Sari la conținut

Asasinatul ca armă politică în România

În urmă cu 80 de ani, în toamna lui 1937, România se afla în pragul dictaturii. Aflat de șapte ani pe tron, Carol al II-lea a părut fascinat de valul de autoritarism care domina Europa. Germania era condusă de Hitler, Italia de Mussolini, Ungaria de Horthy. Pe măsură ce Franţa şi Anglia democratice cedau teren diplomatic şi economic în faţa ascensiunii Germaniei naziste, democraţia românească se clătina din temelii. Asasinatul a devenit armă în lupta politică.

Carol al II-lea nu a rămas în limitele stabilite de înaintaşii săi. Nu a vrut să fie arbitru în politică şi garant al legilor. A vrut să guverneze direct, să aibă toată puterea. Lucru pe care, în anii '30, şi-l dorea şi Mişcarea Legionară.

Asasinarea premierului liberal I. G. Duca

În septembrie 1933, regele Carol II -lea a sărbătorit, alături de familia regală, de politicieni, diplomaţi şi elita academică şi militară, semicentenarul castelului Peleş. Dar venea rar la reşedinţa de la Sinaia. Şi politic, şi familial, a rupt tradiţia creată de Carol I şi de Ferdinand. Dar Carol al II -lea se afla la Peleş pe 29 decembrie 1933, când a discutat cu prim-ministrul liberal Ion Gheorghe Duca despre perspectivele guvernului abia ieşit din alegeri.

După întrevedere, ajuns fără garda de corp pe peronul gării din Sinaia, premierul a fost asasinat de trei membri ai formaţiunii extremiste Garda de Fier. Era maniera în care Mişcarea Legionară îşi făcea intrarea în politica de stat.

Ascensiunea mișcărilor extremiste

Mişcarea Legionară şi braţul ei politic, Garda de Fier, profitase electoral din plin de nemulţumirile provocate de Marea Criză Economică mondială din 1929-1933, resimţită puternic şi în România. Cele două mari partide democratice erau afectate şi de intervenţiile directe ale regelui Carol al II-lea în afacerile guvernamentale. La preluarea domniei, fostul prinţ dezmoştenit a lovit mai întâi în liberali, care se opuseseră Restauraţiei. Dar şi liderul ţărănist, Iuliu Maniu, a renunţat de mai multe ori la funcţia de premier din cauza disensiunilor cu regele.

Măsuri anticomuniste

În 1933, confruntat cu greve, dar şi mişcările subversive ale comuniştilor susţinuţi de Moscova,  guvernul ţărănist al lui Vaida Voievod a luat măsuri de mână forte. Părea că guvernul face concesii legionarilor. Dar când Vaida Voievod a încercat să limiteze numărul studenţilor evrei în universităţi, aşa-numitul numerus clausus, a fost forţat să demisioneze.

Regele Carol nu era, însă, anti-semit.

Florin Muller, profesor de istorie interbelică, explică: „Dar în 1933 jocul, deja spațiul politic românesc, spațiul public românesc, arăta altfel . În noiembrie este chemat la conducere I. G. Duca în calitate de președinte al Partidului Național Liberal ca urmaș al lui Vintilă Brătianu și al brătienilor, de fapt... Și prima sa sarcină a fost lupta împotriva curentelor extremiste, a Mișcării Legionare. Deja nu mai vorbim despre un conflict în interiorul democrației românești, adică între Partidul Național Țărănesc și Partidul Național Liberal, ci este ceva despre un conflict mult mai puternic, mult mai dur între anti-democrație și democrație. Și Duca a fost însărcinat cu rezolvarea acestei chestiuni”.

