Sari la conținut

ROMÂNIA FURATĂ. Alimentara, o avere de care s-a ales praful. Cele mai bune spații comerciale din București au ajuns la speculanții imobiliari

Timp de două decenii, Alimentara Fortuna de pe Calea Victoriei a funcţionat ca un fel de obiectiv turistic pentru Nicolae Ceauşescu şi ca o curiozitate pentru restul bucureştenilor. Aici obişnuia dictatorul să-şi invite oaspeţii străini. La fiecare vizită a unui oficial de stat, rafturile erau umplute cu bunătăţi, ca mai marele partidului să-i convingă pe „prietenii” de peste hotare că poporul este fericit şi bine hrănit.

Gheorghe Florescu, comerciant de cafea şi fost şef de complex alimentar în perioda comunismului, a prins vremurile când Nicolae Ceauşescu transformase Fortuna într-un „muzeu alimentar”. Povesteşte că imaginile abundenţei dispăreau o dată cu dictatorul.

Pentru propaganda comunistă. Să arate că sunt pline cu produse deosebit de calitative. Dar alea erau de faţadă”, își amintește el.

Alimentara Fortuna a pierit. Din ea au mai rămas pereţii, care adăpostesc o bancă. Fortuna rămâne, însă, simbolul modului în care statul a ajutat grupuri de interese cu conexiuni în lumea politică să fure o zestre imobiliară unică: spaţiile fostelor Alimentare. Construite de comunişti în punctele cheie ale oraşelor, Alimentarele au devenit uşor o ţintă imobiliară râvnită după Revoluţie.

Povestea Alimentara începe în 1912, când regele Carol I înfiinţează Sfatul Negustoresc. Negustorii deschid băcănii, strămoşii viitoarelor Alimentare. Graţie afacerilor cu alimente, negustorii devin rapid o forţă financiară. Mircea Gheorghiu, preşedintele Frontului Negustoresc Obor şi comerciant din tată în fiu, cunoaşte întreaga istorie a negustorilor români.

„Vorba lor era ştampilă, era suficient ca ei să spună ceva pentru că în momentul acela toată lumea intra în execuţie”, spune Mircea Gheorghiu.

În 1947, comuniştii ajung la putere şi le strică rostul. Pe unii îi catalogheză burghezi şi îi arestează, pe alţii îi folosesc pentru a deschide magazine alimentare.

În momentul ăla s-a întâmplat un jaf. Acest partid comunist a venit şi a luat de-a gata spaţii comerciale cu toate structurile realizate”, spune Mircea Gheorghiu.

Pe lângă spaţiile deja ridicate de negustori, comuniştii construiesc altele noi.

Astfel, în anii 70, Bucureştiul ajunge să aibă în jur de 1.500 de Alimentare grupate în reţeaua Întreprinderii Comerciale Locale Alimentara. Societatea avea cele mai bune spaţii comerciale din Bucureşti, pe arterele principale, în locurile cu vad.

Nu exista să fie mai mult de 5, 6 blocuri să nu fie o Alimentara lânga ele”, își amintește Dan Trifu, vicepreşedinte Eco-Civica.

„Ei au făcut o judecată că la atâtea mii de locuitori trebuie să fie atâtea Alimentare. Dar nu era nevoie de atâtea Alimentare, din moment ce nu erau produse alimentare”, spune Gheorghe Florescu.

În anii 60 şi 70, Alimentara comunistă avea rafturile pline şi marfă pentru orice buzunar, de la brânza telemea la şvaiţer, de la hamsii la caviar. Dan Trifu, vicepreşedintele Asociaţiei Eco-Civica, a trăit acei ani.

Nu exista să nu avem 20 de sortimente de pâine în magazine. Iar categoriile de salam depăşeau chiar şi 30 de feluri”, spune el.

Bogăţia se sfârşeşte în anii 80, când românii, sub Ceauşescu, sunt forţaţi să plătească datoria externă a ţării.

Populaţia face economii la sânge, iar Alimentara devine Mecca înfometaţilor - locul unde oamenii stau ritualic la rând zeci de ore, cu mobilierul dedicat, scăunelul şi accesoriile strict necesare: sticlele de lapte, borcanele de iaurt şi nelipsita sacoşă din nylon. Doi pui care nu cântăresc nici măcar un kilogram intră în istoria colectivă ca „Fraţii Petreuş”. Ca și sloganul: „Să se dea câte unul, să ajungă la toată lumea!”.

