Sari la conținut

România furată, bilanț la doi ani | Dimensiunea jafului din ultimii 26 de ani: 113 miliarde de dolari

 

Oricât de multe informaţii sunt descoperite şi adunate de reporteri în fiecare anchetă jurnalistică din proiect, există bani pierduţi sau furaţi cărora li s-a pierdut urma.

La fel cum există o certitudine: s-a furat de peste tot. Industrie, sănătate, educaţie, cercetare, agricultură - peste tot au fost şi încă mai sunt afaceri necurate. Avem, aşadar, o estimare jurnalistică şi intermediară a pagubelor de după 1989.

Ca să obţinem o imagine mai clară, vă propunem o comparaţie. Avem Casa Poporului. Pentru prima dată ştim cât valorează: 2,2 miliarde de dolari. Şi acum, comparaţia: în ultimul sfert de secol, România a fost furată de 51 de Case ale Poporului! Şi e ceea ce reiese doar din calculele proiectului Digi24.

România furată | "Pionierul", un mormânt colectiv

30 octombrie 2015. Zece şi jumătate seara. Centrul Bucureştilor. Club Colectiv. Aproape 400 de oameni sunt la concertul trupei Goodbye to Gravity care îşi lansează cel de-al doilea album. Nimic nu prevesteşte dezastrul. În câteva minute, totul e scrum. Şi oameni, şi încăpere.

Noiembrie 2015. În centrul Capitalei, pe strada Tăbăcarilor numărul 7, ard mii de lumânări. Până atunci, aici mocnea doar o afacere imobiliară prosperă, ridicată în ultimii şapte ani pe cenuşa unei mari fabrici a României socialiste: Întreprinderea de Pielărie şi Încălţăminte „Pionierul".

Ruinele fostelor ateliere din care ieşeau, în anii '70, pantofi de sport de marcă pentru export au ajuns, cu implicarea foştilor şefi de la „Pionierul" şi a unui businessman israelian, doar o afacere imobiliară controlată printr-un offshore cipriot.

Înainte de 1970, aici se făceau pantofi, pâslari şi galoşi pentru piaţa internă. Contractul cu Adidas, semnat în anii '80, o transformă în cel mai mare exportator de încalţaminte de sport al României.

Citiți continuarea aici România furată | „Pionierul”, un mormânt colectiv 

Fortus, cimitirul de utilaj greu

Fortus Iaşi este ultimul Combinat de Utilaj Greu din România, rămas în picioare aşa cum a fost construit. În faţa porţii, se adună zilnic 470 de oameni. Nu vin la muncă, ci la protest. Blochează străzi, cer explicaţii şi 5 milioane de euro. Sunt salariile neprimite în ultimii trei ani.

Din mai 2015, combinatul nu mai produce, deşi cerere pentru utilaje grele încă există. Rămas fără curent şi fără pază, aşteaptă în beznă ca statul şi creditorii să îl vândă pe bucăţi. Decizia întârzie. Iar fiecare zi înseamnă noi salarii pe hârtie, chiar dacă nimeni nu munceşte. Înseamnă furturi de cupru şi vânzări de fier vechi. Înseamnă straturi de rugină sub care se îngroapă un gigant.

„Munca în această secţie s-a oprit exact pe data de 8 mai 2015, ora 8 şi 5 minute. (...) S-a oprit, pur şi simplu, curentul”, spune ing. Constantin Ciubotaru, şeful secţiei Mecano-sudură

De opt ani, de când este în insolvenţă, combinatul se goleşte treptat. De oameni şi de utliaje. În anii '80, aici se făceau, la adăpost de ochii lumii, piese de tanc româneşti.

Până să fabrice carcasele de tanc, Mecano-sudura a fost secţia din care s-a ridicat timp de patru ani, după 1976, întregul combinat întins pe 126 de hectare. Prim-secretar al judeţului Iaşi după 1975, Ion Iliescu e printre primii la care ajunge proiectul.

„Era ideea ca pe lângă UMG-ul de la Bucureşti să fie una la Iaşi, una la Cluj şi una la Craiova. Dintre cele trei, cea de la Iaşi avea dimenisiunea cea mai mare”, spune Ion Iliescu, prim-secretar şi preşedinte CJ Iaşi.

Finalizat în anii '80 în apropierea Krivoi Rog-ului, care urma să-i livreze peletele de minereu, Combinatul de Utilaj Greu de la Iaşi era visat de regimul comunist o putere metalurgică pentru mulţi ani de atunci înainte. Urma să umple de utilaje combinatele siderurguce de la Galaţi şi Călăraşi, să fabrice piese de schimb pentru metalurgia sovietică şi să exporte în China. Mult timp, aşa s-a şi întâmplat.

Citiți continuarea aici România furată Fortus, cimitirul de utilaj greu

Cine "a stricat" motorul românesc

În vara anului 1975, la câţiva ani de la inaugurarea primelor întreprinderi din industria constructoare de maşini, comuniştii decid înfiinţarea unei baze de cercetare pentru motoare. Primul obiectiv al Institutului Naţional de Motoare Termice este concentrarea în acelaşi loc a specialiştilor din şase uzine considerate strategice: „23 August” şi „Timpuri Noi” din Capitală, „Tractorul” şi „Roman” din Braşov, „Dacia” Piteşti şi „ARO” Câmpulung.

