1990, Piaţa Universităţii. „Comuniştii de la "stânga" şi securiştii de la "dreapta" mi-au distrus tinereţea”. Mesajele telespectatorilor

Data publicării:
PUniv 04 16

FOTO: Mircea Ordean

Ing. Virgil Petruţiu: Am fost în 1990 în Piaţa Universităţii, de multe ori în perioada manifestaţiilor. Aveam atunci 42 ani şi eram plin de speranţa că o să avem şi noi "o ţară ca afară". Mergeam în delegaţie la Bucureşti săptămânal şi seara, după rezolvarea problemelor, eram în piaţă. Erau acolo oameni de calitate, se spuneau multe adevaruri care, daca le-ar fi aflat populaţia României, cred că alta ar fi fost evoluţia lucrurilor.

Din păcate FSN-ul, cu televiziunea şi media subordonată, au minţit şi manipulat grosolan românii. Am rămas pentru totdeauna un adversar al celor care au preluat atunci puterea, precum şi a urmaşilor lor care au minţit şi mint în continuare.

Zian: Am fost în Piaţa Univerităţii aproape în fiecare zi. nd au venit minerii, am fost bătut, umilit. Am vrut, ca toţi cei de acolo, democraţie adevărată. Am fost împrăştiaţi, toată lumea ştie cum ni s-a dat "democraţie originală". Păcat, a fost un moment de cotitură. Altfel ar fi arătat România acum.

Florea Dumitru: Am fost tot timpul în Piaţa Universităţii până la alegeri. Apoi am renunţat, dezamăgit şi dezgustat. După venirea minerilor, am părăsit România. Ar fi frumos să repetăm demonstraţia paşnică. Mai ales că motivele sunt cam aceleaşi.

Puiu Paraschiv: Piaţa a fost ocupată pe 22 aprilie, nu pe 24 cum zice Marian Munteanu... Am participat, sunt pe prima pagină a revistei Românul Liber, pe lânga coloana care se întorcea de la televiziune, prin Piaţa Victoriei. Cei de la 16 Decembrie ştiau: veniseră în marş forţat de la Timişoara. A fost o noapte deosebită, caldă, ca una de vară...

Pe 13 iunie am văzut la tv cum i-au căsăpit... Lacrimile de pe chipul blondei din blocul Scala...

Am plecat cu un tren plin de mineri din zona Rovinaru. Am aflat că sunt fascist! Le-am spus că lucrurile nu sunt chiar aşa. M-au ascultat cu neîncredere, dar m-au ascultat! Acum am un subaltern dintre ei: el, cel care a bătut tineri frumoşi şi liberi, e de dreapta.

Eu sunt năuc! Comuniştii de la "stânga" şi securiştii de la "dreapta" mi-au distrus tinereţea (…) Nu m-au bătut în zilele de 13-15. Legitimaţia de Turceni m-a protejat... 

FOTO: Mircea Ordean

Ruxandra Posticescu: Acum am aproape 69 de ani, sunt biolog şi am lucrat la Institutul Cantacuzino. În acea perioadă (aprilie 1990) lucram ca detaşată, la cererea mea, în Spitalul de Boli Infecţioase Victor Babeş, dorind să învăţ microbiologie clinică completă.

Laboratorul de microbiologie al Institutului Cantacuzino acorda asistenţă clinică spitalului. Aşa am început să lucrez sş probele primite de la Pavilionul B1 de SIDA. Noi nu lucram virusologie, deci nici virusul HIV, ci numai infectiile bacteriene si micotice (infecţii oportuniste) din a căror cauză bolnavii de SIDA in final mureau , datorita scaderii imunitare.

Într-o seară, la TV, a fost o emisiune cu personalităţi din GDS – Grupul pentru Dialog Social. Ei au cerut ca cei care lucreazăîn domeniul HIV-SIDA să iasăşi să spunăadevărul. M-am gândit că este momentul să spunem adevărul despre aceste lucruri ascunse de autorităţile vremii.

Mergeam zilnic în PiaţaUniversităţii la manifestaţia maraton care a ţinut 52 de zile. M-am consultat cu o colega biolog, căreiaîi mulţumescşi astăzi, despre cererea Grupului de Dialog Social. Am conceput amândouă un scurt rezumat al situaţiei SIDA din Spital, având grijă să folosim termeni pe înţelesul tuturor.

