Sari la conținut
News Alert

ROMÂNIA FURATĂ. Sălile de cinema, o comoară imobiliară în ruină

Fraţii Lumiere l-au inventat, actorii şi regizorii români l-au facut celebru, comunismul l-a folosit pentru propagandă, iar autorităţile post-decembriste l-au făcut pierdut. Este, pe scurt, povestea cinematografului românesc.

Prima proiecţie din Ţara Românească a fost făcută la sfârşitul secolului al XIX-lea. Ziarul de limbă franceză „L'Independance Roumanie" își anunța cititorii că luni, 27 mai 1896, la sediul ziarului de pe Calea Victoriei, pe holul de la etajul I, a avut loc o reprezentație a „minunii secolului".

În 1906-1907, la circul Sidoli din Iași se înființează prima sală de cinematograf din România, care urma să facă proiecții permanente. E momentul în care cinematograful devine fenomen de masă. Doi ani mai târziu, la Bucureşti, este construită prima sală - „Volta", urmată de „Bleriot", „Bristol", „Apollo" şi „Venus".

În Transilvania, lucrurile se mișcă mai repede. La Brașov, primul cinematograf apare în 1901. În perioada interbelică, pe lângă filme, în sălile de spectacole rulează şi jurnale de actualităţi.

Imediat ce preiau puterea, comuniştii importă din URSS filme de propagandă. Cinematograful devine un important canal de comunicare pentru partidul unic.

La mijlocul anilor 50, apare Centrala Româniafilm, care gestionează atât sălile de cinema, cât şi producţia şi distribuţia de film: pelicule dedicate glorificării partidului şi poveşti cu succes la public.

Cinematograful devine singurul strop de culoare în gri-ul comunist. Filmele umpleau sălile de cinema: Ciuleandra, Nea Mărin Miliardar, Drumul Oaselor, seria Brigada Diverse, în anii 60-70, sau seria Liceenii în anii 80.

Premiera nu era ca la Hollywood, era ca la noi. Nu era covorul roşu, erau nişte covoare aşa cum sunt şi astea, rozalii, aşa. Era frumos, în sensul că eram tânăr, eram băgat în seamă, nu numai eu, toţi actorii debutanţi”, spune Sebastian Papaiani.

Nu mai sunt cinematografe. Nu mai sunt actori. Sunt și filme care sunt făcute de actori. BD e unul dintre filmele care erau făcute de actori, de spontaneitatea actorului. Nu poți, într-o epocă socialistă, să scrii versuri religioase, să spui „Înger, îngerașul meu”. Puiu Călinescu a găsit momentul și a zis „Înger, îngerașul meu” acolo, să nu-l aresteze poliția când veniseră. Și a intrat aia”, povestește actorul.

Partidul Comunist dă, încă de la început, cinematografele în administrarea primăriilor. Autorităţile locale păstrau sălile funcţionale şi se asigurau că în oraşe ajung, pe lângă filmele-odă, şi pelicule din ţările prietene sau producţii occidentale.

Americanul Cristopher Landry colecţionează cu pasiune afişele filmelor româneşti din perioada comunistă şi le-a dedicat o carte. Dincolo de performanţele grafice, fiecare afiş poartă cu el o poveste.

„Cinematografia românească era atât de variată, erau comedii pentru adolescenţi, drame poliţiste, filme cu cowboy - cine s-ar fi gândit? Dacă aş putea face o comparaţie, ar fi cu cinematografia din perioada Clinton, care era plină de filme întunecate, triste şi apoi, după 11 septembrie, a venit o perioadă mai veselă. Nu e o oglindă, ci înlocuieşte ceea ce nu există. Cred că cinematograful românesc le oferea oamenilor distracţie. Viața de zi cu zi se putea să fie dificilă, se poate să nu fi fost mereu ceea ce îşi doreau sau ceea ce speraseră, dar cinematograful era o eliberare din asta. Le arăta o lume în care totul era ok, şi era vorba de amuzament pur şi simplu. Da, existau şi filme cu subtext politic, existau filme de propagandă, erau metafore despre cum viaţa era de fapt bună şi cum alte feluri de a gândi nu trebuia urmate, dar în cea mai mare parte filmele erau o distracţie pentru oameni”, spune Cristopher Landry.

Actorul Ion Besoiu spune că nimic nu era întâmplator. Partidul calcula cu atenţie fiecare gen de film produs şi proiectat în cinema.

