Sari la conținut

Educația, prioritate a României regale

Ţara spre care s-a îndreptat în primăvara lui 1866 prinţul Carol de Hohenzollern Sigmaringen, avea multe urgenţe politice. Exista riscul ruperii Unirii de la 1859 şi al unei noi ocupaţii ruso-turce. Dar pentru Independenţă era nevoie de ofiţeri instruiţi, soldaţi disciplinaţi şi servicii eficiente de mentenanţă. Pentru păstrarea Independenţei, era nevoie de forţă economică. Economia nu se dezvoltă în haos, ci doar în societăţi în care domneşte legea, aceeaşi pentru toţi. Iar forţa statului vine din taxe plătite de toţi şi la timp. Şi Alexandru Ioan Cuza şi Carol I au înţeles că nimic din toate astea nu se poate obţine fără un sistem de educaţie viabil.

Elena Vijulie, jurnalist Digi24: „Pasul decisiv a fost făcut în timpul lui Cuza. Şcoala nu mai era, prin definiţie, locul în care elevul se întâlnea cu profesorul. În jurul şcolilor, în clădirile, în instituţiile şcolilor se creau pe parcurs, în funcţie de posibilităţile financiare, muzee. Copiii, când veneau la şcoală, nu doar citeau sau recitau o poezie... Mergeau în bibliotecă, priveau colecţii care se închegau într-adevăr greu, treptat, dar se închegau.”

Un prim-decret al lui Cuza legat de învăţământ datează din chiar primul său an de domnie. La 7 decembrie 1959, domnitorul hotărăşte înfiinţarea a două noi gimnazii în Bucureşti, pe lângă gimnaziul Sf. Sava, deja existent. Numele alese sunt relevante pentru proiectul de ţară al vremii: "Matei Basarab, în memoria acestui Domn care a înfiinţat tipografii pentru cărţi în limba română, a scos slavona din biserici şi a pus fundamentul culturei române" şi "Gheorghe Lazăr, în memoria răposatului doctor Gheorghe Lazăr, care a restituit limba română în dreptul său de limbă des studii şi a fost întemeietorul şcoalelor naţionale în acest prinţipat".

În ciuda decretului domnesc, înfiinţarea celor două gimnazii nu însemna însă şi construirea clădirilor necesare:

Elena Vijulie, jurnalist Digi24: „Liceul Gheorghe Lazăr a funcţionat multă vreme "în casele domnului Gheorghe Măcescu de la Jigniţa, Coloarea Roşie, numărul 35". Nici după 30 de ani, situaţia nu era mai bună: cinci camere pentru clase, una pentru secretariat, una pentru cancelarie, una pentru servitor şi un cabinet de fizică". Este momentul în care Ministerul Instrucţiunii Publice decide să finanţeze construirea mai multor clădiri şcolare. Anunţul pentru licitaţia de construcţie a fost publicat în mai 1889, iar peste un an, Regele Carol, regina Elisabeta şi principele Ferdinand au inaugurat liceul Gheorghe Lazăr aşa cum îl vedem astăzi.”

Situaţia era similară la Iaşi.

Alexandru Istrate: „Până pe la 1880, aproape toate şcolile din Iaşi funcţionau în clădiri închiriate. Pentru învăţământul preuniversitar, Liceul Costache Negruzzi este emblematic la sfârşit de sec 19, când, în doar trei ani de zile, la îndemnul lui Spiru Haret, susţinut financiar de guvernul de la Bucureşti, se ridică o frumuseţe de clădire pe colinele Copoului.”

Totuşi, în cei 30 de ani, dintre primele decrete ale lui Cuza şi şcolile măreţe din a doua parte a domniei lui Carol I, schimbările din societatea românească au fost substanţiale. În primul rând, învăţământul primar a devenit obligatoriu prin marea lege a instrucţiunii publice semnată de Cuza în noiembrie 1864. Părinţii care nu îşi lăsau copii la şcoală plăteau amenzi drastice. A fost reglementat şi învăţământul mediu pentru preoţi care au devenit, ca şi învăţătorii, adevăraţi lideri în comunităţile rurale.