„Avea câteva sute de grame un pui. Ziceai că-s rândunici. Puneau câte doi. Şi atunci, de aia, fraţii Petreuş cântau câte doi deodată”, spune Gheorghe Florescu.

Adevăraţii Fraţi Petreuş se întreabă şi astăzi dacă nu cumva o parte din popularitatea lor de atunci se datora puilor din Alimentara.

„Îşi dădeau telefoane unii altora, vedeţi că au apărut Fraţii Petreuş la pungă. Că nu se ştie. Şi atunci toată lumea era la coadă”, spun ei.

„Ținutul rândului era o instituţie extraordinar de importantă”, spune Constantin Rădulescu-Dobrogea, preşedintele asociației Eco-Civica.

„Odată am numărat găinile, erau 150 de găini. Am numărat oamenii şi eram al 150-lea. Şi am trecut prin nişte spaime extraordinare ca nu cumva să ia unul două găini, ca să pot să iau şi eu, că era mama bolnavă în spital”, povestește Mircea Gheorghiu.

Cafegiul Gheorghe Florescu a fost martor la apariţia nechezolului, în anii 80.

„Nechezolul a apărut ca o mare invenţie a unui dobitoc care a zis să înlocuiască cafeaua naturală cu altceva. Cu orz, cu cereale, cu cicoare şi până la urmă chiar şi cu ghindă”, spune el.

Tot în anii 80, zestrea imobiliară a Capitalei creşte în spaţii alimentare. La cele 1.500 de sedii ale Societăţii Alimentara se adăugă alte câteva zeci, noi, din reţelele Comaliment şi Mioriţa.

Revoluţia lasă neatins întregul patrimoniu al Alimentarelor. În 1991, Guvernul Văcăroiu transformă reţelele Alimentara din fiecare sector în societăţi comerciale cu capital de stat. Imobilele de la parterurile blocurilor devin ţinta oamenilor de afaceri proaspăt îmbogăţiţi după Revoluţie.

„Erau singurele spaţii comerciale existente. Nu vorbesc strict de Alimentare, ci de spaţiile comerciale ale momentului”, spune Crin Halaicu, fost primar al Capitalei.

În primii şapte ani ai economiei de piaţă, cu o populaţie abia ieşită de sub foamea comunistă, spaţiile fostelor Alimentara din Bucureşti încă vând mâncare adusă de stat sau de micii întreprinzători. Apoi, speculanţii imobiliari le descoperă adevăratul potenţial.

„Interesele lor au spus clar acest lucru: le transformăm în imobiliare”, spune Dan Trifu.

„Au fost un magnet pentru cei care au ştiut sa sesizeze oportunităţile”, spune și expertul imobiliar Radu Zilișteanu.

„Totul a fost premeditat, cum să pună mâna pe aceste spaţii şi cine să le ia”, spune și Dan Trifu.

„Nu trebuia date la şmecheri”, comentează fostul ministru al Agriculturii Valeriu Tabără.

Unul dintre cele mai mari tunuri imobiliare din sectoarele 4 şi 5 ale Capitalei l-a dat libanezul Hassan Awdi. El a pus mâna, dintr-un foc, pe două dintre societăţile comerciale care preluaseră fostele alimentare.

Hassan Awdi apare în anul 2000 în peisajul afacerilor cu spaţii comerciale cu vad din Bucureşti. Fondul Proprietăţii de Stat scoate la privatizare SC Aluniş SA, compania de stat care moştenise sediile autoservirilor şi cantinelor comuniste, dar şi braseriile şi patiseriile din sectorul 4.

Libanezul cumpără 87% din acţiunile SC Aluniş, care avea în patrimoniu la vremea aceea 11 sedii în zonele bune din Berceni şi Tineretului. Suma plătită pe acţiuni este de 132.000 de dolari.

Presa vremii susţine că, la momentul privatizării, societatea Aluniş avea în cont de două ori mai mulți bani – 264.000 de dolari. Spaţiile ajung, mai departe, supermarketuri sau săli de jocuri de noroc.

De pildă, fosta autoservire Metalurgiei, renumită în cartierul Berceni. Şi-o aminteşte bine şi Dumitru Iatan, care locuieşte acolo din copilărie.

Te duceai cu 5 lei şi luai două feluri de mâncare la tavă. Au venit ăştia cu jocurile, cu aparatele alea, cu păcănelele lor”, spune el.