„Era un plan al cinematografiei la noi, lansat de Ministerul Culturii, în care erau câteva obiective importante care trebuia să fie atinse. La început era filmul cu titulatura „epopeea națională” și toate filmele istorice erau încadrate acolo și trebuia să faci un număr de filme anual - filme de tineret, comedii, adică totul era dozat”, spune el.

Evenimentele din 1989 au prins RomâniaFilm în culmea prosperității: 600 de săli de cinematograf și mii de angajați. De la bun început, ochii guvernanților au fost ațintiți asupra sălilor generoase din centrele marilor orașe care, transformate în spaţii comerciale, promiteau profit.

„Din 91 până în momentul de faţă, prin diverse tertipuri, prin diverse legi, că e vorba de Legea 10, când au dispărut vreo 60 de cinematografe în baza Legii 10, retrocedărilor, că e vorba de alte ordine ale guvernului sau legi, că e vorba de legea 303, care transferă cinematografele către consiliile locale, am rămas în momentul de faţă cu 145 de cinematografe mari şi late, din care funcţionează 22”, spune Marius Iurașcu, directorul RADEF.

Pe 1 august 1991, Guvernul Petre Roman decide, prin HG 530, înființarea RADEF - o regie autonomă care să administreze toate sălile de cinema.

Cinematografele încep să fie vândute, unul după altul. În zece ani dispare aproape o treime din patrimoniu. Din 600 de săli existente în 1990, RADEF ajunge ca, în 2002, să mai administreze doar 415 cinematografe. Patru ani mai târziu, mai avea doar 317: 160 erau închiriate privaţilor, 118 săli erau închise şi doar în 39 se mai difuzau filme. Un an mai târziu, RADEF mai vinde 35 de săli.

Vechile cinemauri deveniseră săli de bingo, cluburi sau localuri de noapte.

„O grămadă de săli au fost naţionalizate. Au ajuns în proprietatea statului prin naţionalizare. Aceste contracte, ceea ce am înţeles eu, încheiate între regie şi diferite firme, inclusiv Bingo, dar nu numai, hai să spunem în zona comercială, nu de fiecare dată au fost încheiate în mod legal. Că au fost cazuri de corupţie sau au fost alte ilegalităţi, eu aici nu am cum să comentez, dar sunt pe rol, sunt în instanţă aceste dosare”, spune fostul ministru al Culturii, Kelemen Hunor.

Unele dintre cele mai atractive cinematografe ajung în proprietatea unor importanţi patroni de presă post-decembrişti. În 2004, SC Domino Film SRL, care apartinea MEDIAPRO Picture a lui Adrian Sârbu, închiriază - cu doi euro pe metru pătrat - cinematograful Luceafărul din centrul Capitalei şi îl transformă în Pro Cinema. Tot în 2004, în iulie, Media Pro Pictures închiriază şi Cinematograful Libertății din Buftea, pentru 95 de eurocenţi pe metru patrat. Un raport al Autorității de Control a Guvernului arăta, un an mai târziu, că închirierile au fost abuzive.

Cinematograful Excelsior din București ajunge, indirect, la Dan Voiculescu. În 2002 este închiriat pentru 0,69 euro pe metru pătrat de compania Intact Prod SA, care îi avea ca asociați pe Camelia și Corina Voiculescu, Grupul Industrial Vociulescu și Compania (GRIVCO) și Fundația Umanistă Dan Voiculescu.

Fostul cinematograf adăposteşte şi astăzi studiourile Antena 1 şi Antena 3.

La momentul respectiv, preţurile erau foarte discutabile. Ăsta e cuvântul. Eu când am venit în regie m-am uitat şi eu pe contractele pe care le-am găsit acolo. 0,2 euro-mp, 0,5 euro. Unde era un euro pe metrul pătrat, deja era un preţ acceptabil. Şi ştiţi ce am făcut? I-am chemat pe toţi băieţii cu ochi albaştri, să-i întreb. Dumneata ai un cinematograf care are 1000 de metri pătraţi şi plăteşti 500 de euro pe contractul ăsta. Eu îţi spun un lucru: eu vreau acum să renegociem. Şefu, eu am schimbat atâţia directori şi… toţi au mâncat. Zic: prietene, ia explică-mi şi mie, ca să înţeleg până la capăt, cât poţi să-mi dai tu mie şpagă ca să fiu mulţumit? Ce maşină conduci? Un X6. Prietene, eu conduc o maşină care e mult mai valoroasă decât a ta. E maşina mea personală, din privat, nu din banii pe care i-am luat ca director general. Oricât mi-ai da tu mie nu-mi convine, aşa că mai bine pune tu de patru ori preţul contractului, dacă vrei să rămâi aici. Dacă nu, găsesc eu soluţii să te scot”, spune Marius Iurașcu.

