Sari la conținut

Elisabeta, prima regină a României moderne

Regina Elisabeta s-a îngrijit însă de toţi şi de toate din jurul ei, copleşindu-şi uneori apropiaţii cu un prea accentuat romantism.

La începutul secolului XX, în plină Belle Epoque, pe vremea când Europa întreagă credea că progresul permanent al ştiinţei va face să dispară tot răul din lume, cei aflaţi vara pe vasele de mare tonaj sau iahturi de plăcere aşteptau cu nerăbdare salutul reginei în portul Constanţa.

Portul Constanţa - donat cu instalaţii moderne - era marea mândrie a regelui Carol. Marea Neagră era marea pasiune a Reginei Elisabeta. Diferenţele de vederi dintre cei doi soţi, celebre în epocă, se făceau simţite şi în privinţa „Cuibului Reginei” de lângă Digul regal. Este vorba de o cabană modestă ridicată pe un pilon de piatră de inginerii din Constanţa drept mulţumire pentru insistenţa cu care Carol I se străduise să obţină finanţare pentru finalizarea portului.

Regina Elisabeta era o iubitoare a mării, venea în permanenţă aici, regele nici nu voia să audă de acest loc, el stătea în altă parte, acolo unde acum Tribunalul Constanţa, fostul Palat Regal donat în anii 30 ministerului de Justiţie. Aici au venit în mai multe rânduri, regina Maria povesteşte în memoriile sale că au stat odată aici trei săptămâni şi a fost o bucurie imensă.

Totuşi, în cele câteva camere ale „Cuibului Reginei” a fost găzduit pentru câteva ore însuşi ţarul Nicolae al II lea al Rusiei, împreună cu ţarina Alexandra, fiicele Olga, Tatiana, Maria, Anastasia şi ţareviciul Alexei. Romanovii veneau bronzaţi, din vacanţa în Crimeea. Dar în timpul discuţiilor de la Constanţa, ţarul a dat pentru prima dată asigurări de integritate teritorială României. Era o mare şi îndelungată victorie diplomatică pe care şi Carol şi Elisabeta o aşteptaseră din chiar primii lor ani de domnie.

Prinţesă protestantă, Elisabeta de Wied s-a căsătorit cu domnitorul catolic al României, Carol de Hohenzollern în toamna lui 1869. A ştiut însă că viitorii ei moştenitori vor fi botezaţi în rit ortodox, aşa cum spunea Constituţia ţării. Jurământul ei de căsătorie adresat soţului : „Voi merge acolo unde vei merge şi tu, voi rămâne acolo unde vei rămâne şi tu, poporul tău este şi poporul meu, Dumnezeul tău este şi Dumnezeul meu” privea în acelaşi timp interesele româneşti. Pastorul i-a spus-o direct în timpul ceremoniei: „Te-ai născut germană, dar eşti româncă de azi înainte. Fire romantică şi generoasă, Elisabeta va accepta cu naturaleţe îndemnul”.

Misiunea socială asumată de Elisabeta Doamna a însemnat în primul rând multă muncă. Alături de soţ sau singură, Elisabeta vizitează spitale, orfelinate, biserici, oferindu-şi pretutindeni ajutorul. De multe ori un ajutor concret, bănesc, din caseta privată a familiei.

Dintre toate gesturile publice făcute de cei doi soţi de-a lungul vieţii, probabil că donaţiile au fost cele mai frecvente. La cea de-a doua aniversare a lui 10 Mai, Carol instituie tradiţia ca familia regală să ofere o masă pentru 800-1000 de copii săraci, familia regală oferă donaţii substanţiale în ajun de An Nou şi de Paşte. Mai important însă decât cuantumul acestor donaţii, astfel de iniţiative se împletesc cu vechile tradiţii ale boierilor pământeni şi transformă treptat atmosfera generală din întreaga ţară.

Numele reginei - în forma românească Elisaveta - apare în mari documente fondatoare, fie că e vorba de Podul de la Cernavodă, de Portul Constanţa sau de Palatul de Justiţie din Bucureşti.

Prezenţă plăcută, Elisabeta reuşeşte acolo unde severitatea lui Carol avea puţine şanse. Dineurile şi balurile de la Palat cu disciplina lor strictă şi un cod al bunelor maniere sofisticat a făcut, se pare, în materie de punctualitate şi politeţe, mai mult decât porunca regelui de a închide poarta în nasul întârziaţilor la audienţe.

