Sari la conținut

COROANA DE OȚEL. Carol și Elisabeta, o domnie în slujba României

Locul acesta, atât de modest astăzi, a avut parte de începuturi mult mai fericite. Pe 26 august 1869, domnitorul Carol I a inaugurat, la Filaret, prima gară și prima linie ferată din România.

Primul tren al liniei Bucureşti-Giurgiu aşteapta gata, la ora patru precis, ca să ducă pe prinţ la Dunăre. Mii de oameni s-au adunat în gara Filaret, dornici să asiste la un eveniment atât de însemnat. Prinţul şi-a ţinut cuvântul că nu va pleca din ţară înainte de a o putea face cu un tren românesc”, scrie Carol în Memoriile lui.

În urmă cu trei ani, în primăvara lui 1866, Carol acceptase tronul Principatelor. De atunci, nu îşi văzuse familia. Acum pleca de la Bucureşti cu multe urgenţe pe agendă. În primul rând, urma să îl vadă la Viena, pe împăratul Franz Joseph. La Berlin, se întâlnea cu Regele Prusiei, Wilhelm, iar la Paris, cu Împaratul Napoleon al III lea. România nu era încă independentă. Aşa ca prinţul a apelat la formula vizitelor private.

În al doilea rând, dar la fel de important politic, principele mergea în Occident să-şi aleagă soţie. Din intensele schimburi de scrisori cu tatăl său, înţeleptul Carol Anton, s-au impus patru criterii de selecţie a viitoarei Doamne a României.

Era foarte important ca cea ce urma să devină doamna ţării, mai târziu regina României. să corespundă unor criterii îndeobşte utilizate în lumea europeană a sec al XIX-lea. În primul rând, ea trebuia să răspundă ca rang. După aceea, trebuia să aibă şi o dotă pe măsură. După aceea, era vorba ca tânăra prinţesă să aibă o moralitate corespunzătoare. Și, în fine, nu în ultimul rând, aş zice chiar în primul rând familia ei, poziţia familiei ei, relaţiile, rubedeniile să sprijine politica statului român”, spune Ioan Drăgan, istoric, directorul Arhivelor Naționale.

Pe lista întocmita de Carol Anton pentru casatorie erau:

Therese de Oldenburg, fiica unui duce rus şi a prinţesei de Nassau, Amalie de Saxa Coburg, cu ascendenţă germană şi franceză, două dintre prinţesele de Orleans, pe linia fostului rege al Franţei,

Maria Alexandrovna, fiica ţarului Alexandru al II lea, o stratagemă a cancelarului Bismarck ca să câştige bunăvoinţa Rusiei (viitoarea mamă a Mariei de Saxa Coburg Gotha, viitoarea regină a Unirii de la 1918). Erau şi surorile Marie şi Anne Sophie de Sachsen-Weimar, Maria a Olandei, Tyra a Danemarcei, Sophie a Bavariei, sora împărătesei Elisabeta a Austriei, cumnata lui Franz Josef.

Elisabeta, prinţesă de Wied, cu origini germane, primise şi ea acordului tatălui. Un acord de principiu avusese Carol şi pentru prinţesa franceză Anna Murat, de care se îndrăgostise înainte să ajungă în România, şi pentru Margareta de Nemours, nepoata fostului suveran francez, Lois Philippe.

„Ca în orice căsătorie, ştiţi bine că sunt cel puţin două părţi care trebuie să accepte şi cu siguranţă că nu toate din cele 12 şi-ar fi dorit să devină doamne la Bucureşti ale principelui”, adaugă Ioan Drăgan, istoric, directorul Arhivelor Naționale.

Principele Carol a plecat din România cu o listă de trei nume. Știa ce mult înseamnă pentru consolidarea României o căsătorie avantajoasă şi mai ştia că trebuie sa-şi păstreze rangul. Fratelui său, Leopold de Hohenzollern, tocmai i se oferise coroana Spaniei. Sora lui, Maria, devenise regina Belgiei, prin căsătoria cu Filip de Flandra, cel care refuzase, în 1866, oferta românească.

Vizita lui Carol la Berlin s-a dovedit decisivă în privinţa căsătoriei. Berlin, 11/23 septembrie 1869: "Prinţul regal sfătuieşte stăruitor pe vărul său să îndepărteze toate partidele care i se propun pentru căsătorie, spre a nu se gândi decât la principesa de Wied. El o cunoaşte perfect, are tot atâta spirit şi inimă, aspiraţiuni nobile şi un farmec irezistibil. Kronprinţul se oferă să mijlocească o întrevedere fără ca principesa să bănuiască despre ce e vorba."

Călătoria lui Carol în Occident îşi urmeaza cursul. La Paris, discută cu Napoleon al III lea probleme politice stringente. Seara, prinţul se plimba singur, ca un particular oarecare, pe străzile Parisului. Este probabil dezamagit când, într-un restaurant, este descoperit de câteva doamne românce care se reped să-şi prezinte omagiile. Pe 30 septembrie, Carol este înapoi în Prusia, la Koln, unde prinţesa de coroană, Elena, aranjase întrevederea cu Elisabeta de Wied.