În 2008 Guvernul Tăriceanu trece administrarea clădirilor de la autoritățile centrale la primării. Prin legea 303, edilii sunt obligaţi ca timp de cinci ani să păstreze destinaţia iniţială a sălilor de cinema. Asta echivala cu dizolvarea patrimoniului RADEF. Primăriile nu sunt interesate să investească în cinematografe şi le subînchiriază unor firme care le schimbă destinaţia. O notă internă a RADEF din 2008, descrie situația: În cinema Lumina din Piteşti funcţionează sediul Oamenilor de Afaceri din Argeş, în cinema Unirea din Curtea de Argeş funcţionează un bar, o discotecă şi câteva magazine, în cinema Modern din Râmnicu Vâlcea funcţionează Teatrul "Anton Pann”, relata ziarul Ziua.

Au făcut o nenorocire de lege, legea 303. Nici nu existau pe statele de plată ale primăriilor funcțiile noastre, ale salariaților, oamenii au ajuns în stradă”, spune șefa sindicatului de la RomâniaFilm, Mariana Bikfalvi.

Fostul cinematograf "Muresul", din Arad, a ajuns locaş neoprotestant, după ce a fost discotecă şi bar de noapte.

Au existat, însă, şi întreprinzători care au păstrat cinematografele pentru iubitorii de film. Ion Ionescu a închiriat de la RADEF peste 20 de săli de cinema. Astăzi mai are un singur cinematograf: Glendale Studio, din Cotroceni, pe care l-a numit aşa în amintirea celor 20 de ani petrecuţi în California, cartierul general al cinematografiei mondiale.

„Nu au fost date cinematografe celor care, într-adevăr, le place filmul şi celor care într-adevăr vor să facă o afacere din asta. Au fost date la primării, primarul abia se descurcă cu banii să aibă grijă de o şcoală. Dar de un cinematograf? Nu s-au creat nişte legi şi nişte condiţii în care cel care vine şi investeşte într-un cinematograf să ştie că are siguranţa zilei de mâine şi în acelaşi timp statul să profite de munca acestui om şi cei doi, statul şi proprietarul, să poată să câştige un ban”, spune el.

Rezultatul descentralizării cinematografelor este evident: din 219 de săli primite de primării, în 2013, mai funcţionau doar trei.

Cinematograful București, cândva o capodoperă a arhitecturii, a devenit depozit. Clădirea, construită la începutul secolului 20, avea inclusă, încă de la început, și sală de cinema. În 1925, aici funcționa Cinematograful Trianon, devenit, mai târziu, București.

Bulevardul Elisabeta era o desfătare pentru iubitorii filmului, care puteau să-şi vadă actorii favoriţi la Bulevard, Capitol, Festival, Lumina sau Corso.

În 2004, Cinema Bucureşti a avut utima proiecţie. Astăzi, sala din centrul Capitalei este un depozit de mobilă veche, plin de mizerie şi şobolani. Situaţia se repetă la toate celelalte cinci clădiri de pe Bulevardul Elisabeta.

Nici săli populare, din alte cartiere, precum Arta, Lira, Favorit sau Griviţa nu au avut altă soartă.

Ultima dată am fost când ne-a invitat Nicolaescu, ne-a dus așa, la cinematograful Miorița, Calea Moșilor colț cu bulevardul, s-ar putea să mai fie și acum. Dar pot să vă spun că m-a izbit, exact ca la cinematografele de pe bulevardul Elisabeta, mirosea îngrozitor a WC, necurățat, era destul de penibil. Și sălile neîncălzite, totul arăta jalnic”, spune Ion Besoiu.

„E foarte greu să intri într-o sală că Bucureşti, să stai să te uiţi la picioare să nu te muşte şobolanii, să te uiţi cum una dintre cele mai frumoase săli din Bucureşti stă într-o paragină cumplită, pentru că, din păcate, acest RADEF conţine litera A care înseamnă autonomă”, spune Marius Iurașcu.