Garda de fier, partid în afara legii

Campania electorală din noiembrie-decembrie 1933 a fost una violentă. Legionarii reproşau corupţia şi incompetenţa administraţiei, răstălmăceau morbid valorile ortodoxiei, erau antisemiţi şi antioccidentali. Carol al II-lea, care susţinea linia anglo-franceză a României, ştia că Mişcarea primea stipendii generoase din Germania şi, că în spatele discursurilor populiste, se afla dorinţa legionarilor de a ajunge la putere şi de a instala dictatura. Îngrijorat, regele cere măsuri radicale. Pe 10 decembrie, în plină campanie electorală, premierul Duca interzice Garda de Fier.

Florin Muller, istoric: „În privința Mișcării Legionare în 1933 asistăm, pe de o parte, la ceea ce Max Weber numea violența legitimă a statului, adică dreptul statului de a utiliza autoritatea sa inclusiv fizică, dură, asupra contestatarilor ordinii constituționale, ordinii democratice. Pe de altă parte, a existat o supralicitare a jandarmeriei și a poliției vizavi de militantismul revoluționar al Legiunii. Legiunea a profitat foarte mult de această situație, au fost câțiva legionari împușcați de polițiști la Iași, la Constanța, dar oricum lucrurile s-au inflamat foarte mult. Legiunea avea nevoie desigur de aceste victime tocmai pentru a se vizualiza ca o forță anti-sistemică care suferă din cauza represiunii liberale...”

Asasinarea lui I. Gh. Duca și disprețul regelui

Drept răzbunare pentru interzicerea Mişcării Legionare, Ion Gheorghe Duca este asasinat de aşa-numiţii Nicanori - un acronim de la prenumele celor trei ucigaşi legionari. I.Gh. Duca a fost unul dintre cei mai cinstiţi şi respectaţi politicieni pe care i-a avut vreodată România. Mulţi bucureşteni i-au adus ultimul omagiu în rotonda de la Ateneul Român.

Carol al II-lea, motivând o răceală, nu s-a deranjat să treacă strada.  Găsise diverse pretexte să-l dispreţuiască pe defunct. Duca trăise prea modest, avea prea mare autoritate în PNL şi, mai ales, făcuse şi greşeala să câştige alegerile cu 51% - un scor imposibil de manipulat.

Urmaşul său la conducerea PNL, Gheorghe Tătărescu, a permis existenţa Mişcării Legionare sub alt nume, Partidul Totul pentru Ţară. Regele nu s-a opus. Spera că toleranţa faţă de legiune va arăta că, de fapt, el controlează situaţia.

În următorii ani, prosperitatea economică a ascuns problemele grave ale sistemului politic. Asasinii lui Gheorghe Duca au fost pedepsiţi, dar şeful Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, care controla întreaga organizaţie, nu a fost sancţionat.

Zelea Codreanu, liderul carismatic

Născut la Huşi în 1899, Corneliu Zelea Codreanu studiase Dreptul la Iaşi la începutul anilor '20. Fără să-şi termine studiile, plecase în Germania unde a venit în contact cu formaţiunile militarizate naziste. După modelul lor, fondează în România, în 1927, Legiunea Arhanghelului Mihail, numită şi Mişcarea Legionară. Organizaţie paramilitară fascistă, anti-occidentală şi egalitaristă, Mişcarea Legionară se folosea de limbajul credinţei ortodoxe, ca să promoveze subordonarea absolută faţă de Căpitan, adică faţă de Zelea Codreanu însuşi.

Această subordonare însemna acţiuni directe şi violente împotriva evreilor, comuniştilor, ateilor, împotriva tuturor celor care nu respectau spiritul românesc, aşa cum îl defineau membrii Mişcării. În atmosfera dictatorială ce cuprindea Europa, mulţi dintre intelectualii de elită ai României au frecventat cercurile legionare. Printre ei, Emil Cioran, Mircea Eliade, Nichifor Crainic. Lui Eugen Ionescu, dimpotrivă: Mişcarea Legionară i-a inspirat piesa „Rinocerii”.

