Sari la conținut
News Alert

Coroana de oțel |Boierii și orășenii bogați, mari finanțatori

România de astăzi amână de la o legislatură la alta o lege clară a sponsorizării. Şi legea voluntariatului a parcurs un drum lung până la adoptare. Acum 150 de ani funcţiona o extraordinară forţă a exemplului. Principalii donatori şi chiar voluntari în proiecte sociale sau culturale erau cei mai bogaţi dintre români. Regele Carol I a încurajat obiceiurile vechii boierimi pământene de a avea grijă de popor, dar le-a orientat spre crearea unei societăţi moderne.

Gesturile de generozitate din oraşe erau menite să le dea o înfăţişare cât mai occidentală. Ca să poţi trăi la Bucureşti, Iaşi, Galaţi sau Craiova ca la Munchen sau Lyon sau Milano, aveai nevoie de teatru, operă, bibliotecă, parcuri. Dar şi de şcoli, licee, spitale sau case de naşteri.

Efortul românesc de modernizare a fost sprijinit din plin şi de minoritari. Matematicianului armean Spiru Haret, devenit ministru al Instrucţiunii Publice, i se datorează la început de secol XX sporirea substanţială a ştiutorilor de carte. Statuia sa a fost aşezată alături de cea a lui Mihai Viteazu, Gheorghe Lazăr, şi el educator prin excelenţă, şi de cea a lui Ion Heliade Rădulescu, cărturar intrat în politică în timpul Revoluţiei paşoptiste. Tot în timpul Revoluţiei de la 1848 s-a afirmat şi viitorul cel mai mare donator al Universităţii Bucureşti. Era evreu şi se numea Manoach Hillel.

Adrian Niculescu, profesor de istorie modernă, Școala de Studii Politice și Administrative: “Manoach Hillel, evreu, este primul care are şansa să beneficieze de lichidarea discriminărilor pe vremea scurtă, de trei luni, a victoriei revoluţiei democratice de la 1848 şi ajunge să fie numit ca prezident al Consiliului Orăşenesc al Bucureştiului, ceva care ar suna azi ca primar general al Bucureştiului. Şi el a ţinut totdeauna minte ca o imensă onoare şi a făcut, după 1857, cea mai mare donaţie. Numele lui ar trebui să fie trecut cu litere de aur aşa cum la Sorbonna avem o listă mare de donatori. Numele lui nu apare nicăieri.

Toată această muncă de construcţie susţinută prin donaţii a fost încurajată de la cel mai înalt nivel. Carol I evita să epateze prin donaţii uriaşe, dar intervenea unde era nevoie stringentă.

Alexandru Istrate, cercetător specializat în sec. al XIX-lea, Institutul A.D. Xenopol: “Carol transmitea un mesaj societăţii, oferea o pildă, promova binele public. Prin gestul lui, el a îmboldit, a motivat şI alţi oameni, fie ei de la simplii negustori până la prefecţi şI generali în armată, atunci când se ivea posibilitatea ridicării unei şcoli, ridicării unei statui, să se inscrie şI să semneze pe acele liste de subscripţie publică. Nu conta că dona 1 leu, că dona 2 lei, dar dacă vedem listele cu subscripţie publică pe diferite monumente, mai ales din Iaşi şi din Bucureşti, vom vedea că mai în fiecare judeţ erau câteva zeci de persoane care urmau pilda suveranului.”

Testamentul lui Carol I, întocmit în 1899, înfăţişează un veritabil proiect de ţară. Regele, prin lista civilă, prin moştenirea din Germania, dar mai ales prin veniturile Domeniilor Coroanei, exemplar administrate, era un om bogat. Lasă domeniul Peleş moştenitorului Ferdinand; apoi 1 milion de lei soţiei şi 600 de mii prinţesei moştenitoare. Dar Carol scoate din familie suma cea mai mare, 12 milioane de lei: oferă şcolii industriale - 3 milioane plus alte 5 milioane la CEC pentru funcţionarea ei prin dobânzi; 2 milioane pentru internatul de fete, 600 de mii pentru Academia Română, tot atât pentru Fundaţiile Regale, 500 pentru orfelinatul din Zorleni, 300 pentru surorile de caritate, alte 300 de mii pentru Societatea Geografică. A lăsat bani şi celor trei Biserici mari - ortodoxă, catolică şi protestantă, bani pentru studenţii săraci şi bani pentru instruirea profesorilor.

Cu un astfel de cap al armatei nu e de mirare că ofiţerii din Capitală au construit pe banii lor Biserica de la Plevna, în Bulgaria, dedicată eroilor Independenţei. Prin contribuţii private, nu numai prin bani publici, a fost ridicat şi Cercul Militar, una dintre cele mai nobile clădiri din Bucureşti. Comunismul, sărăcind pe toată lumea, a zdrobit această reţea naţională de solidarităţi. Nu e clar de cât timp şi de câţi bani este nevoie pentru refacerea ei. Dar nimeni nu poate contesta că este nevoie din nou de forţa exemplului.