Sari la conținut

1990. Cine erau „golanii” din Piața Universității

Poeta și disidenta anticomunistă Ana Blandiana le spunea celor din Piața Universității: „Dumneavoastră reprezentaţi pentru întreaga Europa conştiinţa României”.

Exista un liant între noi, chiar dacă nu ne cunoșteam, gândeam la fel, aveam aceleaşi gesturi, acelaşi comportament, nu, nu ne era teamă!”, spune Marcel Dumitrescu, participant la manifestații.

„Veneam de la Medicină, se alătura Dreptul pe drum, ajungeam în Piaţa Universităţii; am participat aproape zilnic, nu cred că au fost zile în care să fi lipsit!”, povestește Anca Cernea.

„Era extraordinar, era cu totul şi cu totul extraordinar. Gândiţi-vă că a durat o lună de zile, o lună şi ceva şi nu s-a întâmplat nici un incident”, spune Gelu Trandafir.

 „A fost un fenomen unic în Europa”, confirmă jurnalistul Petre Mihai Băcanu.

Hotărârea de a rămâne permanent în Piaţa Universităţii a venit din sentimentul manifestanţilor că partidele istorice sunt copleşite de atitudinea de partid-stat a FSN.

 „A fost un marş care trebuia să se termine în Piaţa Universităţii. În orice caz, manifestanţii au ajuns în Piaţa Universităţii şi au ocupat Piaţa. Se făceau marşuri anti-FSN săptămânal, marşuri împotriva FSN-ului, marşuri ale opoziţiei. La un moment dat, am făcut o joncţiune cu Timişoara, au venit şi au citit Proclamaţia în Piaţa Universităţii”, își amintește Mihai Gheorghiu, vicepreşedintele Ligii Studenţilor.

„S-a plecat pe 22 către Piaţa Victoriei, am mers ceva timp cu ei, revenind, au blocat circulaţia. Am venit a doua zi, am venit cu colegii mei şi am hotărât să rămânem peste noapte, noaptea de 23 spre 24. Au încercat să evacueze piaţa dimineaţă. A fost un fel de glumă, acum când ştiu cum a fost în 13 iunie. Nişte oameni ai poliţiei, nişte oameni oarecare au început să ne alerge. Aici ar fi de notat imaginea unui coleg care a scos un cartonaş în momentul şarjei scutierilor, poliţiştilor. În ziua aceea, noi am fugit mai repede ca ei, nu ca pe 13 iunie când degeaba alergai pe Batiştei, te prindeau. După aceea manifestanţii au revenit”, povestește Mircea Ordean, de la Grupul Independent pentru Democraţie.

Deschiderea balconului

Un moment important în cronologia demonstraţiei a fost deschiderea balconului de la Facultatea de Geografie a Universităţii.

Mihai Gheorghiu, Liga Studenţilor: „Amintirile mele încep în ziua de 24 aprilie, în urma unei discuţii între noi doi, adică eu şi cu Marian Munteanu, din data de 22 sau 23 aprilie, el şi-a amintit că noi am deschis balconul Universităţii în 21 ianuarie, când voiam să comemorăm eroii morţi în Revoluţie. Amintindu-ne de acest lucru, am spus că putem face ceva pentru aceşti oameni care de altfel ne erau colegi, prieteni, erau şi membri ai unor asociaţii de revoluţionari. Şi atunci în data de 24, am deschis împreună cu Marian Munteanu balconul Universităţii. Mi-amintesc că l-am ţinut deschis până foarte târziu şi a fost prima noapte a celebrului balcon. Şi am făcut cu schimbul întreţinând aşa ce trebuia să fie o atmosferă de dialog continuu. Apoi în fiecare după-amiază am deschis balconul, îl ţineam pânâ la 10-11 seara şi aşa, aglutinându-se energiile, personalităţile, fenomenul a început să crească”.

Până la demonstraţiile cu 20, 30 sau 50 de mii de manifestanţi pe seară a fost nevoie de timp şi de organizare. Primele două săptămâni au fost de ... construcţie şi acomodare.