La rândul lor, Carol I şi regina Elisabeta au încurajat donaţiile destinate educaţiei. Domeniile Coroanei susţineau financiar zeci de şcoli primare. Iar în 1889, ministrul legendar al instrucţiunii publice, Spiru Haret a reaşezat învăţământul primar, pe cel secundar, dar şi instruirea profesională. Categorii din ce în ce mai largi începeau să treacă dincolo de abecedar şi aritmetică.

Paradoxal, marile familii sunt cele care s-au dovedit mai conservatoare.

Generaţia celor care au făcut Unirea şi au adus în fruntea ţării o dinastie europeană, fusese educată acasă, la conac, în reşedinţa de la oraş:

Marilena Chistol: „Dincă Brătianu a fost un om care şi-a adus profesori pentru copii acasă şi culmea este că de asta beneficiau şi copiii altor boieri din Piteşti, deci era un liberal în viziune. Şi apoi, la şcoala grecului Simonidi a făcut Ion Brătianu studiile, învăţau elenica, cum se spunea atunci, aşa au învăţat şI surorile lui Ion Brătianu elenica, citeau din Homer...”

Exista şi varianta pensionului, mai mult sau mai puţin de succes şi mai ales pentru fete:

Alexandru Istrate: „Orice pension, ca şi astăzi universităţile şi şcolile din învăţământ, îşi depunea ceea ce e astăzi dosar de acreditare la începutul activităţii, în care erau menţionaţi profesorii care predau, materiile, precum şI condiţiile care erau asigurate copiilor. Numai că, în oraşele şi în târgurile de provincie - Botoşani,Bârlad, Vaslui, astfel de pensioane erau efemere. Unele nu reuşeau să închidă nu un ciclu şcolar, un an. Un pension din Focşani a reuşit să convingă doar 5 familii... Ori cu cinci copii nu puteai să ... n-aveai bugetul necesar pentru a asigura o educaţie corespunzătoare, dar şi a-ţi asigura cheltuielile administrative.”

Necazurile financiare ale pedagogilor de pension erau cauzate şi de o problemă de mentalitate. Părinţii, mai ales dacă erau avuţi, refuzau să piardă controlul educaţiei copiilor lor. Alternativa a ceea ce se numeşte astăzi home schooling provoca şi în epocă, aşa cum provoacă şi astăzi peste tot în lume, multe controverse. Cert este că nici la finalul secolului 19, elita politică şi intelectuală nu se hotărâse să îşi trimită copiii în învăţământul de masă.

Iată cum au procedat liderul liberal, Ion Brătianu şi soţia sa, Pia.

Marilena Chistol: „O zi obişnuită a copiilor era foarte bine pusă la punct. Cu duşul de dimineaţă, micul dejun, perioada când aveau loc lecţiile - pentru că aveau o institutoare adusă din Elveţia, Marie Bonard care lucra cu ei pe grupe. Spre exemplu, Ionel lucra cu Sabina, erau apropiaţi de vârstă, Dinu cu Vintilă, Maria cu Tatiana şi cu Pia. Avea loc prânzul, avea loc o plimbare pentru că trebuiau să se aerisească şi, apoi, iarăşi lecţiile.”

În jurul vârstei de 10 ani, cei mai mulţi copii din familiile de elită au început să meargă la gimnaziu şi liceu, alături de elevi din categori sociale mai umile.

Marilena Chistol: „Vintilă Brătianu, ajungând elev la Sf Sava, s-a împrietenit cu un băiat care bătea maidanele Bucureştiului, atunci notele au scăzut drastic. Aveau un obicei în casă, în fiecare seară se aşezau copiii să-i sărute părinţii de noapte bună. Peste Vintilă se sărea şi a durat foarte puţin până să realizeze Vintilă că e cazul să-şi redreseze notele din carnet.”

Cât despre studiile superioare, Parisul, Viena, Berlin sau Londra erau preferate Bucureştiului sau Iaşiului. În prima parte a domniei lui Carol, din simplu motiv că cele două universităţi abia fuseseră înfiinţate. Ulterior, pentru că elita îşi dorea specializări mai sofisticate decât se puteau obţine în ţară. Dar în cea mai mare parte din cazuri, românii plecaţi la studii în străinătate se întorceau şi profesau în România.