Câteva sute de metri mai încolo, pe Bulevardul Alexandru Obregia numărul 2, era restaurantul Berceni, un alt spaţiu al fostei societăţi Aluniş, cumpărată de Hassan Awdi.

O adevărată perlă imobiliară din patrimoniul Aluniş intrată în proprietatea lui Hassan Awdi este fostul restaurant Casa Bucur, numit acum Hanu Berarilor. Clădirea, înregistrată pe lista monumentelor istorice din România, valora în 2000 4,5 milioane de dolari.

Ioana Mott, moştenitoarea de drept a Casei Bucur, afirmă că vila ar fi fost cumpărată de libanez cu numai 15.000 de dolari, valoarea la care a fost evaluată în momentul privatizării. Hassan Awdi, mutat acum cu domiciliul în Liban, susţine că a cumpărat Casa Bucur cu 600.000 de dolari şi că ar fi investit în ea milioane de euro.

„Eu n-am furat Casa Bucur, am cumparat Casa Bucur şi a fost întabulată şi am investit. Am făcut investiţie în jur de 6 milioane de euro. Eu am făcut din el hotel de 4 stele şi un restaurant”, spune omul de afaceri.

În anul 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie i-a recunoscut Ioanei Mott dreptul de proprietate asupra Casei Bucur.

După aceeaşi reţetă, Hassan Awdi devine stăpân pe acţiunile celei mai mari părţi din patrimoniul imobiliar al fostelor Alimentare şi băcănii din sectorul 5 al Capitalei. După Revoluţie, spaţiile comerciale din cartiere precum Rahova sau Cotroceni au intrat în patrimoniul societăţii de stat Panduri SA.

Moştenirea ei era atractivă pentru pasionaţii de afaceri imobiliare: 255 de magazine situate pe Bulevardul Libertăţii, Calea 13 Septembrie, Izvor sau Cotroceni. În ele funcţionaseră Alimentare, tutungerii, pescării, autoserviri şi, în unele, chiar şi farmacii. În anul 2000, Fondul Proprietăţii de Stat scoate societatea la privatizare, iar Hassan Awdi şi alte câteva firme licitează. Libanezul câştigă 70% din acţiunile SC Panduri. Plăteşte pentru ele un milion de dolari, în condiţiile în care numai două dintre spaţiile societăţii valorau, un an mai târziu, jumătate din întreaga sumă.

George Vodislav, directorul FPS care a semnat privatizarea societăţilor Panduri şi Aluniş, explică: „Cine dădea cel mai mult câştiga, poate să dea şi 800 de dolari, poate să dea şi un milion. Unde se oprea ofertantul”

Astăzi, magazinele cumpărate de grupul de firme al lui Hassan Awdi sunt farmacii, cazinouri, supermarketuri, sedii ale partidelor politice sau clădiri abandonate. De pildă, complexul alimentar de pe Calea Ferentari, vândut de către SC Panduri primăriei sectorului 5, este astăzi o ruină închisă cu gratii şi cu lacăte.

Un alt spaţiu din acelaşi complex a ajuns sediu de campanie pentru Marian Vanghelie, primarul sectorului 5. Primăria l-a cumpărat, l-a folosit o vreme, iar acum îl ţine la păstrare cu lacătul pe el.

Hassan Awdi a ajuns cunoscut publicului ca proprietar şi apoi ca inculpat pentru falimentul companiilor de stat Rodipet şi CFR Mesagerie. Pentru fraudarea ultimei, a fost condamnat la 10 ani de închisoare, dar decizia nu este definitivă. Firma prin care Hassan Awdi a cumpărat fostele magazine alimentare, Monalisa Trading Co, transformată în Monalisa Investments SRL, este aceeaşi cu care, în anul 2004, omul de afaceri şi partenerii lui au cumpărat şi ar fi condus spre faliment CFR Mesagerie.

„Băieţii deştepti cumpăraseră unele dintre cele mai bune active înainte, chiar de la managementul societăţilor respective. Înainte de privatizare”, spune Radu Sârbu, fost preşedinte al Fondului Proprietăţii de Stat.

Unul dintre oamenii de afaceri care au simţit potenţialul fostelor Alimentare din sectoarele 1 şi 2 este Alexandru Bittner, cetăţean român şi american, prieten cu familia fostului premier Adrian Năstase. Sub guvernul Năstase, Alexandru Bittner devine proprietar pe mai multe zeci de spaţii alimentare.