„Un mort frumos cu ochii vii. Asta e cea mai bună caracterizare în momentul ăsta. Este un organism care încearcă să trăiască, dar care pe zi ce trece mai primeşte câte o linguriţă de otravă din partea celor care ne conduc”, adaugă el.

Astăzi, RADEF mai are 145 de săli de cinema şi grădini, dintre care mai funcţionează doar 22. Dintre acestea, cinci săli de cinema sunt 3D, la Patria Bucureşti, Premiera Ploieşti, Orizont Călăraşi, Modern Craiova şi Flacăra Turnu Severin. RADEF a reuşit să renoveze şi să digitalizeze doar șapte săli de cinema, cu costuri cuprinse între câteva mii şi peste un milion de dolari.

„Nu există bucurie mai mare decât faptul că Florin Piersic stătea cu capul pe umărul meu, avea o lacrimă în colţul ochiului şi îmi spunea: Marius, în afară de părinţii mei care mi-au dat viaţă tu ai făcut cel mai frumos lucru pentru mine, cel mai frumos gest. Am scris acolo Cinema Florin Piersic. De ce trebuie să ne moară valorile înainte de a le pune pe piedestal? De ce trebuia să moară Sergiu Nicolaescu cu o lună înainte să îi pun numele pe cinema-ul de la Târgu Jiu? De ce trebuie să mă sune Draga Olteanu Matei, sărumâinile doamnă, nu sunt eu vinovat, să ştiţi. De ce Draga Olteanu Matei mă sună şi plânge şi spune: domnul Iuraşcu, mi-aţi promis că îmi scrieţi şi mie Draga Olteanu Matei pe cinematograful de la Piatra Neamţ”, spune Marius Iurașcu.

Numărul celor care au condus destinele RADEF în ultimii 25 de ani este necunoscut. În anii 90, directorii veneau şi plecau după doar câteva zile. După 2006, situaţia se complică şi mai mult. Directorul Mihail Ţintea, numit în 2002, este concediat. În locul său vine Marius Cristian Iuraşcu. Mihail Ţintea dă Regia în judecată şi, în 2008, îşi recâştigă postul. Câteva zile mai târziu este suspendat din nou de Consiliul de Administraţie. La butoane ramâne, în continuare, Marius Iuraşcu. Războiul în instanţă reîncepe, iar în 2013 Ţintea câştigă din nou: funcţia şi 100.000 de dolari despăgubiri. Îşi recuperează banii şi, de un an, aşteaptă repunerea în funcţie, după ce Consiliul de Administraţie nu reuşeşte să aibă cvorum.

„În momentul de faţă, din punct de vedere de drept, sunt reinstalat ca director, deci a încetat suspendarea mea. Până în primăvara asta, am păgubit salariaţii Regiei cu aproximativ 80.000 de euro şi totul continuă, pentru că din februarie încoace iarăşi curg”, spune el.

În paralel cu războiul directorilor începe şi lupta salariaţilor, care se împart în două sindicate, fiecare suporter al unuia dintre cei doi directori. Mariana Bikfalvi, şefa Sindicatului Liber RomâniaFilm, reprezintă tabăra care îl contestă pe Mihail Ţintea.

Avem o situație de râsu-plânsu. De fapt, avem doi directori generali, domnul Ţintea, care e fără atribuţii, domnul Marius Cristian Iuraşcu, care e cu atribuţii, mai avem o doamnă directoare de săli şi încă un domn director economic. Mi se pare cam mult pentru o regie care se află în situaţia în care... Repet, de două luni de zile oamenii ăştia nu-şi iau banii. Repet, sunt peste 181 de salariaţi care nu-şi iau banii”, spun ea.

De partea cealaltă, Marinel Pascu este liderul sindicatului Ecranul. Împreună cu cele câteva zeci de membri ai sindicatului, Marinel Pascu solicită reinstalarea lui Mihail Ţintea şi contestă deciziile directorului Mihai Iuraşcu.

Împreună cu 10-20 de colegi am intrat peste dânsul să îl întrebăm de ce distribuţia către unele săli a fost dată către firme ce nu au nici o legătură cu noi, S-a întâmplat asta în Cluj, în Craiova, În Târgu-Jiu, în Sibiu. Motivul nu pot decât să îl intuiesc. Una dintre firme aparţine ginerelui liderei de sindicat, sindicatul celălalt, sindicatul conducerii”, spune Marinel Pascu.