Carol va constata rapid că unul dintre avantajele căsătoriei este că poate împărţi cu soţia sarcina primirii invitaţilor la recepţii şi mai ales la balul de Anul Nou. Doamna şi după Independenţă, odată cu Proclamarea Regatului în 1881, Regina Elisabeta şi-a îndeplinit cu prisosinţă rolul.

Protectoare a artelor, ea însăşi poetă sub numele de Carmen Sylva, Elisabeta a fost prima dintre reginele României care au adus în atenţia Europei costumul popular românesc. Ea este cea care le ruga pe soţiile ambasadorilor invitate la dineurile oficiale să vină îmbrăcate în ii. Soţia prinţului moştenitor Ferdinand, Maria, a purtat şi ea cu încântare ia românească. Dar dacă la Muzeul de Artă Contemporană de la Paris străluceşte astăzi „Ia românească” a lui Henri Mattisse asta se datorează curentului iniţiat de prima regină a României.

Respectată ca Doamnă a Ţării, Elisabeta va trăi în martie 1874 tragedia vieţii ei. Îi moare fetiţa de nici 4 ani din cauza unei complicaţii de scarlatină. Biata mamă reuşeşte să reapară în public destul de repede. În septembrie, prinţul Carol Anton, tatăl domnitorului, îi menţionează într-o scrisoare pe Carol şi Elisabeta: „Copiii noştri români sosesc aici peste 8 zile. Pentru mine va fi prima revedere după tristul eveniment. Principesa a trecut peste acest moment deoarece s-a întâlnit deja cu copiii familiei la băi”. Dar în ciuda aparenţelor, se pare că principesa nu se va consola niciodată:

Singurul zâmbet natural al Elisabetei l-am văzut când o ţinea în braţe pe Maria. Atunci zâmbea ca o mamă fericită. Uitaţi-vă, sunt la biblioteca Academiei originalele, dar numai într-un singur loc mie mi s-a părut Elisabeta o femeie împlinită.

Războiul de Independenţă reclamă toată atenţia Reginei care se ocupă de îngrijirea răniţilor. Doamna Elisabeta mobilizează înalta societate pentru strângerea de fonduri şi de materiale sanitare pentru cei în suferinţă. La 8 octombrie 1878, când Armata Română defilează în Capitală, Podul Mogoşoaiei este redenumit Calea Victoriei, iar cele două bulevarde care o întretaie spre Est şi Vest primesc numele de Carol şi Elisabeta.

Odată cu proclamarea Regatului, adică odată cu recunoaşterea europeană şi heraldică a independenţei, domnia regelui Carol este pe deplin consolidată. Dar dinastia de Hohenzollern se va întări substanţial în România în 1882, la desemnarea prinţului Ferdinand, nepotul de frate al lui Carol, drept succesor.

În 1891, încălcând toate regulile nobiliare şi constituţionale, Elisabeta încurajează însă o poveste de dragoste între Ferdinand şi o româncă, Elena Văcărescu.

Regina Elisabeta i-a apărat pe cei doi tineri în faţa Consiliului de Coroană. Regele era încă în cumpană. Soluţia aspră, dar constituţională şi salvatoare pentru România, a venit din partea batrânului Lascăr Catargiu. Era cel care, în 1871, la căderea lui Napoleon al III lea, salvase domnia neamţului Carol de Hohenzollern pe care filofrancezii, majoritari, l-ar fi vrut plecat. Acum, după 20 de ani, Lascar Catargiu îi spune regelui de la obraz: „Aiasta nu se poate, Majestate!”.

Dinastia străină, de cel mai înalt nivel european şi ruptă de orice mezalianţe interne, era însăşi garanţia de stabilitate a României. Regele e îngrijorat. Tinerii sunt despărţiţi, iar regina trimisă în exil pentru doi ani.

El o acuză. Ţi-ai pierdut minţile?! O bănuia de anumite comploturi în străinătate. Îi controla toată corespondenţa. Ea se plânge, plicurile îmi sunt desfăcute. Da, aşa meriţi, nu mai pot avea încredere în tine. Tu ştii anumite secrete de stat care vulnerabilizează deciziile noastre. Trebuie să te păzesc. Dovadă şi la întoarcerea în ţară, fotografiile surprind o regină Elisabeta mult mai abătută.

La întoarcerea în ţară, Regina şi-a găsit treptat alinarea alături de copiii lui Ferdinand, căsătorit între timp cu Maria de Saxa Coburg Gotha, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii. Dar, printr-un enigmatic joc al istoriei, în timpul primului război mondial, dinastia de Hohenzollern va deveni dinastia de România. Exact aşa cum îşi dorise Elisaveta.