Am vorbit din balconul Universităţiiîn ziua de 5 mai 1990 . Pe 6 mai 1990, în ziarul România Liberă a apărut o pagină cu titlul "Noutăţi despre SIDA" în care erau 3 articole: unul scris de un medic virusolog de la Institutulde Virusologie Ştefan Nicolau, al doilea - un articol scris de directorul Spitalului Victor Babeş ( Prof. Dr. Ludovic Păun ), apoi articolul meu.

În urma apariţiei articolului, a trebuit să plec din cercetare. Am continuat să particip la manifestaţia din PiaţaUniversităţiipânăîn 13 Iunie 1990, când au urmat evenimentele cunoscute. Fratele meu, Horia Bălăşoiu,şi actorul DragoşPâslaru au vorbit şi ei din balconul Universităţii. Presupun că Securitatea are înregistrări complete ale celor care au luat cuvântulîn acele zile.

FOTO: Mircea Ordean

Stelian Maria: Sunt unul dintre cei care şi-au pus viaţa pe tava României în evenimentele anilor respectivi. Ca să mă localizaţi, adaug că sunt autorul cântecului Nu plecăm acasă" şi mai sunt şi cel de la care a plecat lozinca "Ole, ole, Ceauşescu nu mai e".

Radu Joltea, Inginer – Marea Britanie: Prima dată când am citit despre campania dumneavoastră nu am vrut să particip. Ba, mai mult, m-am simţit chiar revoltat: cum adică să scriu numai dacă mă regăsesc în fotografii sau filme din Piaţă? Păi de aia mergeam eu acolo, ca să fac poze? Aşa că am ignorat campania câteva zile. Dar, în fiecare zi, tot revedeam la tv campania dumneavoastră şi treptat am început să mă întreb: dar ce-ar fi dacă aş scrie, dacă după tot acest timp aş pune pe hârtie ceea ce am simţit eu acolo acum 25 de ani? Chiar şi dacă nimeni – în afară de mine – nu va citi, ce-ar fi dacă mi-aş mulţumi eu sufletul şi în sfârşit aş scrie despre percepţia mea asupra fenomenului trăit în Piaţa Universităţii 1990?

Bineînţeles că nu am rezistat prea mult să-mi pun această întrebare. Şi iată, deci, raspunsul!

Piaţa Universităţii, primăvara anului 1990

Aveam şaptesprezece ani şi jumătate în Decembrie '89. O vârstă la care asculţi mai mult de emoţii decât de raţiune. Aşa că, pe 21 Decembrie, când lumea a ieşit la Universitate să strige "Jos Ceauşescu!”, nu am aşteptat mai mult de un minut până când m-am hotărât să merg şi eu acolo. Încep cu Revoluţia, pentru că nu s-ar putea înţelege fenomenul Piaţa Universităţii fără a-i menţiona începuturile. Da, începutul a fost pe 21 Decembrie 1989. Atunci când au murit primii oameni în Bucureşti, în Revoluţia Română, pentru simplul fapt că-şi cereau libertatea şi nu mai voiau comunism.

Cu mulţi din cei pe care i-am văzut în Piaţă, la 21 Decembrie '89, m-am revăzut în Piaţă din aprilie şi până în iunie 1990. În aprilie 1990 eram încă în ultimul an de liceu la Spiru Haret, în Bucureşti, şi învăţam pentru admiterea la facultate din iulie 1990. Inevitabil, treceam prin Piaţă zilnic de două ori: dimineaţa, mergând spre liceu de la Scala, unde mă lăsa autobuzul 368, şi după amiaza, mergând spre Scala iau iarăşi autobuzul spre casă. Aşa că am prins tot fenomenul, de la începutul său aproape magic de promiţător şi de curat moral până la finalul său tragic.