„Situaţia financiară a RADEF RomâniaFilm în momentul de faţă este dezastruoasă. Şi spun acest lucru pentru că din cauza datoriilor mari către stat avem popriri de la ANAF. Aceste popriri provin din neplata dărilor de la reţinerea din salariu către stat. S-a întâmplat acest lucru pentru că, din 2011 încoace, în loc să ne plătim dările către stat, am preferat să plătim anumite firme, care ne-au făcut lucrări de reabilitare la cinematografe, dar toate aceste firme sunt, să nu spun neapărat firme căpuşă, dar sunt firme aduse de către domnul director general. Din câte ştiu, orice reabilitare se face în urma unei licitaţii. La noi aceste licitaţii nu au avut loc”, spune Viorica Maradi, economist in cadrul serviciului financiar-contabilitate.

Dincolo de acuzaţiile membrilor de sindicat, directorul Marius Iuraşcu este, în acest moment, judecat într-un dosar în care Direcţia Naţională Anticorupţie îl acuză de luare de mită, fals intelectual şi spălare de bani în legătură cu încheierea unui contract de exploatare a două cinematografe din Piatra Neamţ şi Bacău. Pentru a favoriza un om de afaceri, directorul RADEF ar fi primit mită.

În mod concret, în data de 20.11.2009, inculpatul Prutica Catalin-Neculai i-a remis, prin intermediul lui Costea Ștefan, în baza unei înţelegeri anterioare, inculpatului Iuraşcu Marius Cristian un Volkswagen Touareg, iar în data de 02.10.2009, inculpatului Apostol Tudor un autoturism Audi A6”, potrivit DNA.

„La Piatra Neamţ mi-a căzut o bucată de tavan în mijlocul cinematografului. Mulţumesc lui Dumnezeu că era noapte. Că dacă era zi şi murea un copil, de exemplu, Doamne fereşte. Eu intram în puşcărie volens-nolens. N-am avut bani să refacem bucata aia, da? Și aveam un chiriaș la Onești, care plătea anticipat. Și i-am spus lui ăla: Ba, fă tu lucrarea de acolo și îți deduc din chirie, ne compensăm. E, organele de cercetare penală au spus: domne, a dat lucrări fără atribuire, fără așa și pe dincolo. Eu am damblaua cu maşinile. Mi-am cumpărat o maşină de la ăla, au zis că cine ştie ce şpagă, cine ştie ce dare şi luare de mită. Nu-i nimic, Dumnezeu e sus şi vede. O să vedem când se termină”, spune Marius Iurașcu.

Directorul este acuzat şi că a gestionat fraudulos banii RADEF de către reprezentanţii Corpului de Control al premierului.

În calitate de director general RA "Româniafilm", Marius Cristian Iuraşcu a dispus vânzarea unui număr de 22 de active aflate în proprietatea privată a statului şi în administrarea regiei, de pe urma cărora a fost încasată suma totală de 24.301.480, 59 de lei, din care, după deducerea cheltuielilor efectuate în vederea vânzării, regia trebuia să transfere către bugetul de stat suma de 24.255.450,59 de lei. (...) "Româniafilm" nu a virat la bugetul de stat sumele provenite din vânzarea sălilor şi grădinilor de cinematograf, (...) precum şi a terenurilor aferente acestora aflate în proprietatea privată a statului”, se arată în raportul întocmit de Corpul de Control al prim-ministrului.

„În 2012 aveam de recuperat vreo 30 de miliarde de lei vechi la TVA. Aveam de plată tot vreo 30 de miliarde de lei vechi taxe şi impozite datorate statului. Am făcut cerere la ANAF să vină controlul de fond să compensăm TVA cu datoriile. Știți când a venit controlul? În 2014. Din 2012 până în 2014 s-au tot acumulat. Noi am plătit cât am putut. Ar fi fost varianta să nu dau salariile, să nu fac nici o plată nici la utilităţi, nici la distribuitori, nici pe nicăieri şi să plătesc aceste stopaje la sursă”, spune Marius Iurașcu.

Obosiţi să mai aştepte o soluţie din partea autorităţilor, nostalgicii cinematografelor de odinioară încearcă să găsească o soluţie pe cont propriu.

Inițiativa Favorit este un grup format din oameni obișnuiți din cartierul Drumul Taberei - zona Favorit. Misiunea lor: să salveze cinematograful cartierului, ajuns între timp adăpost pentru şobolani, oameni ai străzii sau dependenţi de droguri. În 2013, Primăria sectorului 6 le-a promis două milioane de euro pentru reabilitarea cinematografului. Bucuria a fost de scurtă durată.

