Armistițiul, semnat la 12 septembrie 1944. Moscova a întârziat semnarea pentru a se asigura de subordonarea României

Data publicării:
armistitiu

Delegaţia română, în frunte cu vicepremierul comunist Lucreţiu Pătrăşcanu, ţărănistul Ghiţă Popp şi prinţul Barbu Ştirbey, a ajuns la Moscova la 29 septembrie 1944. Deşi ministrul de externe sovietic Viaceslav Molotov îi anunţase deja pe diplomaţii britanici şi americani de la Moscova că este gata să negocieze cu partea română, armistiţiul s-a semnat abia la 12 septembrie. Între timp, armata sovietică trata România ca stat inamic: jafuri, violenţe şi peste 200.000 de militari români luaţi prizonieri.

„S-a semnat foarte târziu. Ruşii nu au semnat decât când au fost stăpâni pe tot teritoriul. Ne-au infiltrat trupele ruseşti pe tot teritoriul. Când au fost siguri că armata română va trece de partea lor... atunci au semnat armistiţiul. A fost o negociere oribilă”, spune Constantin Bălăceanu Stolnici, martor al evenimentelor.

Despăgubiri de 300 de milioane de dolari

România cerea calitatea de cobeligerant, un termen clar pentru retragerea armatei sovietice din ţară şi recuperarea Transilvaniei de Nord. Pentru Basarabia nu mai exista nicio şansă. Molotov amintea permanent războiul dus dincolo de Nistru şi părăsirea Germaniei doar pentru evitarea înfrângerii totale. În cele din urmă, armistiţiul a admis că nordul Ardealului trebuie redat României, dar lăsa decizia definitivă Tratatului de Pace de la sfârșitul războiului. Până atunci, România se obliga să alimenteze frontul contra Ungariei şi Germaniei cu 12 divizii româneşti, să acorde Aliaţilor libertate de mişcare pe teritoriul ei, în speţă sovieticilor, şi să plătească URSS despăgubiri de 300 de milioane de dolari.

O conversie simplă a celor 300 de milioane de dolari la cursul din 1938, cum a cerut URSS, înseamnă la cursul actual 4,7 miliarde de dolari. Unii istorici, luând în calcul şi celelalte prevederi ale acordului, spun că României i s-au cerut de fapt 1,5 miliarde de dolari, ceea ce ar însemna astăzi 23,5 miliarde de dolari. Dar experţii Băncii Naţionale ezită asupra sumei totale plătite până la urmă. Mai ales că se achita în produse.

„Noi am plătit cu vârf şi îndesat această datorie şi să vă spun astăzi de câte ori am plătit-o, dacă a fost de 10 ori mai mult sau dacă a fost de 20 de ori mai mult, dacă a fost de 30 de ori mai mult, asta e imposibil. Dar eu vă spun că a fost plătită de n ori mai mult. Era şi un banc atunci: Care sunt cerealale care se produc în România? Grâu, porumb, se cară, se cară în două cuvinte. Toate se cărau. URSS are nevoie de multe cereale, era foamete acolo, erau probleme mari”, explică Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului BNR.

Suma de 300 de milioane de dolari despăgubiri a fost reluată în Tratatul de Pace semnat la Paris la 10 februarie 1947. România era considerată ţară învinsă, campania din vest a fost ignorată, iar armata obligată să-şi reducă efectivele.

În spatele Cortinei de Fier

Delegaţia României, alcătuită acum numai din comunişti, a fost ajutată de elita românească deja în exil (care se temea că noii şefi de la Bucureşti vor ceda Ardealul). Acest lobby al României democratice a făcut eforturi imense pentru reîntregirea Transilvaniei. Dar dincolo de această victorie, era clar că România va rămâne în spatele Cortinei de Fier.

„România ajunsese deja sub ocupaţie sovietică. Dar să ne gândim şi la Polonia şi la Cehoslovacia. Polonia a fost aliata împotriva Germania şi a fost ocupată de Uniunea Sovietică la fel de integral şi mai brutal decât România. Cehoslovacia a fost desfiinţată de Germania înainte de declanşarea războiului, era considerată stat aliat cu guvern în exil la Londra, dar asta nu a scutit-o de interferenţa sovietică şi de transformarea din punctul de vedere al intereselor sovietice. Pană la urmă destinul acestor țări a fost determinat de geopolitică, dar nu de etică sau dreptate istorică”, spune Bogdan Murgescu, istoric.

Deşi Tratatul de Pace prevedea retragerea trupelor sovietice în termen de trei luni, ele au rămas în România printr-un acord bilateral până în 1958, asigurând instalarea pe termen lung a comunismului. Guvernele prosovietice succesive au început să transmită Moscovei secretele vitale ale ţării, inclusiv informaţiile păstrate cu stricteţe în timpul războiului, privind rezerva de 240 de tone aur a Băncii Naţionale.

„Nici nemţii, nici ruşii habar n-au avut că BNR și-a mutat aurul în munți, că a fost săpată o galerie la Tismana. Armata română a asigurat şi paza si transportul şi securitatea. Ei bine, din aurul ăsta 240 de tone, păzit cu sfinţenie, readus la Banca Naţională după ce evenimentele au trecut, au mai rămas numai 50 de tone. S-a dus şi restul de la 50 la 240 în contul datoriei de război”, explică Adrian Vasilescu.

Este cel de-al doilea tezaur al României care a luat calea Moscovei în secolul XX. Diverse voci moscovite susţin însă că tezaurul confiscat de bolşevici în 1917 nu poate fi returnat pentru că România nu ar fi achitat integral despăgubirile stabilite în 1944 şi 1947. Dar nimeni în Europa nu discută despre compensaţiile pe care Moscova ar trebui să le plătească ţărilor pe care le-a ocupat în Est.

Campania „23 august 1944 - Istoria furată”, demarată de Digi24 la începutul acestei săptămâni, se încheie cu o dezbatere amplă asupra unei zile care a schimbat destinul unei națiuni. Vineri, de la ora 19.30, într-o ediție specială moderată de Elena Vijulie și Dan Suciu, istoricii Stelian Tănase și Lavinia Betea, analistul politic Emil Hurezeanu și consilierul guvernatorului BNR, Adrian Vasilescu, trag concluziile unei campanii prin intermediul căreia Digi24 a recuperat istoria furată.

 

Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News

Partenerii noștri