„Cioran care ținuse o conferință la radio depre profilul interior al Căpitanului. El spunea că este un hatman ucrainean. Aici este o acuză , dar este și o laudă insidioasă. Când spui despre Zelea Codreanu, tu, în calitatea ta de Emil Cioran, că liderul fascismului românesc a fost un fel de hatman ucrainean trebuie să te gândești automat ce înseamnă hatman ucrainean. Înseamnă de fapt un lider carismatic, un șef carismatic al unei grupări politice radical tradiționalistă, nestructural democratice, cu o serie de componente militariste în care fidelitatea absolută față de conducător este norma de bază. Nici măcar credința în Dumnezeu nu concurează fidelitatea față de conducător, asta este adăugarea lui Cioran și în același timp reprezintă o fundătură istorică, aș spune eu”, este de părere istoricul Florin Muller.

Nae Ionescu, ideologul

În ciuda popularităţii sale, Corneliu Zelea Codreanu, Căpitanul Legiunii, nu era un mare orator. Avea însă o statură impunătoare, apărea în ţinute ţărăneşti, pe cal alb, o adevărată întruchipare a iconografiei tradiţionale. Ideologul Mişcării Legionare a fost profesorul Nae Ionescu. Filofoz fără operă, îşi fascina studenţii şi simpatizanţii cu o cultură vastă şi un stil oratoric strălucitor. Redactor-şef al ziarului Cuvântul, Nae Ionescu susţinuse cu mult entuziasm restauraţia lui Carol al II-lea. În 1933, a virat însă spre Corneliu Zelea Codreanu, concurentul regelui la titlul de „cel mai iubit fiu al ţării”.

„Se pare că după o vizită în Germania încep să se înmulțească articolele în favoarea unei Revoluții Naționale reprezentate de Legiune. După ilegalitatea Gărzii, în apropierea Crăciunului, poate chiar de Crăciun, Nae Ionescu publică, în Cuvântul, un articol în care face o comparație între crimele împotriva copiilor ale lui Irod și crimele împotriva tinerilor legionari din timpul lui Carol al II lea și o face vinovată pe Elena Lupescu, făcând o trimitere către Israelul, către regatul israelit, evreiesc, al Antichității. Ca atare, conotația antisemită este foarte clară. Deci, culmea, este deculpabilizat Carol al II-lea și învinuită Elena Lupescu, iubita sa, construindu-se așa o logică extrem de terifiantă a lui Nae Ionescu. Apoi sigur Nae Ionescu a fost implicat în procesul asasinării lui Duca, în procesul nicanorilor. A fost considerat un autor moral pe drept cuvânt, dar nu a fost pedepsit.  Singura pedeapsă a fost aceea că ziarul Cuvântul nu a mai putut să apară, s-a interzis apariția acestuia ca și a calendarului care în 33 publicase zeci, sute, mii de articole în favoarea Mișcării și a Revoluției reprezentate de Legiune ca fascism.

Dictatura regală

La alegerile din 1937, legionarii au obţinut 66 de locuri în Adunarea Deputaţilor faţă de numai 5 în legislatura precedentă. Succesul era imens şi a devenit şi mai mare din cauza încercării lui Carol al II -lea de a controla sistemul politic. Deşi liberalii şi ţărăniştii obţin obţin primele locuri, cu peste 55% din voturi, iar partidele extremiste numai 25%, regele îl numeşte premier pe Octavian Goga, şeful Partidului Naţional Creştin, o nouă formaţiune de extremă-dreapta.

Partidul lui Goga, extremist şi progerman, a format guvernul cu patru miniştrii ţărănişti, de orientare anglo-franceză. Blocajul era evident, iar partidele democratice fără soluţii. În februarie 1938, Carol al II -lea instalează dictatura regală. Cabinetul Goga a fost înlocuit pe 10 februarie cu un „guvern consultativ”. Constituţia din 1923 va fi abrogată, iar pluralismul politic interzis.