"Liga Studenţilor era condusă de o grupare de studenţi care avusese de-a face cu Securitatea, care fuseseră discipolii lui Petre Ţuţea, care ştiau foarte bine ce trebuie făcut în astfel de condiţii şi care aveau o bună aşezare doctrinară, eram practic ceea ce spunem conservatori, doream revitalizarea demnităţii acestei populaţii care fusese pur şi simplu călcată în picioare în 50 de ani de comunism”, explică Mihai Gheorghiu.

Golanii”

Câteva zeci de manifestanți au considerat că riscul întoarcerii României spre Uniunea Sovietică a lui Mihail Gorbaciov este atât de mare, încât au hotărât să intre în greva foamei ca să atragă atenția asupra pericolului. Şi ei cereau desprinderea categorică de comunism prin interzicerea participării la alegeri a foștilor lideri comuniști și a ofițerilor de Securitate vreme de câteva legislaturi.

Intraseră în greva foamei, erau medici din Piaţă care îi monitorizau, erau oameni care se dedicaseră trup şi suflet acestei manifestări. Făceau permanenţă, rolul lor a fost extrem de important. După 13 mai când a scăzut participarea a fost mult mai ușor autorităților neocomuniste să împrăștie oamenii”, spune Gelu Trandafir.

Sacrificiul acestor oameni rămânea însă ascuns opiniei publice. Televiziunea publică nu îi prezenta, iar personalităţile din lumea culturală, oamenii cu notorietate, erau în cumpănă:

La început a existat o reticenţă faţă de Piaţa Universităţii a mediilor intelectuale. Eram priviţi ca fiind foarte puţini, marginali şi oarecum inoportuni. Lucrurile s-au schimbat la un moment dat şi au înţeles că aici se va forma un pol de energie. Profesorii, studenţii au fost de la început alături de noi, s-au adresat manifestanţilor. Erau discuţii şi la GDS şi în alte părţi, exista şi o presiune a FSN-ului să nu vină oameni în Piață, se discuta ce se întâmplă aici, cât sunt de reprezentativi acești studenți, până când Ion Iliescu a izbucnit şi a zis "Sunt nişte golani!", povestește Mihai Gheorghiu.

„Sunt unii care le plâng de milă câtorva golani care provoacă dezordine în centrul Capitalei” - este fraza celebră rostită de Ion Iliescu.

Insulta lui Ion Iliescu a devenit dintr-odată liantul întregii opoziții anticomuniste și a înmulţit demonstranţii. Inginerul Teodor Costache lucra pe atunci la Centrala Nucleară de la Cernavodă. A vrut să vadă cu ochii lui ce se întâmplă în Piață, apoi a venit în fiecare week-end.

Pe vremea aceea trăia maică-mea şi dânsa vorbea cu băbuţele dânşii, prietenele dânşii despre golanii, cum îi numea Ion Iliescu la televizor, că fac tot felul de prostii prin piaţă. Așa că prima dată m-am dus din curiozitate, pentru că tot ce venea dinspre dânsul venea cu un semn de întrebare pentru mine. Mama cu băbuţele la telefon spunea că în corturile de acolo se întâmplă nişte lucruri ... mult prea lumeşti, ca să spun aşa. Mamă, îi spuneam, e imposibil! Când m-am dus, evident că am mers şi la corturi şi nici vorbă, nu se întâmpla nimic. (Reporter: Acolo erau greviştii foamei?) Absolut, absolut. Era o prostie. O minciună”, povestește Teodor Costache.

De la startul manifestaţiei din 22 aprilie 1990, bucureşteanul Marcel Dumitrescu a mers în Piaţa Universităţii de câteva ori pe săptămână. După apelativul „golani”, a venit în fiecare zi. Şi NU singur:

La un moment dat, când domnul preşedinte Iliescu a spus că în Piaţa Universităţii sunt numai golani şi drogaţi şi mă rog .... Ei, eu la vremea aceea aveam copilul de circa doi ani şi mai aveam colegi care aveau copiii mici. Şi atunci am zis: domnilor, staţi puţin, de mâine, toţi cei care avem copii mici venim cu ei în cârcă, aşa, ca să arătăm care sunt golanii din Piaţa Universităţii! Ne deranja că manipula opinia publică. Atunci reacţia noastră de a veni cu copiii mici... pentru că nici un om normal la cap nu poate crede că cineva care este cu un copil mic în spate este drogat sau e derbedeu sau mai ştiu eu cum. Ne apăram şi noi cum puteam ...”, a explicat Marcel Dumitrescu.

