Sari la conținut

ROMÂNIA FURATĂ. Industria amară a zahărului: furturi, evaziune, nepăsare

Cartele pentru alimentele de bază raţionalizate, cozi interminabile pentru a le şi cumpăra, goana continuă după o sursă de hrană. Este leitmotivul ultimului deceniu al comunismului românesc, în care zahărul a avut cota lui de istorie. O istorie din care astăzi au rămas ruine, dosare penale pentru evaziune fiscală, o armată de şomeri şi câteva scandaluri cu iz electoral. Toate au fost estompate de timp şi s-au contopit în noile politici europene, în care fiecare hectar de sfeclă şi fiecare sac de zahăr sunt contabilizate atent. Să nu fie prea multe.

Prima fabrică de zahăr din Europa a fost construită în 1802, în Silezia, iar peste 30 de ani apărea una şi în România, la Gârbou, în judeţul Sălaj. Deşi încurajată de legi favorabile, industria de profil s-a dezvoltat timid în România de la începutul secolului trecut, iar zahărul a fost multă vreme o delicatesă cu preţ de lux. După al Doilea Război Mondial, industria locală avea opt fabrici de prelucrare a zahărului. Dar când au ajuns la putere, comuniştii au considerat dezvoltarea cu orice preţ a acestui sector drept o datorie patriotică. Ambiţia lor era ca pentru producţia de dulciuri, vinuri, medicamente şi consum casnic să fie folosit doar zahăr românesc. Un vis pentru care marele partid a dat ordin ca ţăranii să cultive sfeclă pe un milion de hectare de teren, iar constructorii să ridice în toată ţara mamuţi industriali de prelucrare.

Primul sezon de fabricaţie a fost în 1957”, spune Petre Prodileanu, fost angajat în industria zahărului.

Colosul oltenesc Podari era etalonul comunist în domeniu. 1500 muncitori lucrau în trei schimburi pentru planul zilnic obligatoriu de 2500 de tone de zahăr. Peste 110 camioane pline ochi ieşeau pe poarta fabricii în fiecare zi.

„De multe ori am fost chiar fruntaşi pe ramură”, spune Ion Ureche, fost angajat al fabricii.

„Zahăr se livra în aproape toată ţara”, completează Petre Prodileanu.

Combinatul de la Podari a mai stins motoarele după ce, la o sută de kilometri distanţă, a intrat în funcţiune unul similar. Construcţia de la Corabia a început în martie 1969 şi, după numai şase luni, era umplut primul sac cu zahăr produs acolo. A fost succesul personal al lui Ştefan Voitec.

Preşedintele Marii Adunări Nationale era corabian, de aici din Corabia, si atunci cum era politica s-a gandit că pentru orășenii lui să facă o fabrică de zahăr”, spune Tudorel Ciorecan, angajat al fabricii din Corabia.

„E cel mai bun zahăr produs în România”, adaugă Sorin Vlad, viceprimarul oraşului Corabia.

10% din populaţia oraşului a primit de lucru graţie noii fabrici.

„Era așa un flux de ziceai că sunt pe bulevard la București, la promenadă, oamenii care mergeau la fabrică (...) trotuarele erau pline”, mai spune Sorin Vlad.

Calafatul, inima industriei de profil

Dar comuniştii au vrut şi mai mult zahăr. În 1982, Calafatul devine inima industriei de profil. Avea șase hectare de hale, utilaje germane şi franţuzeşti, propria centrală termică şi propria gară. Pe hârtie, producţia ajunge la 1333 de kilograme de zahăr pe cap de muncitor în fiecare zi, ceea ce ar fi dus la un total de 4000 de tone.

„A început cu mici eșecuri deoarece nu prea ieșea zahărul la standardele dorite. După a avut un boom pe piața românească”, spune Doru Mituleţu, viceprimarul din Calafat.