În 1999 le închiriază, iar peste un an le cumpără de la stat, prin FPS, sub preţul pieţei, pe motiv că în anul cât a fost chiriaş ar fi investit în modernizări. Cea care i le-a vândut pe cele mai multe a fost SC Primcom SA, societatea pe acţiuni care a moştenit în anul 1991 tot patrimoniul imobiliar al fostei ICL Alimentara sector 1.

Alexandru Bittner a cumpărat magazinele fără licitaţie publică, doar prin simplă negociere directă şi în rate.

„Şmecherii şi jaf. Pentru că ele nu s-au cumpărat printr-un sistem de privatizare normal, în care să câştige statul, cel care gestiona. Aproape nici unul din aceste magazine n-a intrat într-un sistem de licitaţie transparentă”, spune Valeriu Tabără.

În acest fel, omul de afaceri Alexandru Bittner a devenit stăpân peste mai multe spații comerciale cu vad. De exemplu, pentru unul din ele a plătit doar 30.000 de dolari, în loc de 45.000 de dolari, preţ la care fusese evaluat de cei de la Primcom, în anii 2000.

Pentru spaţiul unei alte foste Alimentara aflate pe bulevardul Nicolae Titulescu, Alexandru Bittner a plătit jumătate din preţul estimat de piaţă la vremea respectivă. Adică doar 93.000 de dolari în loc de 140.000.

La fel a procedat omul de afaceri Alexandru Bittner şi cu spaţiul unei foste Alimentara de pe Bulevardul Ion Mihalache. A cumpărat-o la un preţ de 16.000 de dolari, în loc de 21.000 de dolari, la cât a fost evaluat spaţiul.

La fel a procedat şi cu spaţiile ultracentrale de pe Bulevardul Nicolae Bălcescu, strada Ştirbei Vodă sau Bulevardul Ficusului.

Iar acestea sunt doar câteva exemple.

Aceste spaţii nu se justifică să fie luate de un singur om. S-au dat pe aranjamente”, spune Mircea Gheorghiu, preşedintele Frontului Negustoresc Obor.

La scurt timp, tot prin negociere directă și fără licitaţie, SC Primcom îi vinde omului de afaceri şi terenul de sub magazine. Ajuns proprietar cu drepturi depline, Alexandru Bittner închiriază mai departe diverşilor comercianţi spaţiile proaspăt dobândite. Altele sunt revândute.

Crin Halaicu, primarul Capitalei în perioada 1992-1996, ar fi fost cel care l-ar fi sprijinit pe Alexandru Bittner în aceste afaceri, afirmă presa vremii. Iniţial, Alexandru Bittner ar fi avut o colaborare cu primăria lui Crin Halaicu, iar ulterior cei doi au ajuns parteneri într-o societate imobiliară, SC Fondul Imobiliar SA. Fostul primar general al Capitalei, Crin Halaicu, refuză să comenteze.

Nu ştiu, nu ştiu nimic,” spune el.

Întrebările despre legătura cu Alexandru Bittner îl deranjează pe Crin Halaicu.

Așa, și? Care-i problema? A fost un interviu care avea o altă temă şi văd că dintr-o dată vreţi dumneavoastră să vă vorbesc. De persoane, că am fost eu asociat cu Bittner. N-am fost, doamnă, n-am avut asociere cu el în nimic. Am fost numai prieteni şi ne cunoaştem de foarte mulţi ani”, a spus fostul primar.

Alexandru Bittner, la rândul lui, nu neagă prietenia cu familia fostului premier Adrian Năstase.

„Dacă aveţi un prieten din anii liceului, din cei mai frumoşi ani, îl negaţi?”, spunea el în 2005, la un post de televiziune.

În perioada guvernării lui Adrian Năstase, toate afacerile lui Alexandru Bittner înfloresc.

După ce cumpără spaţii Alimentara din Capitală, afaceristul primește în concesiune de la stat sute de hectare din Delta Dunării, cumpără nenumărate proprietăţi, iar în anul 2005 ajunge în topul celor mai bogaţi 100 de români, cu o avere estimată la peste 20 de milioane de dolari. Numele său este vehiculat şi în scandalul „Mătuşa Tamara”.

În 2012 Alexandru Bittner îşi vinde proprietăţile şi emigeză în Mexic, spun vecinii.

