Sari la conținut

1866 | Când s-a împăcat Statul cu Biserica

În urmă cu 130 de ani, în toamna lui 1886, Carol I, regina Elisabeta şi întregul Sinod Ortodox au celebrat resfinţirea Catedralei ortodoxe de la Curtea de Argeş, abia restaurate. Momentul a fost unul dintre cele mai relevante ale epocii. Cu un an înainte, în 1885, Biserica Ortodoxă Română îşi obţinuse independenţa faţă de Patriarhia Ecumenică de la Constantopol, adică devenise autocefală. Mai multe legi organizaseră Sinodul, plata salariilor preoţilor de către stat, învăţământul teologic. În plus, Carol, catolic, şi Elisabeta, protestantă, aveau o adevărată veneraţie pentru Curtea de Argeş, capitala lui Basarab I, întemeietorul Ţării Româneşti. Totuşi, relaţia dintre regele Carol I şi Biserica majoritară nu a fost lipsită de tensiuni.

Când Carol de Hohenzollern a sosit în România, în mai 1866, relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi stat erau catastrofale. Cuza naţionalizase brutal nu numai averile mănăstirilor închinate celor greceşti, dar şi averile mănăstirilor pământene, ceea ce afecta dreptul la proprietate. În plus, mitropolitul Moldovei, Calinic Miclescu, era arestat pentru că în aprilie se aflase în fruntea tulburărilor separatiste de la Iaşi, soldate cu morţi. Protestatarii ceruseră ruperea Unirii de la 1859.

Primul gest al domniei lui Carol I a fost amnistierea mitropolitului Calinic. Prinţul de Hohenzollern a avut un talent deosebit de a-şi transforma adversarii, dacă nu în prieteni, cel puţin în aliaţi. În 1875, Calinic Miclescu a devenit Mitropolit Primat al României. După Independenţă şi proclamarea Regatului, alături de regele Carol, a obţinut, în aprilie 1885, autocefalia Bisericii Ortodoxe Române.

Aşa-numitul tomos, actul de independenţă al Bisericii, a fost semnat de patriarhul ecumenic Ioachim al IV lea de la Constantinopol. Negocierile duraseră 20 de ani. Din cauza radicalismului lui Cuza, porniseră cu stângul.

Autocefalia, actul de independență al Bisericii

Desprinderea de Patriarhia Ecumenică se face potrivit unor reguli bizantine stricte. Ca şi în Biserica Catolică, şi în Biserica Ortodoxă există o succesiune care merge înapoi secole, până la primii apostoli. Ca să păstreze această linie, Bisericile tinere trebuie să aibă recunoaşterea celor vechi. În primul rând, noua Biserică trebuie să respecte întreaga doctrină ortodoxă şi să aibă un Sinod, adică cel puţin 12 ierarhi, fiecare dintre el ales în interiorul Bisericii. Dar Cuza a promulgat o lege prin care episcopii erau numiţi de domn şi subordonaţi complet statului, iar în 1864 a proclamat cu de la sine putere autocefalia. A făcut astfel impresie proastă şi în ţară, şi la Constantinopol, şi în Occident.

Dan Ciachir, expert în istoria Bisericii Ortodoxe Române: „Exista o procedură destul de complexă pe care Cuza cum a nesocotit atâtea alte lucruri, le-a nesocotit şi pe acestea. Cuza a făcut un gest de sfidare a la Ceauşescu dacă vreţi. Gratuit, sonor, dar gratuit. Nu exista un sinod.”

Carol I, liberal moderat, a ales o manieră mai puţin abruptă de a reforma Biserica. A realizat imediat impactul major pe care preoţii îl au în lumea satelor. În schimbul averilor mănăstireşti confiscate, dar şi ca formă de control, statul îşi asumă clar plata salariilor preoţilor. Iar în 1872, ca prim pas spre independenţa Bisericii faţă de Constantinopol, se organizează prin lege Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, alcătuit din 12 ierarhi aleşi.

Dan Ciachir, expert în istoria Bisericii Ortodoxe Române: „Ca să se obţină numărul de ierarhi, au fost înfiinţate opt posturi de arhiereu pe seama câte unui oraş - de acolo Ploieşteanu, Craioveanu, Piteşteanu.”

Sinodul "Coroanei de Oţel", ales şi de Senat

Relaţia dintre Stat şi Biserică s-a îmbunătăţit substanţial în acei ani. Constituţia din 1866 prevedea că Biserica Ortodoxă este biserica naţională. Membrii Sinodului sunt senatori de drept, iar moştenitorii Coroanei născuţi în România sunt botezaţi ortodocşi. Au apărut însă noi tensiuni. Principial, ierarhii ortodocşi trebuie aleşi de membrii Sinodului, dar şi de laici. Dar din 1872, laicii erau reprezentaţi de toţi senatorii de credinţă ortodoxă. Faptul a deschis larg uşa politizării Sinodului. Prin acest mecanism, partidele şi chiar regele Carol au putut interveni inclusiv pentru înlocuirea Mitropolitului Primat.

Educația, scopul comun al Regelui și al Bisericii

În ciuda acestei concurenţe mocnite dintre Biserică şi Stat, regele Carol a căutat şi a găsit cea mai sigură metodă de a cuceri clerul: educaţia. Cele şase seminarii teologice existente au fost modernizate. În 1881, anul proclamării Regatului, apar primele cursuri de teologie la Universitatea Bucureşti. În 1890, alături de Drept, Litere, Ştiinţe şi Medicină, Teologia devine facultate de sine stătătoare.