În acest timp, fabrica moldovenească de la Sascut abia scotea o mie de tone de zahăr. Nimeni nu îşi mai aducea aminte că prin 1880 fusese proprietatea lui Jaques Elias, un prosper om de afaceri care salvase fabrica de la faliment. Partidul comunist îl ştersese din acte prin naţionalizare.

„Am fost o înteprindere de elită deoarece am luat şi Ordinul Muncii, clasa I, nu îl lua chiar oricine”, spune Irică Neculai, fost director al fabricii de zahăr din Sascut.

„Aproape jumătate din populaţia Sascutului - populaţia activă - lucra în fabrica de zahăr”, spune și Constantin Apostol, primarul din Sascut.

„Noi în 1989 aveam în planul de investiţii 189 de milioane (...) Aproape făceam trei sferturi de fabrică nouă”, adaugă Irică Neculai.

În 1989, România avea 51.000 de angajaţi în cele 34 de fabrici care produceau anual 400.000 de tone de zahăr. Oficial, fiecare român avea dreptul la un kilogram de zahăr anual, dar statisticile momentului arată un consum dublu.

Consum susţinut de pădurea de fabrici de zahăr, pentru care partidul comunist plătise specialiştilor din Germania Democrată 34 de miliarde de dolari. Doar şapte judeţe au scăpat fără asemenea fabrici - Caraş-Severin, Harghita, Covasna, Mehedinţi, Maramureş, Hunedoara şi Prahova. Dar nu din această cauză visul lui Ceauşescu de a exporta zahăr nu s-a concretizat niciodată.

„Orice fabrică depinde de două lucruri: materia prima și desfacere. Desfacerea nu ar fi fost o problemă, problema era materia primă”, spune Doru Mituleţu.

„S-a forţat nota pentru că sfecla de zahăr nu o poţi cultiva în afara arealelor irigate”, spune fostul ministru al Agriculturii Valeriu Tabără.

„Conditiile climaterice au fost o mare dificultate în toată perioada de cultură a sfeclei în zona noastră”, spune Atanasie Guţă, fost director al fabricii din Calafat.

Ce s-a întâmplat dupa desființarea CAP-urilor

1990 a modificat radical această ramură economică. Desfiinţarea CAP-urilor și restituirea terenurilor au dat o lovitură grea industriei zahărului.

„Acea bucățică de teren pe care au primit-o au preferat să o cultive cu altceva”, spune Reli Benea, fostă angajată în industria zahărului.

Fabricile de zahăr nu mai aveau ce să proceseze, iar Guvernul Petre Roman caută o soluţie pentru ele. O companie din Franţa părea gata să preia hectarele de teren nefolosite pe care să cultive sfeclă, pe care apoi să o prelucreze fabricile.

„Randamentele la hectar ale cultivării sfeclei de zahăr în România erau de cinci-şase ori mai mici decât ar fi putut să fie. Am intrat în legătură cu o mare firmă (...) care s-a angajat ca să investească şi să îşi recupereze banii doar din surplusul de producţie la hectar (...) după aia început toată nebunia cu desfacerea asociaţiilor agricole (...) şi până la urmă acest proiect (...) s-a destrămat”, spune fostul prim-ministru Petre Roman.

Între timp, echipamentele şi utilajele de 100 de ani din dotarea fabricii de la Sascut ajung obiect de interes pentru Germania. FPS, condus pe atunci de Emil Dima, a ignorat propunerile germanilor.

„Ni s-a oferit de către statul german 500.000 de mărci, pentru muzeu. Făceam toată fabrica nouă. Dar Fondul Proprietăţii de Stat nu a fost de acord şi am ajuns unde am ajuns”, spune fostul director al fabricii.