Toate bune şi frumoase, însă nu s-a putut trece la executarea proiectului tehnic, deoarece primăria nu este proprietarul cinematografului Favorit. Proprietarul este Ministerul Culturii, în speţă RADEF. Între Primărie şi RADEF există un contract de comodat încheiat în 2010, care expiră acum în 2016 cu posibilitate de prelungire. Am avut o mare dezamăgire, în momentul în care cei 2,6 milioane de euro alocaţi în 2013 pentru începerea lucrărilor au fost retraşi în octombrie la rectificarea bugetară”, spune o localnică, Marilena Trica.

După 25 de ani de ping-pong între instituţii, controverse legale și transferuri de proprietate, patrimoniul RomâniaFilm reprezintă, încă, o miză pentru politicieni. Iar de data aceasta, schimbarea ar putea să însemne și sfârșitul RADEF.

„Se doreşte transferul activelor administrate de regie, săli şi grădini de cinematograf, către RA-APPS. Acum avem dovada certă că nici până în ziua de azi această idee nu a dispărut, această fuziune fiind singura soluţie pe care Guvernul şi Ministerul Culturii o pot găsi, pentru a înstrăina un patrimoniu imobiliar foarte dorit de clientela partidelor politice aflate la guvernare”, se arată într-un comunicat al Sindicatul Liber RomâniaFilm.

Ţinem în viaţă, deocamdată, o regie, RADEF, care în competiţia liberă de pe piaţă nu va deveni rentabilă niciodată. Pentru că nu are cum să administreze 140-150 de clădiri în toată ţara în aşa fel încât să fie rentabilă o astfel de reţea doar pentru cinematografe”, a spus Kelemen Hunor.

În 25 de ani, cele 15 guverne postdecembriste nu au reușit să găsească o soluție care să salveze sutele de cinematografe ale României.

Este doar o opinie. Nu sunt nici distribuitor, nici nu prezint filme. Sunt doar niște observaţii de la distanţă. La începutul anilor 90, în America, mai ales în California, acolo unde filmul este o industrie mare, compania Walt Disney a decis să preia vechile "palate ale filmului" din anii 30 şi 40 şi chiar 50. Erau nişte cinematografe uriaşe şi ornamentate care căzuseră în ruină şi erau folosite fie la seminarii, fie erau lăsate să se degradeze. Walt Disney a decis să le preia printr-un proces gradual: mai întâi pe cele mai mici, apoi, treptat, pe cele mai mari, să le restaureze şi să proiecteze în ele un anumit gen de filme. Nu au avut pretenţia că reinventează un model de business în America şi că fiecare oraş va avea genul acesta de cinematograf mare şi toată lumea va merge acolo, dar au folosit aceste săli ca spaţii de expunere pentru specialişti, nu doar ca să reînvie filmul vechi, ci să facă şi premiere pentru filmele mari. Aveau culoare luminate şi covor roşu şi toate celelalte. Aveau oameni care te conduceau la locul tău, purtând acele uniforme ale plasatorilor de modă veche. Era ca o temă generală. Şi a funcţionat foarte bine”, spune Cristopher Landry.

Dacă statul sau cineva din sectorul privat sau o combinaţie între cele două ar spune: nu o să refacem toate cele 500 de cinematografe de stat, pentru că ar fi un model de afacere eşuată, o să luăm doar câteva dintre acestea. Dacă ne uităm, la Cluj au făcut cumva asta cu două cinematografe, le-au restaurat şi le folosesc nu doar la festivaluri şi premiere, dar ca să îi facă pe oameni să se întoarcă la cinematograf şi să aibă un altfel de experienţă decât la multiplexul din mall”, adaugă el.

Înstrăinate, ruinate sau pur și simplu uitate, sălile de cinema sunt mai mult decât o poveste fără happy-end: sunt relicvele unei tranziții în care statul și-a transformat patrimoniul într-o minge dintr-un meci pe care a refuzat să îl câștige. Felul în care, unul după altul, sute de cinematografe au fost scoase la mezat pe sume infime, închiriate favoriţilor politici sau date pur şi simplu gratis autorităţilor locale care le-au lăsat să moară, arată că, timp de 25 de ani, statul român nu şi-a furat singur doar căciula, ci o adevărata comoară. Iar, până acum, nimeni nu pare hotarât să rescrie acest scenariu.