Tânăra de 26 de ani ştia că se află la Koln pentru un concert. În aşteptarea seratei, îi este prezentat oficial prinţul de Hohenzollern. Se mai văzuseră de câteva ori la Berlin înainte de 1866. Însoţiţi la mică distanţă de părinţi şi de aghiotanţii lui Carol, cei doi stau de vorbă câteva ore. Seara, Carol face cererea în căsătorie. Nunta este programată peste o lună. În cursul nopţii, Carol se întoarce la Paris.

Nu erau de aceeaşi religie. Carol era din familie catolică, Elisabeta era protestantă. Prinţul catolic, prinţesa reformată, iar eventualii lor copii, conform Constituţiei României de la 1866, trebuiau să fie ortodocşi. Toată problema aceasta s-a rezolvat în interesul tuturor, cuplul princiar a avut şi un copil, o fetiţă, Maria, care din păcate a murit la 4 ani şi după aceea n-au mai avut alţi copii, dar a fost botezată ortodox”, mai spune istoricul Ioan Drăgan.

Nunta a avut loc la Neuwied, pe 3 noiembrie, în prezenţa reginei Prusiei, a familiei de Hohenzollern Sigmaringen şi a numeroşi trimişi diplomatici. Peste mai puţin de două saptamâni, cuplul princiar ajunge în România.

Tânăra Doamnă este întâmpinată la Bucureşti cu extraordinare ovaţii. La un moment dat, "mulţimea multicoloră şi îmbrăcată în haine de sărbătoare rupe cordoanele soldaţilor şi înconjoară trăsura princiară, scoţând strigăte de bucurie".

La Catedrala din Dealul Mitropoliei, căsătoria a fost binecuvântată şi în rit ortodox şi trecută în Registrul Stării Civile. La ieşire, perechea princiară a primit darul de nuntă din partea României: defilarea a 50 de perechi de tineri ţărani din toate colţurile ţării, proaspăt căsătoriţi şi înzestraţi pe cheltuiala statului.

Carol a reintrat repede în atmosfera politică încurcată de la Bucureşti. Încerca să pună ordine în tot şi în toate. Este sever, dar în primul rând cu sine. Uneori remarcă trist că disciplina sa nu e înţeleasă de românii temperamentali, dezordonaţi şi... cam leneşi.

Dar după depăşirea unor crize grave, precum cea anti-dinastică din 1871, după întărirea an după an a statului şi extinderea reţelei de cale ferată şi drumuri, după câştigarea Independenţei în 1878 şi mai ales, după recunoaşterea ei, autoritatea lui Carol cel auster devine practic de necontestat.

Sărbătoarea Proclamarii Regatului, de la 10 Mai 1881, a fost amânată din cauza întârzierii recunoaşterii Independenţei de către Anglia şi Franţa, vechile aliate ale Imperiului Otoman.

Și în privinţa încoronării ca Rege al României, cumpătarea lui Carol a avut câştig de cauză: "Guvernul este de părere: coroanele să fie foarte scumpe şi pompoase; Regele se declara cu hotarâre contra acestei idei, deoarece însemne scumpe regale nu corespund tradiţiilor ţării şi se potrivesc numai acolo unde ele au o valoarea istorică, fiind moştenirea secolelor trecute. Pentru coroana română seculii nu sunt în trecut, ci în viitor. Dânsul propune ca pentru sine să se facă la Arsenal o coroană de oţel, din unul din tunurile cucerite de la Plevna, iar pentru Regina sa se facă o coroana simplă de aur, dacă se poate de unul din giuvaergiii din Bucureşti".

Ţinuta morală ireproşabilă a cuplului Carol-Elisabeta a imprimat vieţii publice româneşti o atmosferă care cinstea munca, educaţia şi compasiunea. Indiferent dacă se afla la Bucureşti sau la prea-iubitul său Peleş, ridicat din bani proprii, Carol respecta un program strict, început în zorii zilei, cu şedinţe de guvern nocturne când era necesar şi puţine momente de relaxare.


Azi, Digi24 lansează campania "Coroana de oţel" dedicată, deopotrivă, regelui Carol I şi românilor care au reuşit, în numai câteva decenii, să-şi modernizeze ţara.

În martie 1866, cuvintele de ordine, în politica de la Bucureşti, erau viteză şi curaj. Cu zece ani mai devreme, conducătorii au înţeles că exista o singură cale de a integra rapid ţara, în Europa civilizată: un principe străin, în fruntea României, înrudit cu cele mai influente dinastii occidentale ale timpului. În 1859, Unirea Moldovei cu Ţara Românească s-a putut obţine numai prin dubla alegere a unui român, Alexandru Ioan Cuza. Dar odată îndeplinit acest obiectiv, proiectul de ţară a mers mai departe. La 10 mai 1866, principele Carol de Hohenzollern intra în Bucureşti. Era startul unei uriaşe curse contra-cronometru pentru modernizare. Vreme de 48 de ani, sub "Coroana de Oţel", România devine o putere regională. Cum au reuşit generaţiile, de atunci, această performanţă? Cum au accelerat istoria? În acest an, aflaţi de la Digi24, dacă nu cumva soluţiile, de acum 150 de ani, sunt valabile şi astăzi.