Era un spirit plăcut, muzica extraordinară, toţi doreau binele, binele! E şi greu de înţeles cum a vrut cineva să le facă rău!! Voiau binele chiar atunci la început, nu acum după 25 de ani când e ușor, atunci!”, întărește inginerul Teodor Costache.

Secretul rezistenței - solidaritatea

După 25 de ani, poeta Ana Blandiana aruncă o privire retrospectivă: „Solidaritatea este superlativul libertăţii. Ei bine, asta s-a petrecut în Piaţa Universităţii a avut loc o solidaritate care ne-a învăţat ce înseamnă libertatea. Înainte mă gândeam ce se poate face, ce se poate face în afară de a scrie, să scrii şi să ţii pe birou sau în sertar, sau într-o geantă, că ne purtam manuscrisele la noi. Sau Babeş, să zicem că îţi dai foc în Piaţa CC-ului, cădea Ceauşescu din asta, sigur nu! Atâta timp cât solidaritatea nu era posibilă, nimic nu era posibil fără solidaritate”.

A fost o perioadă de recuperare. Represiunea a fost extrem de dură în România, nu se compară cu Cehia, cu Polonia, ci mai degrabă cu Albania şi Coreea de Nord. Disidenţa fusese individuală, rezistenţa fusese individuală, nu se crease o reţea de solidaritate. În acelaşi timp, în Piaţa Universităţii, confruntaţi cu un regim comunist de fapt, comunist cu faţa umană cum îi plăcea lui Gorbaciov să spună, în acel moment, mulţi oameni de vârsta mea au descoperit acest sentiment al solidarităţii. S-au creat reţele de prietenie, oameni cu care am rămas în contact, cu care am fost implicaţi în partide politice, care ne-am asumat ulterior responsabilităţi chiar şi instituţionale”, spune Gelu Trandafir.

Oamenii începuseră să se cunoască, erau de pe la institute, colegi din universităţi, studenţi, erau şi muncitori, am văzut venind şi nişte ţărani, am văzut şi câţiva poliţişti. Puterea nu avea de ce să se teamă de Piaţa Universităţii”, consideră Petre Mihai Băcanu.

Nu îmi dau seama dacă aşa ceva se repetă, dacă se repetă des în istorie, însă e ceva uluitor, ideea aceasta că poţi schimba. Statul în acea incintă, când acolo se intona Tatăl nostru, chit că eu nu am fost un mare religios, iar azi nici pe atât, sau se cânta ceva sau până şi simplul gest de a scutura cheile, a fost ceva greu, greu de descris, pe care nu ştiu dacă am să îl mai trăiesc vreodată. Piaţa Universităţii... oamenii care au ajuns în Piaţa Universităţii, care au ţinut să fie acolo... aceia au vrut schimbări mari! În 1990, au lipsit revendicările materiale, era o mulţime de oameni, poate naivi, dar de o calitate excepţională, erau mai curaţi la suflet, cei de-acolo...”, spune Mircea Ordean.

Ana Blandiana, în 1990, din balconul din Piața Universității, le spunea manifestanților: „Sunteţi singura forţă legitimă din România. Dumneavoastră dovediţi că nu aveau dreptate cei care spuneau că românii sunt mai laşi decât alte popoare. Vă mulţumesc deci. Vă mulţumesc că sunteţi aici şi că în această noapte, ca în toate zilele şi nopţile din ultimele 10 zile, dvs. reprezentaţi pentru întreaga Europă conştiinţa României. Pe toate ecranele televiziunilor din lume, România, adică dvs, cei din Piaţa Universităţii şi timişorenii din Piaţa Operei reprezintă prima din ştirile principalele ale telejurnalelor!”