În paralel, însă, fabrica devine subiect de proces între Fundaţia Elias şi statul român. Fostul proprietar, Jaques Elias, îşi transferase averea Academiei Române. La rândul ei, academia a gestionat donaţia printr-o fundaţie cu numele industriaşului. Fundaţia Elias recâştigă fabrica şi îi semnează condamnarea economică. Fundaţia ştia să se ocupe doar de zona artelor şi culturii, nu de uzină. Muncitorii de la Sascut se descurcă greu cu utilajele vechi, nu au bani de investiţii, iar cei pentru salarii se strâng tot mai greu.

Am rezistat din 90 până în 98 fără nicio investiţie”, spune Irică Neculai.

Lipsa investiţiilor face ca fabrica să rămână în 1997 fără un element cheie - secţia în care era pregătit pentru ambalare se dărâmă din cauza bătrâneţii.

„Nu a mai fost altă scăpare decât a închide”, spune Gheorghe Lăscărache, fost lider de sindicat.

Fabrica este închisă. La puţin timp după aceea, fundaţia Elias decide dărâmarea tuturor clădirilor. În 2014 nu mai vezi că acolo a fost o fabrică.

„Până acolo unde se vede a fost fabrica, unde e ras. Aici nu au putut să detoneze, e numai beton, nu au putut să arunce în aer”, spune Irică Neculai.

Aceeaşi soartă au avut-o între 1990 şi 1999 jumătate dintre cele 34 de fabrici de zahăr.

„Marea lor majoritate au fost închise, nu închise fără un anumit rost, inclusiv cel de a favoriza în continuare importul cu rost sau fără rost”, spune Valeriu Tabără.

Criza materiei prime loveşte decisiv şi la Calafat, unde efectul este mai puternic.

„Având o capacitate de 4.000 de tone de sfeclă în 24 de ore nu a lucrat niciodată la capacitate. Am reuşit cu chiu cu vai să mergem vreo trei zile la capacitatea ei nominală, restul în jur de 2500-3000 de tone de sfeclă pe zi”, spune Ion Mărăşescu, fost director al fabricii.

„Am prins şi o perioadă de secetă în următorii doi ani. Am început să ne căutăm de lucru”, spune Ion Peagu, fostul şef al Secţiei Producţie.

Timp de opt ani, mândria industrială de la Calafat supravieţuieşte mai mult ca intermediar pentru vânzarea sfeclei de zahăr. În 2000, pachetul majoritar de acţiuni este cumpărat de la FPS de fraţii Eugen şi Nicu Mihăilescu, supranumiţi şi baronii alcoolului din Craiova. Activitatea de bază este reluată cu materie primă din import şi urmează scenariul previzibil.

„S-a făcut privatizarea pentru că era un fenomen care se credea că este util şi bine venit”, spune Atanasie Guţă, un alt fost director al fabricii.

„A exploatat-o aşa cum a exploatat-o, cu zahăr brut din import, şi la ce s-a ajuns se vede în spatele meu: o ruină”, spune Ion Mărăşescu.

În noiembrie 2001, fraţii Mihăilescu iau 14 milioane de dolari de la BCR şi garantează cu fabrica. În acelaşi an, fabrica figurează într-o amplă reţea de evaziune fiscală şi spălare de bani alături de alte firme conduse de Ion şi Nicolae Mihăilescu: o fabrică de alcool, o firmă de distribuţie a băuturilor, un SRL pentru comerţul cu amănuntul şi societatea care controla fabrica de zahăr. Conform procurorilor DIICOT, toate cinci au avut relaţii comerciale cu patru firme-fantomă, care în acte sunt specializate în vânzarea de fructe, şi de la care au cumpărat utilaje pentru producerea zahărului. Firmele-fantomă emiteau facturi false pentru livrarea de echipamente pentru producerea zahărului. Or, procurorii spun că utilajele din acte erau deja ale fabricii. Valoarea lor se ridică la 315 miliarde de lei. Procurorii au numărat aproape 200 de facturi false, dar povestea nu se opreşte aici.