„A plecat să nu stea la mititica. El era în clica lui Năstase, cu probleme”, spune o fostă vecină.

El a plecat, nici nu i-a spus mamei că pleacă, ea a crezut ca pleacă în vacanţă şi când a aflat, a avut un şoc. Era băgat până în gât în tot felul de chestii. Şi-a transferat conturile, şi-a lichidat ce avea pe aici”, spune administratorul blocului în care a locuit omul de afaceri.

Tot după reţeta cu care Alexandru Bittner şi-a însuşit majoritatea fostelor alimentare din sectorul 1, exact în aceeaşi perioadă alţi doi oameni de afaceri români şi-ar fi împărţit patrimoniul imobiliar al fostelor alimentare din sectorul 6. Tot cu sprijinul FPS. Unul ar fi Radu Dimofte, celălalt, Puiu Popoviciu, prieteni şi vechi parteneri de afaceri.

Ambii sunt consideraţi unii dintre cei mai bogaţi români, specializaţi în afaceri imobiliare.

Despre mama lui Puiu Popoviciu se spune că a fost croitoreasa Elenei Ceauşescu, iar soţia sa este fiica lui Ion Dincă, prim-secretar al Comitetului municipal București al P.C.R. Era atât de temut, încât i se spunea Dincă Te-Leagă.

„Când i se punea pata pe un om îl băga în puşcărie fără nici un fel de problemă. Dădea ordin şi era legat”, spune Mircea Gheorghiu.

Să fii ginerele lui Ion Teleagă, fostul prim vicepreşedinte al lui Ceauşescu, este clar că ai nişte informaţii şi te poţi implica”, spune și Dan Trifu.

Imediat după Revoluţie, Puiu Popoviciu pleacă la New Jersey, în căutarea visului american.

Se întoarce şi, în 1994, aduce în ţară francizele Pizza Hut şi KFC. Le-ar controla prin intermediul mamei sale, Ligia Popoviciu, acţionar, şi a încă patru off shore-uri cu sediul în Cipru. Unul dintre ele este TATIKA INVESTMENTS şi apare în foarte multe dintre afacerile familiei Popoviciu.

La scurt timp, Puiu Popoviciu şi partenerul său de afaceri, Radu Dimofte, ar fi pus ochii pe cele circa 200 de spaţii ale fostei ICL Alimentara 6, preluate în 1991 de societatea comerciala cu capital de stat, SC Practic SA.

Spaţiile însumau, cu totul, 33.400 de metri pătraţi, situaţi pe străzile principale din cartierele Drumul Taberei, Crângaşi şi Rahova.

Dar, în 2000, Fondul Proprietăţii de Stat, acţionar majoritar al societăţii Practic, renunţă la micii comercianţi ca să vândă spaţiile fostelor alimentare lui Zerlin Dimofte, tatăl afaceristului Radu Dimfote, precum şi firmei INTERNATIONAL BUSSINES & TRADING CORPORATION, un off shore cu sediul în Insulele Turks şi Caicos din Marea Caraibelor.

Off shore-ul era reprezentat legal de Mihai Bejenaru, considerat a fi unul dintre interpuşii lui Puiu Popoviciu. Mihai Bejenaru şi Puiu Popoviciu sunt amândoi judecaţi pentru felul în care au ajuns să dezvolte imobiliar zona comercială Băneasa, un teren de 224 de hectare, aflat în proprietatea publică a statului.

Nu poţi să cuantifici profitul pe care-l trimit acolo. Statul român nu impozitează acele profituri”, spune Dan Trifu.

Magazinele Comaliment, cunoscute în comunism drept „casa de comenzi”, şi Mioriţa, ambele situate în zone de lux din Bucureşti, ajung în 2001 la Puiu Popoviciu şi Radu Dimofte. Cu aceste noi imobile, cele două familii devin lideri pe piaţa spaţiilor comeciale din Bucureşti. Ajung să deţină, cu totul, 50.000 de metri pătraţi din fostele alimentare de stat, adică 224 de spaţii, pe care le închiriază, în mare parte, către bănci şi farmacii.

„Vă daţi seama, să ai o asemenea reţea, în primul rând reţea imobiliară. Un spaţiu ca ăla poţi să îl transformi imediat în altceva”, spune Constantin Rădulescu-Dobrogea.

„Omul ăsta a luat tot ce-a putut să ia”, spune Mircea Gheorghiu..

În 2004, APAPS scoate la privatizare acţiunile societăţii Practic, golită de active.

