Sari la conținut

1917 | Regina Maria, curaj și solidaritate pe linia frontului

Monarhia constituţională, o elită politică educată şi avută şi o clasă de mijloc în plină ascensiune, au făcut ca încă înainte de primul război mondial România să fie un stat de luat în seamă în Europa. Stilul auster al regelui Carol I, a cărui domnie a durat 48 de ani, a temperat excesele partidelor politice. Efectele stabilităţii politice s-au văzut în economie. Relativa prosperitate a alimentat apoi educaţia şi artele, iar noile clase educate au impulsionat o şi mai mare dezvoltare economică. Crearea României Mari în 1918 a multiplicat potenţialul ţării. Regele Ferdinand şi regina Maria au domnit într-o ţară care învăţa, muncea şi dezbătea calea cea mai bună ca să fie fericită. Domnia autoritaristă a lui Carol al II-lea, apoi curentele extremiste au lovit puternic temelia României democratice.

În urmă cu exact o sută de ani, în vara lui 1917, trei sferturi din Regatul României se afla sub ocupaţia trupelor germane, aliate cu cele bulgare şi turce. Partea rămasă liberă, Moldova, era copleşită de mulţimea refugiaţilor şi a soldaţilor răniţi sau bolnavi transportaţi de pe linia frontului.

În haosul creat, puţini au fost cei care şi-au păstrat şi sângele rece, şi dorinţa de a-i ajuta pe ceilalţi. Primul exemplu l-a dat cuplul regal, Maria şi Ferdinand. Dar au existat multe alte familii bogate şi cu autoritate care au ales să înfrunte bolile şi mizeria ca să conducă acţiuni umanitare de proporţii.

Pentru doamnele din familiile Lahovary, Cantacuzino, Sturza, Balş, Moruzi, Filitti sau Catargi, curajul nu era un compliment, ci o definiţie. Unele s-au aflat pe linia frontului, multe în contact direct cu boli contagioase grave; altele, la Bucureşti, protestând contra abuzurilor ocupaţiei germane.

La Iaşi, Regina Maria, sprijinită de Olga Sturdza, Maria Balş, Alexandra Filliti şi de mulţi alţii şi altele, era sufletului efortului umanitar.

Olga Sturdza a găzduit 150 de elevi la moşia din Păuneşti, Maria Balş conducea spitalul de fracturi instalat în Şcoala de Poduri şi Şosele, fostul Mareşal al Palatului Regal, Henri Catargi se ocupa de invalizi, câţiva miniştri au început să se ocupe de aprovizionarea oraşului.

De fapt, Regina preluase şefia treburilor civile.

Ea organizează acea reţea de ambulanţe numită "Regina Maria", ştim că era o persoană plin de vanitate, dar modul în care o organizează şi oamenii cu care a colaborat este extraordinar. Spitalele pe care ea le-a organizat, unele purtau numele principelui Mircea, altele erau sub Crucea Roşie britanică sau americană”, spune Diana Mandache, istoric.

Ambulanţele Reginei erau finanţate şi de emigranţia românească din Franţa şi de bancherul Jean Chrissoveloni, care le şi coordona practic. Una din doamnele de onoare ale Reginei, Collete Lahovary, a lucrat cu aceste ambulanţe în apropierea frontului, în judeţele Bacău şi Vrancea. A înfruntat moartea lucrând direct cu bolnavii de tifos exantemantic.

Linia principală a asistenţei medicale era dată însă de Crucea Roşie, condusă de Maria Moruzi. Organizaţia era bine administrată încă dinainte de război, tot din grija Reginei, cu filiale judeţene şi un bugete destul de consistente. O ramură a Crucii Roşii Române funcţiona în teritoriile ocupate.

La un moment dat, făcându-se o statistică, au fost 2.000 de răniţi trataţi în spitalele craiovene, concentrate, în urma ordinului administrației militare germane, în zona garnizoanei Regimentului 1. Rolul proeminent l-a jucat Olga Gigurtu, preşedintele filalei Craiova a Societatea de Cruce Roşie, care a mobilizat surorile de caritate şi chiar şi cetățenii pentru a dona obiecte pentru a alina suferinţa răniţilor”, spune istoricul Sorin Damean.

La Bacău îşi avea misiunea Clotilda Averescu, soţia generalului Alexandru Averescu. Iată cum a luat fiinţă. Jurnalul generalului, 5 februarie 1917: „Este ceva dureros, dar şi dezgustător în același timp, de văzut cantitatea enormă de oameni, ce se scurge prin Bacău, în căutarea unităţilor cărora le aparţin. O dezordine mai mare este greu de închipuit (...) Starea higienică este deplorabilă. Aici în oraş este o adevărată oroare. Starea oraşului, oribilă. Populaţia moare de frig şi foame, toate păturile sociale. Am format un comitet de doamne, am împărţit oraşul în circumscripţiuni şi am hotărât ca, cu mijloacele Armatei, să vin în ajutorul nenorociţilor.”

La iniţiativa Olgăi Sturza şi a unui comitet din care făcea parte şi guvernatorul BNR, I.G. Bibicescu, s-a încercat ajutorarea organizată a orfanilor de război. În zona Vrancei, generalul Petală construieşte cu soldaţii o clădire cu 120 de locuri, regina trimite alimente şi haine; cei mai mulţi copii erau însă plasaţi direct în familii. Alţi refugiaţi sunt adăpostiţi în mănăstiri sau pe moşii.

Apar ca nişte firicele de speranţă şi scrisorile de mulţumire ale celor însănătoşiţi: „Eu soldatul Irimia Ion vă mulţumesc foarte mult şi vă doresc multă sănătate la Doamnele de la Crucea Roşie” sau „Sărut mâna, domnişoară Ionescu, domnişoară Alice Sturza. Dumnezeu să vă dea sănătate şi putere şi cu toţi ne gândim la dvs. Că bune suflete aţi mai fost”.