Sari la conținut

Cum se descurca presa interbelică și ce teme aborda?

Monarhia constituţională, o elită politică educată şi avută şi o clasă de mijloc în plină ascensiune, au făcut ca, încă înainte de Primul Război Mondial, România să fie un stat de luat în seamă în Europa. Stilul auster al regelui Carol I, a cărui domnie a durat 48 de ani, a temperat excesele partidelor politice. Efectele stabilităţii politice s-au văzut în economie. Relativa prosperitate a alimentat apoi educaţia şi artele, iar noile clase educate au impulsionat o şi mai mare dezvoltare economică.

Crearea României Mari în 1918 a multiplicat potenţialul ţării. Regele Ferdinand şi regina Maria au domnit într-o ţară care învăţa, muncea şi dezbătea calea cea mai bună ca să fie fericită. Domnia autoritaristă a lui Carol al II-lea, apoi curentele extremiste au lovit puternic temelia României democratice.

Tensiunea dintre curentele tradiţionaliste şi cele pro-occidentale are o istorie îndelungată în România. În a doua parte a secolului al XIX-lea, conservatorii, oameni legaţi de moşiile româneşti, dar cu bune studii în Occident, reproşau celor care erau liberali, consideraţi de stânga, viteza cu care încercau să modernizeze ţara. După Primul Război Mondial, scena politică a fost dominată de lupta dintre marele Partid Naţional Liberal, creatorul României Mari, şi noile partide, cel mai important fiind Partidul Naţional Ţărănesc, formaţiunea lui Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. Contestatarii ţărănişti din partea liberalilor erau şi mai la stânga. A urmat apoi ascensiunea grupărilor extremiste. Toate acestea şi multe altele erau dezbătute în presa vremii.

Libertatea cuvântului şi a presei era un principiu consacrat în România regală încă de la Constituţia din 1866 a lui Carol I. Principalele partide aveau propriile publicaţii. Lor li se adăugau ziare de informaţie. Cel mai important între acestea şi cel mai la centru era cotidianul Universul - un etalon nu numai în materie de jurnalism, dar şi în proiecte sociale. Datorită donaţiilor familiei Cazzavillan  - proprietarii ziarului, luase fiinţă în 1906 şi era continuu finanţat sistemul de ambulanţă din Bucureşti.

„Aveam o presă extrem de diversificată, cele mai importante ziare erau considerate de la centru Universul, un ziar de dreapta, Adevărul, și Dimineața, ziar de centru-stânga. Teme - desigur, prioritar erau cele interne: tot ceea ce ținea de raportul între Parlament și Guvern, între Guvern și Monarhie, tot ceea ce ținea de scandalul politic, tot ceea ce ținea de mobilizarea politică curentă, declarațiile curente ale politicienilor. Desigur mai erau și chestiuni legate de adminstrația statului, de dificultățile structurale din noile provincii”, explică profesorul Florin Muller, expert în istoria interbelică.

Una dintre cele mai vii dezbateri în presă a fost proiectul Constituţiei din 1923 şi mai ales trecerea la votul universal. Sociologul Dimitrie Gusti argumenta că acest principiu nu este cu adevărat democratic şi că ar trebui să voteze numai cei care prin pregătirea şi venitul lor arată că îşi aduc cu adevărat contribuţia la binele public.

Un alt subiect important a fost naţionalizarea prin Constituţie a subsolului şi deci intervenţia statului în afacerile cu petrol, gaze naturale şi cărbune.

O altă discuţie privea păstrarea unor autonomii locale sau o centralizare puternică. Atitudinea Ungariei care nu a încetat să conteste Tratatul de la Trianon, ameninţarea bolşevică şi educaţia filo-franceză a decidenţilor au dat câştig de cauză centralizării, impusă prin legea administrativă din 1925.

Presa, oglinda conflictelor politice

După moartea regelui Ferdinand şi apoi a lui Ionel Brătianu, în perioada Regenţei pentru micul rege Mihai, au existat controverse aprinse cu privire la reîntoarcerea în România a prinţului Carol. Sub numele de Carol Caraiman, acesta renunţase la tron în decembrie 1926.

