Sari la conținut

„The Revenant”, ridiculizat de C.T. Popescu: N-am înțeles nici până acum ce se întâmplă în capul dlui Inarritu

„Poate că ar trebui să vorbesc așa (cu haină și glugă pe cap) despre filmul ăsta și știți de ce? Ca să fiu mai credibil. Cam asta este filosofia – care pe mine m-a năucit, m-a uluit, pentru că nu e vorba despre vreun Gigi Abrams sau alt regizor de doi bani; e vorba de Alejandro Gonzalez Inarritu, un regizor de primă mână, care a făcut „Babel”, care a făcut „Amores perros”, care a făcut anul trecut „Birdman”, meritat a luat atâtea Oscaruri.

Și după jumătate de oră de film, domnule, am crezut că am un atac cerebral, ceva, nu înțelegeam ce s-a întâmplat cu omul ăsta într-un an de zile, de la „Birdman” până la această telenovelă Animal Planet, Reveneala, pentru că dincolo de detalii, pe care le putem discuta, penibile, e vorba că omul ăsta – nu știu, o fi fumat ceva, prin munți, era frig pe-acolo, o fi consumat mai mult – a pierdut sensul artei cinematografice. Adică: cinematograful, arta cinematografică, ca orice artă, este despre om. Nu este despre urși grizzly, nu este despre munți, nu este despre râuri, despre bizoni sau despre iarbă. Este numai despre om, despre asta vorbește arta. Știința, da, poate să vorbească despre structura fulgului de zăpadă, despre hidrodinamica râurilor de munte, de gestația la femela de grizzly, dar arta vorbește despre om. Or, ce-a făcut aici Inarritu este ceva de necrezut. El crede că dacă reproduci o situație reală sau o realitate acribic, până la demență, până la amănunt, o să obții garantat artă.

Că de-aia venii și eu cu acest parpalac pe mine: ca să fiu mai credibil, nu? Vin de-afară, am și niște bocanci alpini, vorbesc despre „The Revenant” și fiind cu astea pe mine, o să fiu mai realist, deci mai artist și mai credibil, nu?

Nici vorbă de așa ceva! Sunt penibil! Cu astea pe mine sunt kitsch!

Nu-l obliga nimeni să facă așa ceva, mai ales că e un om care știe ce e aia artă cinematografică. În „Birdman” sunt bijuterii de așa ceva!

Vasăzică, Michelangelo Antonioni modifica cromatica în cadru, făcea din culoare ca natura să fie cenușie, copacii, florile, iarba, în „Deșertul roșu”, al patrulea film al lui, tetralogie, acolo erau parcă de plastic, cenușii, artificiale, natura, copacii, florile, arborii, iarba, iar deșeurile industriei erau vii, erau strălucitoare, erau ca atolii coraligeni în ocean. Ăia erau vii, iar natura era artificială și moartă. Era fals, din punct de vedere al reproducerii ăsteia, pe care încearcă cu o disperare pe care n-o înțeleg Inarritu și DiCaprio, dar ideea pe care vrea s-o transmită, pe care vrea s-o inducă Antonioni era extrem de puternică și adevărată. Era vorba de artificializarea dezumanizantă a societății industriale de consum. Și asta nu se făcea prin reproducerea realului.

Deci, DiCaprio s-a apucat să mănânce ficat de bizon, chiar ficat de bizon, în film, cu sângele șiroindu-i pe față, mai avea un tovarăș la masă, un indian, mănâncă amândoi ficați de bizon, și se târăște jumătate de film, cade prin ape, de pe stânci, se suie în copaci, îl mănâncă urșii...Poate ar trebui să i se dea o medalie de război, domnule! Poate-i o greșeală, nu trebuie Oscar, poate Silver Star, Purple Heart ar trebui să i se dea pentru ce face în filmul ăsta! Nici nu prea joacă, e mut 90 la sută din film și face ceea ce actorii numesc „fizicații” - cățărări, căderi în cap, e mușcat ș.a.m.d. Pentru asta, aproape că ești obligat să-i dai Oscarul. Păi săracu', bietul om, prin câte a trecut pe-acolo, hai domnule, să-i dăm și lui Oscarul!

(...)

ISIS o să spună că se inspiră din filmul ăsta. Eu nu pot să-l împiedic pe dl Inarritu, ca și pe Leonardo DiCaprio – altfel, un actor care merita Oscarul acum doi ani pentru rolul master Candie din „Django Unchained” al lui Tarantino, dar pentru rolul ăsta și mai ales, vă spun asta, în condițiile în care avem ce vedea, niște interpretări extraordinare anul ăsta...

Aproape că avem o situație formidabilă la Oscar: cei nominalizați pentru rol secundar, actorii, sunt net superiori celor nominalizați la rol principal. Și vă amintesc doar de Christian Bale – vă recomand să vedeți „The Big Short”, unde Christian Bale face un rol extraordinar, e vorba tot de „inspired by true events”, cum scrie acolo, numai că acolo e vorba de criza din 2008, marea bulă speculativă care a aruncat în aer economia mondială, și „Spotlight”, unde se vede o probă superbă de jurnalism cum se făcea acum 15-20 de ani, jurnalism de investigație făcut cu un realism artistic, cinematografic impecabil, nimeni nu se chinuie acolo să rupă cu dinții carne din cel pe care îl investighează, dimpotrivă, realitatea, acolo, este redată cu adevărat cu mijloacele artei cinematografice.

N-am înțeles nici până acum ce se întâmplă în capul dlui Inarritu. Dă-o-n colo! Când iese cu parpalacul din apă, atunci mi s-a rupt filmul complet, până atunci am zis, domnule, sunt eu bolnav la cap, iese cu parpalacul din apă Leonardo DiCaprio, îmbrăcat în piei și cu blană pe el, după ce coboară un râu înghețat, printre ghețuri, iese de acolo, se scutură puțin și pleacă în peisaj. Ar fi trebuit să facă doi pași și să devină statuie, îi dă o gospodină cu rufele puse pe sfoară în cap, cum să mai ai pretenția...și asta în condițiile în care se mănâncă ficat de bizon, se bagă DiCaprio în cai morți, la propriu dezbrăcat, ca să trăiască și-așa mai departe. Deci...”