Le vinde pe nimic. Cu 40.000 de euro, preţul unui apartament obişnuit din centrul Bucureştiului, i le oferă aceluiaşi Mihai Bejenaru care apare în toate firmele despre care se spune că sunt controlate de Puiu Popoviciu.

Chiriile încasate din spaţiile fostelor alimentare ajută familia Popoviciu să-şi deschidă afacere după afacere, multe cu statul.

Firmele despre care se spune că sunt controlate de Puiu Popoviciu ajung să deţină fostul hotel Dorobanţi, astăzi Howard Johnson, şi fostul Parc Hotel, astăzi Ramada.

În nici una dintre firme nu apare numele lui Puiu Popoviciu. Potrivit datelor de la Registrul Comerţului, cele mai multe au ca acţionar sau asociat pe mama sa, octogenară, pe Mihai Bejenaru şi acelaşi off shore cipriot, TATIKA INVESTMENTS.

Firmele în spatele cărora s-ar afla Puiu Popoviciu şi-ar fi subînchiriat o parte din propriile spaţii chiar francizelor aduse de el în România.

„Este vorba despre tot ce înseamnă fosta Pizza Hut şi vedeţi bine că unele funcţionează chiar în fostele alimentare sau cea care funcţioneaza chiar în Howard Johnson, hotelul domnului Popoviciu. Este un întreg lanţ aici care aduce nişte venituri enorme”, spune Dan Trifu.

În 2012, DNA îi trimite în judecată în dosarul Băneasa pe Puiu Popoviciu şi pe Mihai Bejenaru, considerat interpusul său.

Cei doi sunt acuzaţi că ar fi cumpărat 224 de hectare din ferma de stat Băneasa, cu un dolar pe metrul pătrat, adică de 150 de ori mai puţin decât preţul pieţei.

Pe cele 224 de hectare luate de la Institutul de Agronomie, unde studenţii au făcut cercetare zeci de ani, omul de afaceri a dezvoltat cel mai mare proiect imobiliar din ţară: un cartier rezidenţial de lux, clădiri de birouri şi un mall uriaş, inaugurate în 2008.

Doi dintre acţionarii firmei BĂNEASA INVESTMENTS SA, incriminată de procurori în dosar, sunt fosta reţea alimentară de stat, Comaliment, şi off shore-ul INTERNATIONAL & TRADING CORPORATION, regăsit ca acţionar şi în societatea Practic, fosta Întreprindere Alimentara din sectorul 6.

Procurorii îi acuză pe Puiu Popoviciu şi pe Mihai Bejenaru de complicitate la abuz în serviciu şi dare de mită, iar procesul se judecă şi astăzi.

„Legat de proiectul Băneasa, foarte mulţi specialişti au apreciat că e perfect legal. Toate apărările vor fi făcute în faţa instanţei de judecată”, spunea Puiu Popoviciu în urmă cu un an.

Contactat de reporterii Digi24, Puiu Popoviciu susţine că nu este implicat în nici un fel în preluarea spaţiilor fostelor alimentare.

„Eu personal n-am preluat nimic. Vă căutaţi de vorbă cu mine. Nu vă interesează alimentare care nu există. Nu mă pricep şi nu sunt interlocutorul potrivit pentru dumneavoastră. Nu mă ocup, eu muncesc, am altele pe cap. Nu sunt genul să dau interviuri”, a spus el.

Vecinii mamei sale, Ligia, spun că familia Popoviciu şi-a făcut afacerile cinstit, grație unui cheag financiar strâns de tatăl lui Puiu Popoviciu pe vremea lui Ceauşescu.

„Tatăl lui a predat la studenţii din Zair, n-a furat bani de la nimeni, atunci au venit cu nişte bănuţi şi din asta si-au pornit afacerile”, spune o vecină.

Nici Radu Dimofte, ajuns acţionarul majoritar al societăţii Practic, nu doreşte să vorbească despre afacerile cu spaţiile Alimentara.

Pentru unele generaţii, Alimentara a fost templul flămânzirii naţionale. Pentru altele, nu înseamnă nimic. Nici poveştile părinţilor, oricât de inspirate ar fi, nu le pot oferi imaginea magazinului cu de toate plin cu nimic. Şi mai există o categorie, a celor câţiva pentru care Alimentara a fost o afacere de milioane. A fost unul dintre cele mai mari tunuri post-decembriste.