Sari la conținut

Coroana de oțel| În primii cinci ani de domnie, Carol a schimbat 10 guverne

Domnia de 48 de ani a lui Carol I a fost singura perioadă de stabilitate politică îndelungată din istoria modernă a României. Sistemul politic pluralist prevăzut de Constituţia de la 1866 şi, mai ales, maniera echilibrată în care regele şi-a exercitat puterea au oferit României şansa unei dezvoltări economice fără precedent. Propaganda comunistă a demonizat şi partidele politice şi figura prinţului de Hohenzollern. Detractorii s-au folosit mai ales de ceea ce s-a numit "rotativa guvernamentală", adică rotaţia Partidului Conservator şi a Partidului Liberal la putere, la chemarea expresă a Regelui. În vremea lui Carol I, partidul care dădea premierul organiza alegerile şi, prin influenţarea alegerilor, le şi câştiga. Acest compromis a avut însă motive serioase.

Conservatorii şi liberalii, care au colaborat la instalarea unui principe occidental la Bucureşti, căzuseră de acord că România trebuie să fie condusă nu de un regim autocratic, ci de unul pluralist. Ajuns în Bucureşti, Carol I a aplicat, până în 1871, regula clasică a alegerilor libere, care dau Parlamentul care, la rândul său, în funcţie de majoritate, votează şi sprijină un guvern stabil. Rezultatul a fost dezastruos.

Alin Ciupală, profesor de istorie modernă, Universitatea București: „S-a constat că acest sistem nu este unul funcţional într-o societate lipsită de de experienţă, cultură politică şi lipsită de exerciţiul puterii politice. Principala cauză a fost determinată de instabilitatea politică teribilă. Guvernele nu puteau rezista la putere deoarece nu aveau o majoritate parlamentară.”

Haosul politic era agravat de absenţa principalelor instrumente ale politicii moderne: partidele. Politicienii de orientare liberală sau conservatoare alcătuiau diverse grupări în jurul unor lideri mai proeminenţi, dar care îşi schimbau mereu poziţia faţă de guvern, în funcţie de problemele la zi.

În primii cinci ani de domnie, Carol a schimbat zece guverne. Reflexele politice româneşti erau greu de disciplinat. Câţiva politicieni au ajuns chiar la Dusseldorf, la tatăl prinţului, Carol Anton, în încercarea de a-l influenţa pe domnitor. În 1871, pe fondul războiului franco-prusac, filofrancezii, majoritari la Bucureşti, l-au criticat vehement chiar pe Carol. În replică, prinţul german a transmis opiniei publice că se gândeşte să renunţe la România. Ameninţarea a avut efect. Puterea a fost preluată pentru cinci ani de Lascăr Catargiu, un conservator care a înţeles exact cauzele debandadei politice. I-a pus capăt printr-o soluţie ingenioasă.

Alin Ciupală, profesor de istorie modernă, Universitatea București: „El a decis ca guvernul să fie cel care organizeaze alegerile şi să le controleze prin agenţii guvernamentali, să influenţeze rezultatul, aşa încât, de fiecare dată, guvernul obţinea victoria, o victorie zdrobitoare în faţa Opoziţiei. Aşa că guvernul avea o majoritate parlamentară cu care putea colabora.”

Graţie acestei metode nedemocratice de a obţine majorităţi, în România s-au aplicat politici publice coerente şi durabile. Regele, arbitru absolut al scenei politice, se folosea când de acceleraţie, adică de liberalii nerăbdători, să ardă etape şi să înfiinţeze rapid instituţii create în Occident în sute de ani, când de conservatori, mai atenţi la drepturile pământului şi la asimilarea în profunzime a regulilor modernităţii. Salturile - Independenţa, declararea Regatului, crearea Băncii Naţionale şi încurajarea industriei - au avut loc în timpul marii guvernări liberale dintre 1876 şi 1888. Primul-ministru Ion Brătianu s-a aflat astfel la putere vreme de 12 ani, cu o întrerupere de câteva luni în favoarea fratelui său, Dumitru. A urmat o guvernare conservatoare de circa şapte ani. Emanoil Florescu, Lascăr Catargiu şi Titu Maiorescu au făcut mult pentru umplerea formelor încă fără fond create de liberali.

Alin Ciupală, profesor de istorie modernă, Universitatea București: „Vedem că autoritatea regelui este deasupra oamenilor politici, este deasupra partidelor politice, este, până la urmă, deasupra instituţiilor, dar nu este deasupra Constituţiei. Această putere rămâne în graniţele stipulaţiilor Constituţiei de la 1866 pentru că regele nu a forţat şi nu a încălcat nici un moment Constituţia.”

Rotaţia controlată a partidelor la guvernare a fost posibilă doar pentru că votul cetăţenilor conta prea puţin în ecuaţia politică. Votul cenzitar - în patru Colegii electorale, de la cei mai bogaţi până la orăşeni cu venituri modeste şi ţărani - făcea ca numărul alegătorilor să fie de numai 400 de mii la o populaţie de circa 6 milioane. În 1884, pragul censului a scăzut, iar numărul colegiilor s-a redus la trei. Păturile urbane mergeau la vot aproape fără excepţie. Dar, până după primul război mondial, România a fost condusă exclusiv de elitele economice şi intelectuale.

Alin Ciupală, profesor de istorie modernă, Universitatea București: „Campaniile electorale, exerciţiul votului, libertatea presei care este o libertate invidiată de alte societăţi europene, toate aceste lucruri au dus treptat, treptat până la WW I la o maturizare politică.”

Exigenţa la care regele Carol I a supus corpul electoral a ferit România de frământările politice care afectau ţările din Balcani. În Grecia, Serbia sau Bulgaria au avut loc lovituri de stat sau de Palat şi răsturnări periculoase de situaţie. În schimb, Bucureştiul a devenit treptat o putere regională. La aceasta a contribuit o altă soluţie nedemocratică la care a apelat Regele şi de care ştiau numai primii săi miniştri. Ca să se apere de lăcomia teritorială a Rusiei, România s-a aliat în 1883 cu Germania şi Austro-Ungaria. Va reveni următoarei generaţii dinastice şi politice să găsească soluţia pentru Unire.