Sari la conținut

Taxele impuse de stat reprezintă 60 la sută din prețul carburanților

Pe strada Buna Vestire din Ploieşti era construită, în urmă cu 165 de ani, prima rafinărie din lume, de către fraţii Mehedinţeanu.

Pe atunci, dealurile din Prahova erau îmbibate cu petrol, iar oamenii îl adunau cu găleata.

În perioada interbelică România era pe locul şapte în lume în ordinea rezervelor. Bombardamentele din cele două războaie mondiale, atunci când au fost distruse aproape 2.000 de sonde, rezervoare şi rafinării, pot fi comparate cu distrugerea acestei industrii în ultimii 25 de ani.

În 1990, România avea 10 rafinării. În acest moment au mai rămas doar trei.

Petrolul este resursa cu cel mai puternic efect în economie şi, implicit, în viaţa noastră, chiar şi pentru cei care nu au maşină. Preţurile alimentelor şi hainelor depind de cel al petrolului. Mii de locuri de muncă din industria petrochimică, textile, mase plastice sau îngrăşăminte sunt afectate tot de preţul ţiţeiului. Interesul autorităţilor pentru acest domeniu a fost invers proporţional cu importanţa lui.

Găurile din buget, acoperite prin creșterea taxelor

Ultimul sfert de secol a adus risipirea acestor resurse şi privatizări controversate. Acum, guvernanţii încearcă să acopere prin creşterea taxelor găurile din buget. Tot consumatorii sunt cei care achită nota de plată a proastelor guvernări.

În acest moment, ponderea taxelor în preţul final al carburanţilor este cea mai mare din ultimii şase ani. Astfel, degeaba petrolul s-a ieftinit la sub 50 de dolari pe baril dacă taxele puse de stat cresc anual. Accizele introduse de guvernanţi fac aproape imposibilă ieftinirea cu mult sub 5 lei pe litru.

Ca să îşi menţină încasările, statul îi taxează pe consumatori direct în preţul carburanţilor, prin creşterea accizelor şi TVA-ului.

„5,10 bani...ăsta e preţul cu care alimentăm la pompă. Apoi începem să scădem taxele. Principala taxă şi prima este TVA-ul. Care la 5 lei şi 10 bani, 24% avem 1,22. Avem acciză 1,83 şi dacă le adunăm pe cele două care sunt partea de componente ale statului. Avem un 3,05. Şi atunci scădem 5,1 minus 3,05 înseamnă că avem un 2,05 care include petrolul şi tot ce înseamnă lanţul de distribuţie, achiziţie şi desfacere până când petrolul ajunge în rezervor. Această cotă este reprezentată de costul real, iar celelalte sunt taxele şi aici putem să scriem Buget”, explică Ion Lixandru, preşedinte la Asociaţia Română de Logistică.

O altă variantă pentru creşterea încasărilor la buget ar fi fost ca statul să taxeze companiile petroliere prin majorarea redevenţelor sau printr-o suprataxare a profiturilor. Din păcate, Guvernul Ponta a întârziat cu un an stabilirea unui nou nivel al redevenţelor cerute companiei Petrom.

Companiile care produc petrol şi gaze naturale plătesc statului între 3,5 şi 13,5 la sută din producţie, în funcţie de tipul zăcămintelor. Situaţia este total diferită în Rusia, Statele Unite sau Canada. Aici, companiile petroliere trebuie să dea înapoi statului până la 45 la sută din valoarea producţiei. În Venezuela şi Argentina o treime din producţie revine statului.

De exemplu, în 2013 preţul mediu al ţiţeiului a fost 108 dolari pe baril. Cum Petrom extrage aproximativ 32 milioane de barili anual, înseamnă că în acel an valoarea ţiţeiului românesc a fost de 3,45 miliarde de dolari. Statul a încasat direct din redevenţă mai puţin de 5% din acesti bani.

Ce se întâmplă cu țițeiul din Marea Neagră

Din păcate, rezervele nu sunt un sac fără fund.

Rezervele de ţiţei pe care le avem s-ar putea epuiza în aproximativ 20 de ani”, spune Răzvan Nicolescu, fost ministru al Energiei.

S-a tot extras, s-a tot extras. Nu cred ca stăm aşa, pe o mare de ţiţei”, spune Sorin Ciutureanu, director general Oil Terminal.

Singura şansă rămâne ţiţeiul din Marea Neagră.