Marfa cumpărată de Dongen Com a fost revândută în acte către fabrica de alcool, firma care distribuia băutura şi SRL-ul care controla uzina din Calafat. Ulterior, cele trei firme au revândut echipamentele către fabrica de zahăr din Calafat. În 2006, Ion şi Nicolae Mihăilescu sunt trimişi în judecată pentru evaziune fiscală, spălare de bani şi instingare la înşelăciune. În acelaşi an, din cauza ratelor neplătite băncii, fabrica de zahăr este executată silit. Cel care o cumpără decide să taie utilajele, să dărâme halele şi să vândă terenul. În 17 martie 2014, Ion şi Nicolae Mihăilescu au fost condamnaţi definitiv la câte patru ani de închisoare.

Metodă de supraviețuire

Fabrica din Podari a căutat altă metodă de supravieţuire. A încercat să îi convingă pe agricultori să continue cultivarea sfeclei de zahăr. Uşor de spus, greu de făcut.

„Li s-a dat 45 de kilograme zahăr pe tonă. Ulterior, prin 92-93, 35 de kilograme. După aia nu s-au ţinut de cuvânt, nu au mai dat, nu s-a mai cultivat. Ăsta e motivul”, spune Petre Prodileanu, fost angajat al fabricii.

„A apărut pe piață zaharul de import. Cantități masive de zahăr au fost introduse în țară. Oamenii au preferat sa consume, pentru că tot zahăr era”, spune Reli Benea.

„La acel moment, România atârna de foarte multe ori de 15-20 de milioane de dolari pe care îi lua de la fondul monetar, care îţi impunea de multe ori aceste măsuri de liberalizare, de deschidere a frontierelor, nu întotdeauna în interesul statului, al românilor”, spune deputatul Valeriu Steriu, fost negociator-şef al României pe tematici agricole.

De la producţia de 2.500 de tone de zahăr zilnic înainte de 1990, ajunge la să umple ultimul sac în 1994, iar instalaţiile se transformă în fier vechi.

Statul nu reuşeşte să gestioneze nici fabrica de zahăr din Corabia, aşa că în anul 2000 noul proprietar devine Abdallah Rabie, un om de afaceri libanez.

Am încercat din 2002 să ducem la reînfiinţarea culturii de sfeclă de zahăr. Am dat şi seminţe gratis, agricultorii să aibă chef şI curaj să pună sfeclă de zahăr. Era în interesul nostru să producem zahăr şi să îl vindem. Nu prea au mers lucrurile fiindcă ne-am lovit de foarte multe probleme: nu au irigaţii, unii au fost neserioşi, au primit bani de seminţe şi nu au achitat cum a trebuit”, povestește el.

„Noi fiind o fabrică de zahăr care mergeam pe sistemul de aburi cu păcură, costa foarte mult. Cele care au mers pe sistemul cu gaz metan erau mai avantajoase, că era prețul mai mic și automat ne concura la prețul de zahăr”, spune Tudorel Ciorecan, şeful Secţiei Intervenţii.

Fabrica din Corabia e implicată şi ea într-un scandal de evaziune fiscală. Conform procurorilor DIICOT, în 2010, SC ZAHĂR CALAFAT S.A. face afaceri cu mai multe firme-fantomă. Reţeaua specializată în eludarea taxelor către stat era condusă de soţii Adrian şi Ana Popa. Procurorii susţin că Abdallah Rabie, directorul executiv al fabricii din Corabia, sprijinea reţeaua ilegală.

Conform rechizitoriului, soţii Popa au înfiinţat mai multe societăţi fantomă în Bulgaria, Ungaria şi România.

În acte, firmele-fantomă din România cumpărau zeci de mii de tone de zahăr de la fabrica din Corabia. Conform actelor, zahărul trecea graniţa, dar în realitate, era vândut în Dolj, Olt, Mehedinți şi Dâmbovița.