„La suprafaţă a fost dezvoltare... Institutul naţional de motoare termice, dar principala lui misiune a fost motorul de tanc”, spune cdor. (r) Ion Niţu, fost director I.N.M.T. 1992-2000.

Prin decretul 71 din 23 iunie 1975 Institutului i se stabileşte obiectul principal de activitate. Institutul naţional de motoare termice are următorul obiect de activitate: „ (…) cercetarea şi proiectarea într-o viziune unitară, în familii, a noilor generaţii de motoare termice cu piston şi turbomotoare, inclusiv a unor echipamente specifice acestora (...) pentru uz general sau cu destinaţie specială, folosind şi documentaţiile achiziţionate pe bază de licenţe.”

Institutul trebuia, deci, să conceapă, să testeze şi să omologeze, într-un timp scurt, noi tehnologii pentru motoare. Erau destinate autoturismelor, camioanelor, autobuzelor, tractoarelor, navelor, echipamentelor de foraj ori generatoarelor electrice. Iar sintagma "destinaţie specială" face referire la nevoile Armatei romane.

Odată cu înfiinţarea, primeşte, de la bugetul de stat 200 de milioane de dolari doar pentru dotări tehnice. Primii bani sunt cheltuiți pe standuri de încercări.

Evenimentele de la Praga din 1968 aduc o schimbare radicală a poziţiei României faţă de Moscova şi implicit faţă de prevederile Pactului de la Varşovia. Acesta presupunea şi o dependenţă tacită faţă de industria militară sovietică.

Nicolae Ceauşescu dictează o politică de stat de orientare spre Mişcarea de Nealiniere. Consecinţa este luarea unor decizii privind dezvoltarea unei industrii proprii de armament, inclusiv creşterea finanţării cercetării în domeniul militar.

Citiți continuarea aici România furată | Vânzări auto și imobiliare în loc de cercetare. Ce a mai rămas din institutul care a conceput motoarele Armatei 

Institutul Lemnului, afacere imobiliară

Institutul Naţional al Lemnului a reprezentat pilonul dezvoltării industriei lemnului în România. În cei 81 de ani de funcţionare, la INL s-au proiectat 50 de combinate de prelucrare a lemnului şi peste 2.500 de centre de exploatare.

Dan Copăcean, director general al INL 2009 – 2014: „Institutul venea, făcea studiul de fezabilitate, calcula, începeam de la drumuri forestiere, calculam masa lemnoasă necesară pentru ca fabrica să fie rentabilă, apoi construiam fabrica de la zero (...) Era un input-output, privit ca sistem cibernetic, în care pe de-o parte intra lemnul, ca buştean, iar pe partea cealaltă (...) ieşea mobila.”

În perioada comunistă, cifra de afaceri şi profitul INL erau impresionante.

Dan Copăcean: „Aveam atunci peste 2.600 de angajaţi, în 18 localităţi, care erau în întreaga ţara. Proiectau un tip de mobilier, apoi acesta era testat şi introdus în fabrici, în aşa fel încât el era sigur pentru cetăţean. Practic, tot ce însemna mobilă şi mergea la export trecea pe la institut.”

Declinul INL începe în 1993, după ce ministerul Ştiinţei, cel care coordona activitatea institutului, a fost desfiinţat. Numărul angajaţilor scade de la 2.600 la 2.000.

În timpul guvernului Adrian Năstase, INL mai rămâne cu aproximativ 500 de angajaţi. Începe să acumuleze datorii la bugetul de stat. În 2004, Executivul decide să şteargă datoriile mai multor institute pentru a le pregăti de privatizare. AVAS cere unui expert să le stabilească, prin control, valoarea de piaţă.

Ion Ciurea, director INL 1993 – 2008: „La noi controlul a durat aproape doi ani. (...) Era institut mare.”

Evaluatorul stabileşte că institutul valora 40 de milioane de euro, în timp ce datoriile se ridicau la 3,5 milioane de euro.

Ion Ciurea: „Jumate din institute care au terminat până la data de, cât era el în funcţie, le-au fost şterse toate datoriile şi probabil că trăiesc şi acum, iar cealaltă jumătate, printre care ne-am numărat şi noi, nu ne-a fost ştearsă nicio datorie.”

Fostul director, Ion Ciurea, a negociat, între 2006 şi 2007 cu unicul acţionar, AVAS, privatizarea institutului. Cerea expres ca INL să rămână institut de proiectare şi cercetare. Cu toate acestea, AVAS nu face niciun demers pentru vânzarea pachetului majoritar de acţiuni al INL.

Pe 30 ianuarie 2008, Ion Ciurea este înlocuit de la conducerea INL cu Alina Doreli Voicu. La şefia unicului acţionar, AVAS, este Teodor Atanasiu.

Citiți continuarea aici România furată | Institutul care a proiectat Transfăgărășanul, privatizare mascată cu girul autorităților