Americanii de la Exxon vor lua o parte din producţia de ţiţei şi gaze, după ce au săpat sonda Domino 1 la o adâncime de 3 kilometri, din care doar doi kilometri sunt săpaţi în solul mării. Dacă în anii '70, platformele petroliere căutau pungile de ţiţei la câteva sute de metri adâncime, în prezent, sonda care sapă cel mai adânc este în Golful Mexic. Acolo se extrage petrol de la 12 kilometri adâncime.

„Costul este mult mai mic per kilometru pătrat, când facem aceste hărţi seismice pentru rezervele din mare decât pentru cele de pe uscat. Pe uscat trebuie să fim foarte atenţi la mediu, la drumuri şi la aşezările omeneşti”, spune Gary Ingram, director Explorare şi Producţie.

Cum era texană a Ploieştiului a apus, căutătorii aurului negru au preluat câmpurile abandonate de Petrom, în speranţa că mai este ceva de stors din zăcămintele golite.

Deja avem câţiva operatori care sunt în anumite faze, avem partea de est a ţării iarăşi perimetre cu potenţial. Bineînţeles avem Câmpia Română şi un potenţial destul de serios în bazinul Mării Negre”, spune Gheorghe Duţu, preşedintele ANRM.

„În ultimii 2-3 ani, situaţia a început să se schimbe pentru că au început să apară alţi producători care au achiziţionat câmpuri depletate şi să le reintroducă în circuitul de exploatare. În următorii ani cam până la 5 ani este de aşteptat ca producătorii mici să atingă un 15% din producţia totală a României”, susține Mihai Vilt, furnizor de gaze naturale.

În anii '80, petrolul asigura supravieţuirea economiei centralizate. România avea o capacitate de rafinare de 34 milioane tone de ţiţei. Vapoarele cu petrol brut din Iran soseau în portul Constanţa. În schimbul serviciilor de rafinare, România avea asigurată o piaţă de desfacere pentru produse industriale în Orientul Mijlociu.

Cât producem și cât importăm

În prezent, producem 4,5 milioane de tone de ţiţei şi importăm peste 5 milioane de tone, în special din Rusia şi Kazahstan. Adică, în rafinării ajunge mai puţin de o treime din petrolul prelucrat în anii '80.

Oil Terminal a pierdut o tranzitare de aproximativ 6 milioane de tone de țiței. De ce? Simplu...închiderea rafinăriei Arpechim, închiderea rafinăriei Rafo Oneşti”, explică Sorin Ciutureanu, director general Oil Terminal.

Scăderea capacităţii de rafinare ne-a determinat să importăm jumătate din necesarul de carburanţi.

Răzvan Nicolescu a fost timp de cinci ani director în compania Petrom şi apoi a devenit ministru al Energiei. „Producţia noastră care este la nivelul anului 2014: 4,2 mil tone de ţiţei. Nu e deloc impresionantă. Este cantitatea de ţiţei procesată doar de una din cele trei rafinării de la noi. Mă refer la Petrobrazi”, spune Răzvan Nicolescu.

De-a lungul anilor, capacitatea rafinăriei a variat, de la 7,5 milioane în 1988 sau 4,5 milioane în 2005”, afirmă Mariana Gheorghe, director general PETROM.

Cum se formează prețul

Costul mediu de producție în România pentru un baril de petrol este aproximativ 30 de dolari.

Profitul petroliştilor vine odată cu introducerea țițeiului în rafinărie. Aici intră cu prețul internațional. Atunci când un baril costă mai mult de 100 de dolari, Petrom câștigă peste 70 de dolari la fiecare baril rafinat.

Celelate companii petroliere de la noi sunt în situaţii mai puţin favorabile decât Petrom.

Rompetrol aduce țițeiul kazah cu tancurile petroliere pe mare. Aproape de Năvodari, la 7 kilometri în larg, compania a construit un terminal plutitor, de unde țițeiul ajunge în rafinăria Petromidia.

Costurile de transport sunt, din start, mai mari decât cele ale Petromului. Costurile de rafinare sunt similare.

Lukoil aduce ţiţeiul din Rusia și îl depozitează la o companie de stat - Oil Terminal Constanţa. De aici, petrolul pleacă prin sistemul de transport al companiei Conpet, tot de stat, şi ajunge la rafinăria Petrotel din Ploieşti.