Procurorii DIICOT spun că în doi ani, gruparea infracţională a cumpărat de la Corabia peste 10000 de tone de zahăr, care valorau șapte milioane de euro. Fără să se plătească TVA, pe motiv că zahărul ajungea în Europa, bugetul României a pierdut 1,5 milioane de euro. Abdallah Rabie, directorul fabricii Corabia, a fost trimis în judecată pentru aderare la grupul infracţional organizat şi evaziunea fiscală, dar procesul încă nu s-a terminat.

„Sunt probleme neclare pentru sistemul de finanţe”, spune el.

„E foarte tentant, evaziunea fiscală se face la importuri şi la exporturi, la tot ce depăşeşte graniţa. 24% din ceva mare înseamnă ceva mare şi e tentant”, spune Gheorghe Bejan, director executiv al Patronatului Zahărului.

În 2006, fabrica din Corabia mai primeşte o lovitură. Negocierile de preaderare ale României la Uniunea Europeană au fixat cantitatea maximă de zahăr care putea fi produsă de fabricile din ţară. Pe baza datelor trimise de români, experţii europeni au calculat o cotă de 109.000 tone de zahăr din sfeclă cultivată în ţară. Alte 330.000 de tone de zahăr brut din import urmau să fie rafinate în România şi folosite în industriile alcoolului, dulciurilor şi medicamentelor. Cota ridică şi azi semne de întrebare.

„Au negociat prost acest sector al zahărului pentru România”, spune Valeriu Tabără.

Cred că a fost o negociere incorectă. Sau cel puţin slabă”, spune și Petre Roman.

Negocierile pentru cota de zahăr au fost conduse de Valeriu Steriu, secretar de stat în problema integrării europene la Ministerul Agriculturii. Astăzi, Valeriu Steriu este deputat şi vicepresedinte al Comisiei pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi servicii specifice. În opinia sa, negocierile au fost un succes.

„Succesul aş putea spune că a fost doar în zona negocierilor pentru că mai departe ar fi trebuit să urmeze nişte politici de încurajare a producţiei de zahăr”, spune el.

Cota de 109.000 de tone de zahăr din sfeclă a fost împărţită între cele 10 fabrici care mai funcţionau în 2006.

„Ne-a dat o cotă de 36.000 de tone pe an. Care este foarte puţină, abia să supravieţuim. E o lucrare de zece zile. Adică investiţii foarte mari (...) şi să prelucrăm 10 zile după care oprim fabrica”, spune Abdallah Rabie.

Dincolo de păreri sunt cifrele realităţii de fapt. Din cele 34 de fabrici din 1989, în 2014 doar la Bod şi Luduş se face zahăr din sfeclă. Fabricile din Roman şi Oradea prelucrează zahărul brut din import. Fabricile Lieşti, Urziceni, Corabia şi Călăraşi sunt în conservare. Iar cultivatorii de sfeclă de zahăr au devenit o raritate.

„Noi aveam în ţară 235.000 de cultivatori de sfeclă de zahăr pe o suprafaţă de circa 100.020 de hectare. Știți câţi cultivatori mai avem acum? Circa 1.600! Suprafeţele de sfeclă au scăzut, am ajuns la un moment dat să avem circa 10.000 de hectare cultivate”, spune Ioan Gherman, preşedintele Federaţiei Cultivatorilor de Sfeclă de Zahăr.

România rămâne, dacă nu o mare producătoare de zahăr, o mare consumatoare de zahăr. Pe piaţa internă se vând anual 600.000 de tone de zahăr, cu 200.000 mai mult decât voiau comuniştii să proceseze.

„Și astăzi, mai mult de două treimi din producţia de zahăr a României se realizează din zahăr brut, din zahăr importat din Brazilia, din Cuba şi alte câteva ţări sud-asiatice”, spune Valeriu Tabără.

2017 e anul în care piaţa zahărului se va liberaliza în toată Europa. Asta înseamnă că fabricile nu vor mai avea o limită de producţie. România aşteaptă momentul cu şase fabrici de zahăr în conservare şi colosul din Corabia la limita închiderii.