Toţi cei de acolo, din Piaţă, eram dominaţi de un sentiment comun: frica. Da, teama că ceea ce cîştigasem atât de greu în Decembrie 1989 ne era confiscat. Şi toţi aveam dreptate pentru că, dacă Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara nu era nici măcar luat în discuţie de cei care se erijau în puterea democratică de după '89 în România, atunci noi nu mai credeam în libertatea promisă. Era o demonstraţie spontană de spirit civic, cultural, moral şi exprimare demnă a dorinţei de libertate, cum numai în Decembrie '89 mai avusese loc în Bucureşti. Era un spectacol zilnic şi în fiecare seara aşteptai să-l vezi pe rock star-ul tău favorit, doar că acesta, la rândul său, era mult mai fericit decât tine să te vadă acolo, în public, în Piaţă. Au fost foarte multe “rock stars” acolo, adica au fost foarte mulţi cei ce au vorbit Pieţei de la Balconul Universităţii. Multi cunoscuţi, alţii mai puţin sau chiar necunoscuţi.

Însă toţi erau conduşi de setea de libertate şi de frica că iar o vor pierde. Şi-apoi au fost, din păcate, şi cei ce veneau în contra-demonstraţie – sau “demonstraţii spontane”, cum le plăcea celor de la TVR să le descrie în zilele acelea (în frunte cu Corneliu Roşiianu şi Felicia Meleşcanu). Cei ce strigau în cor “Nu ne vindem ţara”, în timp ce noi strigam “Nu mai vrem comunism!”. Cei ce veneau şi încercau să ne convingă că greşim, că suntem tineri şi nu ştim ce vrem, că să-i lăsăm pe ei, cei ce au construit “România asta frumoasă” să facă ce trebuie, iar noi să mergem la şcoală.

Cu toţii ştim ce a urmat. Majoritatea prietenilor mei cu care împărţeam timpul acelor seri magice au părăsit România în vara lui 1990, imediat după mineriadă. De frica da, de frica întoarcerii în barbaria comunismului. În vara lui 1995, după ce mi-am terminat studiile universitare, am părăsit şi eu, definitiv, România. Am reîntâlnit mulţi prieteni în Occident, în anii ce au urmat. Cu mulţi am povestit despre acele seri magice din Piaţă şi ne-am amintit de primăvara aceea fascinantă a lui 1990.

În 1990, după înăbuşirea Pieţei Universităţii, România a trecut prin cel mai intens fenomen din istoria sa, de exod politic, cultural şi moral al cetăţenilor săi. Toţi acei oameni au plecat nu din cauza sărăciei, ci din cauza spaimei faţă de întoarcerea la totalitarism. Nimeni nu a vorbit până acum de acea generaţie plecată din România în anul 1990. Nici nu e de mirare, având în vedere ceea ce a urmat. (...)

Aceasta este povestea Pieţei Universităţii 1990, aşa cum am trăit-o eu şi mulţi alţii de vârsta mea. O poveste despre un fenomen sublim şi tragic. Un început, o viaţă încolţită ce a fost oprită abrupt de întunericul aruncat peste România.

FOTO: Mircea Ordean

Eduard Kiss: Şi eu am fost în Piaţa Universităţii, dar ca militar în termen şi nu este chiar aşa cum se spune. Nu vorbeşte nimeni de militarii bătuţi, arşi şi aşa mai departe. Ar fi multe de spus...

Costache Theodor: Şi eu am fost în Piaţa Universităţii din Bucureşti, atât în perioada mai - iunie 1990, cât şi la Revoluţia din decembrie 1989. În acea perioadă lucram la Trustul Energomontaj Bucureşti - Şantier Cernavodă, la montarea echipamentelor de la Centrala Nuclearo-Electrică, aşa că am participat la Revoluţia din 1989 în zilele de 22 (la apărarea sediului Radio din Strada Nuferilor) şi de 23 decembrie (când am fost la apărarea Televiziunii, unde am fost chemaţi de Ion Iliescu. M-am prezentat şi am fost refuzat: "pe dumneavoastră nu vă cunoaştem", mi-au spus tovarăşii care m-au acostat);

Am participat şi la întâlnirile din Piaţa Universităţii, doar în zilele de sâmbătă ale săptămânilor din lunile mai - iunie 1990, deoarece, aşa cum v-am spus, lucram pe şantierul din Cernavodă şi nu lipseam de la serviciu.