Astfel, Lukoil plăteşte, în plus faţă de Rompetrol, costurile de depozitare şi transport până la rafinărie.

Compania MOL aduce pe Dunăre carburanţii gata rafinaţi. Îi varsă în depozitul din Giurgiu şi apoi aceştia ajung în benzinării.

Benzinăriile Gazprom sunt alimentate şi ele din rafinăria proprie deţinută la Pancevo, în Serbia, în timp ce azerii de la Socar cumpără carburanţi de la rafinăriile din România.

„În momentul în care Petromul reacţionează, să ştiţi cam toată lumea de pe piaţă reacţionează. Nu există înţelegeri între companii. Există o situaţie de piaţă în care fiecare caută (...) să nu depăşească preţul competitorilor, în special al competitorilor mari”, explică Ileana Bălţatu, director executiv Nis Gazprom România.

„În acest moment nu scoatem nişte profituri. E pur şi simplu o investiţie bazată pe relaţii politice între România şi Azerbaidjan mai mult”, spune Hamza Karimov, director general Socar România.

Interesele benzinarilor

Interesele care îi fac pe benzinari să intre pe piaţa din România sunt diferite, însă toţi au de câştigat. Avem rezerve de petrol, rafinării, iar concurenţa dintre lanţurile de benzinării ar trebui să scadă şi mai mult preţurile la pompă. Acest lucru nu se întâmplă.

Un litru de benzină vândut în România este mai scump decât în toate ţările vecine şi comparabil cu tariful practicat în vestul Europei.

Petroliştii spun că în ţările vestice consumul scade în ton cu intrarea pe piaţă a maşinilor electrice şi a motoarelor cu consum redus de carburant. În România, scăderea cu aproximativ şapte procente a consumului nu îi îngrijorează.

„România este o piaţă mare (...) este o piaţă care are potenţial de creştere pentru că încă gospodăriile nu au două maşini”, apreciază Ileana Bălţatu, director executiv Nis Gazprom România.

Deocamdată, mulţi dintre şoferi fac economii. Îşi lasă şi singura maşină acasă pentru a face autostopul.

Maghiarii consumă mai puţin, în comparaţie cu românii, atunci când vine vorba de deplasările cu maşina. În Ungaria, multă lume foloseşte bicicletele, pentru că peste tot există piste şi, astfel, o familie consumă aproximativ 25 de litri de combustibil pe lună. Adică echivalentul a 140 de lei.

Zece ani de răbdare au fost necesari spaniolilor pentru a vedea asemenea prețuri la combustibili: 1,06 euro pentru un litru de benzină sau chiar 0,99 euro pentru un litru de motorină.

Scandaluri și averi de miliarde de euro

Harta petrolului autohton este acum tributară corupţiei din acest domeniu. Preşedinţi, premieri, miniştri şi oameni de afaceri cu averi de miliarde de euro au ţinut capul de afiş al scandalurilor care s-au ţinut lanţ în ultimii ani. Arpechim, Rafo, Astra, Vega, Steaua Română, Dărmăneşti, Petrolsub sunt acum istorie.

După opt ani de procese, pentru falimentul răsunător al Rafo Oneşti, Corneliu Iacobov, Marian Iancu şi complicii lor au primit ani buni de închisoare. Iar rafinăria a fost vândută ca fier vechi.

Au urmat războaie politice pe tema rafinăriilor care au rămas în picioare. Din datoria istorică de 600 de milioane de dolari pe care statul urma să o recupereze de la Rompetrol, guvernul Ponta s-a mulţumit cu 200 de milioane şi promisiunea unui fond de investiţii de 1 miliard de dolari. Până acum n-a intrat niciun ban la buget, deşi memorandumul este semnat de un an de zile.

În octombrie 2014, rafinăria Lukoil a fost închisă în urma suspiciunilor de evaziune fiscală şi spălare de bani. Era vorba despre 230 de milioane de euro, au spus atunci procurorii, care bănuiau că banii au fost deturnaţi în rafinăria Petrotel, care aparţine ruşilor de la Lukoil.

În concluzie, pentru români, resursele subsolului sunt doar un bun teoretic. Beneficii directe nu avem şi nici efectele banilor încasaţi la buget nu le vedem. Nu avem servicii medicale mai bune, drumuri mai drepte sau şcoli mai performante. Plătim taxe şi suntem spectatori la împărţirea bogăţiilor din care doar unii obțin profituri fabuloase.