Sari la conținut
News Alert

COROANA DE OŢEL. Independenţa, primul rezultat major al lui Carol

Marea Criză Răsăriteană din 1875 - adică revoltele din Bosnia, din Herţegovina şi din Bulgaria contra turcilor - a prins România în plina construcţie, dar vizibil întărită. Când trupele neregulate turceşti făceau prăpăd la sudul Dunării, premierul conservator Lascăr Catargiu avertizează că România se va opune militar oricărei violări a teritoriului său.

La Livadia, în Crimeea, trimişii României încep negocieri tensionate pentru tranzitul trupelor ruseşti spre Balcani.

Când armatele ţariste trec Prutul, în noaptea de 11 spre 12 aprilie 1877, soldaţii români sunt capabili să asigure apărarea liniei Dunării pe 650 de Km (avem harţile originale ale operaţiunilor în video de la Arh Nat). Înalta Poartă îi suspendă pe diplomaţii români şi bombardează Brăila şi pichetele de frontieră. Parlamentul constată starea de război. La 9 mai declara că România este independentă. Pe 10 mai, domnitorul ia act de hotărârea Parlamentului şi proclama Independenţa de stat. Pe 12 mai, România declara război Turciei. În pofida faptului că ţarul Alexandru al II-lea însuşi se opusese alianţei cu armata română.

Graţie operaţiunilor româneşti de-a lungul Dunarii, armata rusă a forţat trecerea fluviului pe la Zimnicea fără probleme, iar în iulie Nicopole capitulează.

La cererea personală a ţarului, Nicopole a fost ocupat de români, pentru ca ruşii să se poata deplasa în număr mare spre sud. Dar momentul de intrare masivă a Armatei Române în operaţiunile de la sud de Dunăre a venit dupa telegrama Marelui Duce Nicolae, fratele ţarului şi şeful Armatelor Imperiale.

Când a intrat în război, Carol a cerut ca armata română să fie partener egal. Ruşii nu voiau să cedeze, dar presiunea razboiului a cântărit greu. Comanda trupelor româneşti şi ruseşti de la Plevna a fost încredinţată până la urmă domnitorului României.

Adrian Silvan Ionescu: „A fost... şi acest lucru s-a datorat tot spiritului militar foarte serios, foarte riguros al Prinţului Carol. Când ajunge în zona operaţiunilor este invitat de ţar şi statul său major la un mic prânz. Dupa ce-şi fac complimentele de rigoare, ţarul îl întreaba pe Carol: Ar accepta prinţul României să lupte sub comanda unui general rus? La care prinţul Carol, cu o dimensiune de 1 m şi ceva în faţa Marelui Duce Nicolae şi a ţarului Alexandru al II-lea de aproape 2 m.... prinţul spune: Ba mai degraba 10 generali ruşi ar putea sa slujeasca sub ordinele prinţului de Hohenzolern. Conversaţia s-a terminat brusc, ruşii au rămas total bulbersaţi, prinţul Carol se întoarce la cartierul său general, nu trece jumătate de ora şi vine un aghiotant şi zice: Alteţă, vă felicit, aţi primit comanda armatei de vest, dar având un şef de stat major un general rus”.

Era momentul cheie al cuceririi independenţei: pentru ca România să fie liberă, fiecare ofiţer a înţeles că domnitorul Carol nu avea voie să piardă la Plevna. Au urmat victoriile de legendă despre care toţi copiii învaţă în clasele primare: Plevna, Griviţa, Smârdan, Vidin. Comunismul l-a făcut uitat pe şeful suprem al Armatei, aşa cum a distrus şi statuia regelui Carol I, instalata aici în anii 30, de nepotul sau, Carol al II lea. Statuia actuală a fost reinstalată în 2010.

În ciuda ajutorului substanţial dat de România, Imperiul ţarist a semnat singur pacea cu Imperiul Otoman la San-Stefano. Românilor li s-a impus cedarea sudului Basarabiei cu braţul Chilia şi tranzitarea teritoriului catre bazele militare ruseoti din Bulgaria, devenita autonoma. Era un dezastru.

Din fericire pentru români, deciziile ţarului au deranjat toate Marile Puteri. O Bulgarie uriaşa, prin care Sankt-Petersburgul își asigură maximum de influență în Balcani, însemna practic ştergerea Imperiului Otoman din Europa în favoarea Rusiei. Era prea mult pentru Imperiul Habsburgic, care se vedea şi el succesor al Turciei în Balcani. Dar era inacceptabil mai ales pentru Londra, care păzea cu atenție intrarea în Mediterana, spațiu al influenței sale în Orientul Apropiat. Şi cum Rusia nu putea risca un nou război cu Anglia a acceptat oferta de mediere a cancelarului german, Otto von Bismark, la Berlin.

Secretarul Congresului de la Berlin, Josef Maria von Radowitz, a aflat de la precedentele negocieri ruso-turce un lucru curios. Delegaţii Marilor Puteri sunt mai uşor de convins dacă meniul de la dineele şi sindrofiile asociate sesiunilor de lucrări este excepţional. A fost. Excepţional era de altfel şi tortul pe care cei şapte reprezentanţi îl aveau de împărţit: Balcanii.

Moştenirea Imperiului Otoman în această regiune era teoretic împărţită în şase, cu Germania în expectativă: adică între Imperiul ţarist, Imperiul Habsburgic, Anglia, Franţa, Italia, şi Constantinopolul, care rămânea Turciei.

După San-Stefano însă, exista riscul ca Rusia să capete în cele din urmă tortul întreg. În 1878, la Berlin, Europa a răspuns Rusiei prin vocea lui Bismarck: Nicht!

Totuşi, cancelarul german Otto von Bismarck german voia mai mult decât să fie un arbitru. Pâna în anii 1870 Prusia folosea Balcanii ca monedă de schimb pentru problemele din Occident. Dar după înfrângerea Franţei lui Napoleon al III lea în 1871, Germania a devenit marea putere continentală. Berlinul şi-a îndreptat privirea spre Estul european vizat de Rusia. În 1878, Anglia nu era înca deranjata de pretenţiile germane la Gurile Dunarii şi în Balcani, dar cronometrul pornise. În fapt, Congresul de la Berlin a amânat cu câteva decenii Primul Război Mondial.

Românii au primit cu obidă concluziile Congresului de la Berlin. Citiseră cu pasiune veştile despre discuţiile din Germania. Bucureştiul pierde cele trei judeţe din sudul Basarabiei. Premierul Brătianu şi ministrul Kogălniceanu au fost invitaţi să vorbească, dar nu au avut nici o influenţă. Delegaţia turcă a avut zile şi mai proaste. În criza financiară şi politică, Înalta Poartă a omis inclusiv să trimită diurnă delegaţilor turci ca să poată plăti hotelul. Au trimis banii numai când şeful delegaţiei şi-a trimis demisia prin telegraf. În plus, ceremoniile a fost presărate de tot felul de incidente umilitoare, menite să arate Turciei că a pierdut partida în Europa.

În aceste condiţii, România, aliat de încredere al Occidentului la gurile Dunării, a fost răsplătită cu regiunea strategică Dobrogea. Teritoriul aparţinuse Imperiului Otoman din 1417. Autoritaţile române s-au instalat în noile judeţe în decembrie 1878 şi erau conştiente ca e urgent sa îşi securizeze noul teritoriu. Apărarea militară eficienta şi conexiunile de transport au devenit priorităţi.