Sari la conținut
News Alert

Vreau să știu! - România, ţara în care fizica şi chimia se predau cu creta la tablă

De şapte ani, şcoala generală din comuna clujeană Aşchileu este un fel de şantier interminabil. Abia se ţin orele obişnuite de curs, aşa că, oricât şi-ar dori profesorii, nu pot nici măcar să viseze la experimente şi ore de laborator. Deşi exact acelea sunt formele în care copiii văd, se miră, descoperă şi învaţă cum ies din cărţile de fizică şi chimie teoriile şi formulele.

„Experimentele de obicei le fac la început de an, atunci îmi e mai uşor să fac filtrarea, distilarea. Chiar îi rog pe copii să aducă ingrediente cum este sare, zahăr, să aducă ei de acasă sau îi pun pe ei să aducă hârtie de filtru. La celelalte îmi este greu pentru că nu am deloc substanţe chimice”, spune Daniela Marcu, profesor de chimie.

Când a preluat postul şi inventarul, a găsit în şcoală ceva substanţe, dar expirate şi periculoase. Aşa că le-a aruncat. Ceea ce nu o împiedică pe profesoară să încerce să facă din chimie o materie prietenoasă, cu prelungiri şi conexiuni în viaţa de zi cu zi. Însă bunele sale intenţii sunt limitate de lipsa dotărilor minimale.

Copiii au înţeles şi ei că viaţa de şcolar ar fi mai uşoară şi materiile mai accesibile dacă ar face şi experimente.

Copilul are dreptate. Joaca poate fi un lucru foarte serios şi eficient la şcoală. A demonstrat-o din plin unul dintre cei mai celebri profesori din România. Orele sale de fizică sunt un model nu doar la Constanţa, unde a creat o adevărată pepinieră de elevi ce sunt premiaţi de NASA an de an.

„Acest mit al programelor încărcate este complet greşit. Programele sunt atât de scuturate încât nici nu mai poţi să faci mare lucru. Problema e că profesorii aplică metode nepotrivite. Nu se poate preda, de exemplu, fizică numai cu creta la tablă, să te întorci cu spatele la elevi, să scrii lecţia şi, gata, ai plecat”, povesteşte Ion Băraru, profesor la Colegiul Naţional „Mircea cel Bătrân” din Constanţa.

Modul în care a ales acest profesor să reducă presiunea obişnuită pusă pe memorarea unor formule interminabile s-a pliat pe nevoia elevilor de a învăţa să gândească şi de a înţelege.

Însă acesta este un exemplu pe care nu-l vom găsi în toate şcolile. Deşi începând cu clasa a VI-a, combinaţia de teorie cu experimentul de laborator ar reduce mult numărul copiilor care ajung în liceu fără să ştie mare lucru din ce li s-a predat la orele de fizică şi de chimie, de exemplu. Iar elevii au înţeles că aceasta este o altă lipsă a sistemului.

Profesorul Băraru a făcut un pas în plus şi a obţinut de la Ministerul Educaţiei acreditarea unor cursuri despre metode de predare flexibile, cu participarea activă a elevilor.

Este un fel de mini-reformă din interiorul sistemului. Dovadă că nu este nevoie exclusiv de bani şi politică pentru a schimba lucruri în învăţământul românesc. Dar nici nu înseamnă că învăţământul poate rămâne doar în grija unor dascăli cu dragoste de copii şi cu har.