Cei trei membrii ai Regenţei - prinţul Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi preşedintele Înaltei Curţi - erau incapabili să facă faţă atribuţiilor lor, pentru că fiecare era preocupat de cariera proprie şi nici unul nu era interesat în mod real de putere. Cei care erau direct interesaţi de putere, de prestigiu şi de subminarea liberalilor au sprijinit proclamarea lui Carol al II-lea drept rege. Între aceştia democratul Iuliu Maniu, cărturarul Nicolae Iorga, în câteva rânduri premier, viitorul ideolog al dreptei extremiste, Nae Ionescu. Ziarul Cuvântul - pe care îl conducea - i-a ridicat noului suveran adevărate elogii. Situaţia era cel puţin stranie. O linie de dreapta curată ideologic ar fi remarcat că un rege, fie el şi constituţional, este încoronat în biserică, nu învestit în Parlament. Carol al II-lea şi-a început domnia ca un preşedinte într-o republică parlamentară şi a încheiat-o printr-o dictatură.

Anii '30 | Mulți ziariști veneau din familii înstărite

Presa a fost şi de această dată oglinda fidelă a situaţiei. În anii '30, curentele autoritariste - fie de dreapta, adică glorificând etnia, fie de stânga, pro-sovietice, erau la mare modă. Până să devină „populare”, au acaparat în primul rând cercurile intelectuale. În timp ce Viitorul, ziarul Partidului Naţional Liberal, prezenta sistematic ştirile teribile despre regimul de teroare şi foametea indusă din Uniunea Sovietică; Cuvântul lui Nae Ionescu, simpatizant mai întâi al regelui Carol al II -lea, apoi al Mişcării Legionare, privea cu înţelegere „experimentul economic” comunist.

Existau preocupări pentru o lege a presei. Până la sfârşitul anilor '30, când libertatea se prăbuşea în întreaga Europă, nu a fost vorba de cenzură, ci mai degrabă despre impunerea unor reguli privind studiile şi conduita ziariştilor. Presiunile curente la adresa lor ţineau de linia politică sau de interesele patronatului. Piesa Ultima oră a lui Mihail Sebastian, şi el ziarist, e relevantă în privinţa schimbării ştirilor în funcţie de interese extra-jurnalistice. Dar pe ansamblu, presa interbelică era pe cât de politizată, pe atât de liberă. Cum fiecare publicaţie relevantă avea o linie ideologică asumată, pe care nu şi-o schimba brusc odată cu schimbarea culorii guvernului, ziariştii erau mai puţin expuşi fluctuaţiilor politice. Mai ales că mulţi jurnalişti erau independenţi financiar, veneau din familii înstărite sau profesau în universităţi pentru sume onorante.

Interbelic |Presa, finanţată de o economie stabilă

„Mircea Eliade primea, după mărturisirile sale, un salariu destul de bun la Cuvântul, care ajungea pe la 4 mii de lei. Acum nu știu ce ar putea însemna 4 mii de lei în zilele noastre ... să calculăm, era un salariu peste al unui asistent ... cam la nivelul unui asistent universitar, dar perfect confortabil ... Astăzi, ajutorul social pe care statul îl dă unor asistenți universitari, acela nu poate fi numit salariu. Cu 4 mii de lei, Mircea Eliade, ca publicist - angajat la Cuvântul pentru articolele sale, nu politice, însă, - putea să își cumpere cărți, haine, să-și scoată prietenii la restaurant, deci avea o viață boemă în regulă. Spre sfârșitul anilor 30, deja lucrurile devin mai dificile. Vremea și alte publicații plăteau totuși mai puțin cu câteva sute de lei, deci piața de presă nu era foarte confortabilă pentru publiciștii de atunci. Viața Românească plătea salarii mai bune mai ales în timpul dictaturii carliste, sigur, atunci era vorba și de o intervenție a statului ... Și mai bine plăteau, într-adevăr, și Adevărul, și Dimineața, dar conta foarte mult cine publica. Când publica Sadoveanu era desigur un tarif, când publicau alții erau desigur alte tarife”, spune profesorul Florin Muller.

Temele abordate de presă

Dincolo de marile conflicte, marile cotidiene urmăreau sistematic subiectele recurente într-o societate deschisă.

Discutarea anuală a bugetului de stat era o temă constantă, iar dosarele economice ale câtorva mari afaceri controversate dominau discuţiile săptămâni de-a rândul.

În plus, multe articole de primă pagină priveau politica externă şi evenimentele culturale. Critica literară, de teatru, cronicile muzicale sunt aproape nelipsite, inclusiv în presa de partid.

În toate ziarele apăreau multe pagini de publicitate. Pe lângă imaginea autentică a consumului în anii 20 sau 30, reclamele timpului arată anvergura dezvoltării economice a României şi implicit puterea societăţii de a finanţa presa.

(foto: viabucuresti.ro)

Citiți și: 

Libertatea presei în vremea lui Carol I