Sari la conținut

Coroana de oțel | România și „La Belle Epoque”

În 1906, regele Carol I împlinea 40 de ani de domnie în România. În onoarea sa, autorităţile au organizat la Bucureşti o mare expoziţie jubiliară. În fapt, un parc tematic cu pavilioane reprezentând ramurile economiei şi ţările prietene. Cele 40 de hectare de amenajări erau însă dominate de două construcţii permanente dedicate artelor: Arenele Romane, spaţiu destinat spectacolelor în aer liber şi Palatul Artelor. Proiectul de ţară al „Coroanei de Oţel” pornea de la ideea că cel mai util lucru pentru stat este să răspândească ştiinţa de carte şi cunoaşterea istoriei.

Palatul Artelor din Parcul Carol era o combinaţie între un muzeu de istorie şi o expoziţie de artă. Publicul larg avea ocazia să înveţe istorie şi să-şi cultive gustul artistic. Cunoscătorii au descoperit în Palatul Artelor o sursă de inspiraţie.

În 1906, exponatele din Palatul Artelor aşezau istoria României între împăratul Traian şi regele Carol I. Erau expuse atât macheta podului lui Traian de la Turnu Severin, cât şi cea a Podului de la Cernavodă, inaugurat în 1885, după realipirea Dobrogei. În sala împodobită cu două statui comandate în Italia - un legionar roman şi un luptător dac - a fost dezvelită şi celebra statuie a lupoaicei mitice, cu Romulus şi Remus, cadou primit de la municipalitatea Romei. Dar Palatul Artelor găzduia mai ales o excelentă colecţie plastică - tablouri de Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, Arthur Verona sau Kimon Longhi. Lumea artistică românească era în plină efervescenţă.

Când prinţul Carol de Hohenzollern ajunsese la Bucureşti, pe 10 mai 1866, Şcoala de Belle Arte abia împlinise doi ani. Creată după model francez, ea luase fiinţă graţie solicitărilor pictorilor Theodor Aman şi Gheorghe Tattarescu. Ministrul instrucţiunii publice, Dimitrie Bolintineanu, insistase pe lângă domnitorul Cuza, iar acesta aprobase proiectul în 1864. Era epoca în care Nicolae Grigorescu studiază şi lucrează la Paris şi Barbizon, apoi anii în care Gheorghe Petraşcu şi Ştefan Luchian pleacă spre Munchen şi Paris. În capitala Franţei studiază, de asemenea, Teodor Pallady şi Nicolae Dărăscu. Toţi se întorc însă în România. Ferită în sfârşit de războaie pe teritoriul ei, ţara avea resurse şi energie pentru artele frumoase. Arhitectura publică, reşedinţele private elegante, spaţiile urbane de agrement, toate solicitau lucrări de artă. De la vitralii, fresce şi statui, la tablouri.

Primul merit în această ambianţă artistică plină de vitalitate aparţine elitelor înstărite şi cultivate.

Cristian Robert Velescu: Adevărata viaţă artistică era favorizată de interesul colecţionarilor. Aceşti oameni erau îndeajuns de avuţi ca să nu privească fenomenul artistic ca pe o investiţie. Ei doreau să fie înconjuraţi de obiecte frumoase. Şi fiind avuţi ei puteau să-i sprijine din plin pe artişti.

Casa Regală alimenta, la rândul ei, această evoluţie. Iniţial, Carol I a apelat la maeştri şi artişti din străinătate. Stucaturile de la Castelul Peleş sunt creaţia unui bavarez, Martin Stohr.

Nicolae Noica: Ceea ce m-a impresionat este toată lucrătura aceea din lemn în interior a palatului, care este foarte bine făcută. Lucru care a fost făcut şi la Palatul Regal în corpul pe care l-a realizat Carol I pentru bibliotecile sale. Acest Stohr era un neamţ pe care Carol l-a adus din Germania pentru ca să facă aceste lucrări. Dar Carol I fusese, făcuse un fel de ucenicie în atelierele acestui sculptor pentru că îi plăcea să sculpteze. El era şi pasionat, se şi pricepea.

Regina Elisabeta, poetă, aprecia în egală măsură arta plastică şi muzica. Obişnuia să ilustreze Evanghelii sau volume de versuri, a ţesut în aur câteva pânze de epitaf, una dintre ele aflată astăzi la Biserica Ortodoxă din Sulina. Fire romantică, Carmen Sylva nu era însă o simpatizantă a inovaţiei. Cea care aduce aer proaspăt, Art Nouveau, între lambriurile nemţeşti de la Sinaia sau Bucureşti este principesa moştenitoare Maria. Ea patronează Societatea Ileana, care devine, apoi, Tinerimea Artistică, o asociaţie a pictorilor tineri care încurajează conexiunea cu cele mai noi curente artistice din Occident: simbolismul şi, apoi, avandgardismul.

Cristian Robert Velescu: Ştefan Lucian, pictor Nicolae Vermont şi mecena în acea vreme, Bogdan Piteşti, marele colecţionar, au devenit iniţiatori ai Societăţii Tinerimea Artistică la început de secol.

Andrei Dimitriu: La începutul secolului, aici se acorda premiul "Tinerimea Română". Marii pictori de care ştim şi ne închinăm la ei - Grigorescu, Amann, Andreescu - au expus aici şi au fost premiaţi cu acest trofeu de mare prestigiu. Eu mi-am propus să redeschid Pinacoteca. Există spaţii, dar nu există bani.

România "Coroanei de Oţel" nu era cu mult mai bogată decât cea de astăzi, avea multe restanţe. Dar la începutul secolului XX, problema banilor pentru artă se rezolva cu totul altfel. Nu statul avea rolul principal, ci particularii bogaţi. În 1906, studentul Krikor Zambaccian este impresionat de picturile expuse la Palatul Artelor şI devine el însuşi colecţionar. Tablourile sale, donate statului, sunt adăpostite şi astăzi de Muzeul Zambaccian.

La rândul său, marele moşier Anastase Simu, cu studii liceale la Viena, de Drept la Paris şi cu doctorat la Bruxelles, a investit masiv într-o colecţie impresionantă, deschisă publicului din 1910.

Robert Velescu: Fenomenul colecţionarilor români precede fenomenul apariţiei instituţiilor muzeale. Ştim că Anastase Simu este cel care iniţiază Muzeul care i-a purtat numele, o construcţie în forma unu templu antic, construcţie de care am văduviţi.

Muzeul Simu a fost demolat în vremea lui Gheorghiu Gheorghiu Dej ca să se ridice, în locul lui, un bloc.