Era plin, era plin de oameni şi niciodată nu au existat bătăi, scandaluri, erau oameni care descoperiseră sensul solidarităţii, erau oameni care năzuiau spre ceva mai bun, şi-au pus problema schimbării din temelii a României. Ca atmosferă da, rugăciunea, starea de rugăciune, credinţa oamenilor, se rosteau rugăciuni permanent, se îngenunchia, fără a fi un fanatism religios, nicidecum, dar era un sens adevărat de redescoperire a solidarităţii de care noi românii nu avusesem parte...”, spune Gelu Trandafir.

Ana Blandiana, în 1990: „Timpul se scurge pentru noi! Timpul trece pentru noi şi pentru democraţie. Fiecare clipă în care noi suntem aici se adună în depozitul atât de mic, în România, al libertăţii şi democraţiei româneşti. Noi suntem aici pentru ca ceilalţi să înţeleagă, sunt prea naivi sau prea modeşti. Nu trebuie să îi judecaţi pe ceilalţi pentru că se mulţumesc cu puţin, au avut tot timpul atât de puţin, încât foarte puţinul pe care l-au primit poate să li se pară de ajuns. Noi suntem aici ca să spunem că nu este de ajuns. Că am plătit prea scump pentru ca libertatea să nu fie totală!”

 
Oamenii cu serviete-diplomat

Între cei prezenţi în Piaţă existau însă şi oameni care nu făceau parte din această atmosferă.

Romulus Rusan își amintește: „Veneai acolo, te simţeai liber, dar acolo vedeai şi nişte domni îmbrăcaţi în negru, cu genţi diplomat. Ei voiau să intimideze, să simţi că e lângă tine un corp străin, nu aplaudau, nu cântau, stăteau fix, cu servieta diplomat care probabil avea un aparat de ascultare, asta era servieta din timpul lui Ceauşescu chiar. Erau grupuri de trei-patru, erau îmbrăcaţi în paltoane negre”.

Pornind de la faptul că liderii Ligii Studenţilor şi unii demonstranţi purtau costume naţionale s-a răspândit ideea că Piaţa Universităţii ar fi fost organizată de legionari.

Dacă ar fi venit în cămaşă verde cu diagonală, mai cred. Dar a veni în costum naţional era un lucru nemaipoment să vezi un ţăran venit în costum naţional sau chiar un orăşean. A fost o încântare pentru mine să văd câteva doamne care încercau să reînvie portul care la noi era pe cale de dispariţie. E o chestiune atât de frumoasă, mai sunt prin Maramureş mici zvâcniri, aşa...Să asociezi asta cu mişcarea legionară este o prostie”, spune Petre Mihai Băcanu.

„Erau minciuni ordinare, ce legionari, nici vorbă de aşa ceva, nu a existat aşa ceva!”, confirmă Gelu Trandafir.

Cu toate acestea, în 13 iunie Ion Iliescu a acuzat aşa-numite elemente legionare din Piaţă de violenţele întâmplate şi de complot.

Pe de altă parte, însă, la momentul evacuării forţate a Pieţei, principalii organizatori, inclusiv Liga Studenţilor, recunoscuseră rezultatul alegerilor şi nu mai participau la demonstraţie.

Nu puteai să îi opreşti pe oameni, ajunseseră familiile să facă cu rândul, se duceau unii acasă, veneau alţii. Am fost şi eu de câteva ori în Piaţa Universităţii, era o atmosferă aproape ireală. Profesor cu înscrisul Golan, copil pe care scria Minigolan. Era o manifestaţie paşnică, ultrapaşnică! Păcat că s-a terminat urât. Putea să moară aşa de plictiseală, ca să zic ...”, spune Petre Mihai Băcanu. 

„Mai târziu, deja după 20 mai, am rămas în Piaţă în ideea că trebuie să arătăm că nu am fost toţi păcăliţi...”, explică Anca Cernea.

„Timpul mergea în favoarea noastră, dar nu suficient de iute...”, spune Mircea Ordean.