De asemenea, între timp, am fost şi în Piaţa Victoriei, într-o seară de ianuarie, când tot Ion Iliescu a cerut la radio să venim să apărăm Revolutia şi unde era să fiu linşat pentru că am întrebat un personaj de la Uzinele 23 August: "Bine, dar ceilalţi ce vor?"

Nu, nu m-am recunoscut în pozele dumneavoastră. Sau poate că sunt şi eu acolo. Nu am cerut nimic pentru toate acestea, nici certificat de revoluţionar, nici nimic altceva, deoarece nu puteam face nimic cu mâinile goale sau doar cu strigătele (că dorim “Libertate “ şi “Jos …….”), iar eu consider că Ion Iliescu ar trebui să fie judecat pentru modul urât în care a manevrat oamenii cinstiţi şi mărunţi ca mine şi ca majoritatea populaţiei.

Sorin Stegărescu: Am fost acolo! Mă numesc Stegărescu Sorin şi sunt unul dintre participanţii la evenimentele din 13 iunie. Am fost rănit şi internat la Spitalul Colţea în 13 iunie!

Z.I.C.: Aţi deschis un subiect extraordinar. Aveam vârsta de 13 ani şi bunul meu tată, împreună cu fratele meu, ne ducea în Piaţă pentru a avea un viitor mai bun, pentru a lupta pentru un ţel: LIBERTATEA! Scumpa mea mamă rămânea acasă împreună cu fratele meu în vârstă de 5 ani.

Îmi plăcea atât de mult să văd oamenii în acea piata, unde speram ca vom trăi fericiţi după 50 ani de comunism. Sunt foarte fericit de noua viaţă, în noua lume de după 1989.

Daniel Petruş Ghiţă: Am fost unul din cei 25 de nebuni care, în data de 23 aprilie 1990, am blocat Piaţa Universităţii, câteva minute înainte de ora 11. Nimic deosebit de relatat în termenii jurnalistici de azi, poate doar inocenţa noastră şi supărarea conducătorilor auto. Când îmi aduc aminte că era într-o zi de luni, lumea începea o nouă săptămână de muncă fructuoasă. Iar eu nu aveam altceva mai bun de făcut decât sa chiulesc de la facultate...

Uitându-mă înapoi, nu sunt nici mândru, nici ruşinat. Dar, dacă aş fi lipsit de acolo... ca şi de la Revoluţie, mi-ar fi fost tare ruşine de mine astăzi.

FOTO: Mircea Ordean

Marcel Dumitrescu: Mini Golanul este fiul meu. Eu sunt autorul ideii de a veni cu copii minori "în cârcă" pentru a contracara manipularea opiniei publice de "Întâiul Emanat" cum că în Piaţa Universităţii sunt doar "Golani". Legitimaţiile de "Golan" şi "Mini-Golan" erau scrise, probabil, şi prinse cu un bold, absolut sigur, de Ana Blandiana.

După confiscarea Revoluţiei de agenţii KGB (Ion Iliescu - bănuit, Nicolae Militaru - dovedit, etc.), Fenomenul Piaţa Universităţii a stopat drumul prosovietic al României, dând Revoluţiei o direcţie anticomunistă şi prooccidentală indiscutabilă.

Telespectator: Aveam 57 de ani. Am fost acolo câteva zile la rând. A fost foarte frumos până la mineriade. Piaţa plină, arhiplină, oamenii de toate vârstele cântau cu cei de la balconul care şi-a câştigat atunci renumele; pe artera Magheru-Unirii nu se mai putea circula. Pe primul plan nu erau "spiciurile", ci starea generală de bucurie, de solidaritate, de descătuşare. Au fost la balcon câteva încercări palide de "politizare", cu un accentuat oprobriu general.

Cu cât a fost mai limpede, cinstită şi înălţătoare atmosfera, cu atât a fost mai josnică, murdară şi revoltătoare reacţia Puterii Din păcate, organizarea s-a opus entuziasmului naiv, experienţa - dictaturii diletantismului, teroarea s-a opus fricii.

România îşi trăia istoria. Pornea pe o cale necunoscută generaţiei recente dar, din păcate, nesatisfăcătoare încă.

Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News

Partenerii noștri