GENERAȚIA X | Scornicești. Cum s-a transformat orașul lui Nicolae Ceaușescu

Data publicării:
scornicesti cu scris

Costel Nistor are 40 de ani. „Până acum doi ani, am lucrat pe şantier şi, în prezent, sunt confecţioner”, spune el.

Înainte de '89, Costel Nistor era de invidiat: era din Scorniceşti şi avea un loc de muncă bine plătit. O slujbă la stat, desigur. Comunismul a căzut şi el a aflat cum e să lucrezi la patron. Ba pe un şantier, ba pe altul, anii au trecut. Timp în care şantierele au tot dispărut.

„Am ajuns să ne reprofilăm pe confecţii, ăsta e singurul serviciu pe care putem să îl găsim în oraşul Scorniceşti”, spune el.

„Când am venit prima dată în fabrica de confecţii, am văzut o maşină de cusut, nu ştiam de unde să îi dau drumul, nu ştiam ce înseamnă aia un tighel”, povestește Costel Nistor.

Soţia, cumnata şi soacra lucrează tot acolo, la confecţii.

De-asta tata ne învăţa să ne ducem la croitorie, că la timpul nostru n-o să mai găsim altceva. Şi a avut dreptate. Pentru fete, cu croitoria, altceva nu există. Mulţi au şi facultăţi, dar stau acasă, îi întreţin părinţii. Ce avantaje au că au facultate, că au şcoală?”, spune Mariana Nistor, soția lui Costel Nistor, angajată a Fabricii de Confecţii Scorniceşti.

Costel Nistor a avut puterea de a se adapta, de a ţine pasul cu uriaşele schimbări. A avut şi noroc, e drept. Nu-s multe locuri de muncă în Scorniceşti. Investitorii nu dau năvală, iar autorităţile se miră sincer că oraşul moare în fiecare zi. Că nu se întâmplă minuni.

„Nu putem discuta de reconversie profesională atâta timp cât piaţa muncii nu oferă alternativă pentru angajare. S-au distrus anumite fabrici şi locuri de muncă, dar nu a apărut nimic în loc. Fiecare vârf al fiecărei generaţii, în ultimii 25 de ani, au plecat din acest oraş şi nu s-au mai întors”, spune Cătălin Davidescu, fost primar al oraşului Scorniceşti.

În timp ce fostul primar constată că în oraş nu se întâmplă nimic bun şi promiţător, fiecare se descurcă aşa cum poate. Mulţi pleacă în secunda în care li se iveşte ocazia. Iar dacă nu se iveşte, o fac ei să apară.

La Revoluţie, Cătălin era în clasa a opta.

„Dacă nu s-ar fi întâmplat Revoluţia şi cu ce cunoştinţe şi informaţii aveam la acel moment, foarte probabil că aş fi terminat liceul şi că aş fi lucrat la una din întreprinderile din zonă”, spune Cătălin Zamfir, patron, preşedintele JCI Craiova.

Cătălin a plecat la facultate în Craiova. Acum 15 ani a decis să fie propriul său stăpân. E distribuitor de papetărie şi birotică şi afacerea îi merge bine. A vrut să deschidă un punct de lucru şi în Scorniceşti, dar s-a izbit de un sistem încremenit, inadaptat, încăpăţânat.

Ce se întâmplă e jalnic. Sunt foarte puţine investiţii şi în infrastructura de transport. Poate, dacă ar exista, eu ştiu, o transparenţă mai mare a posibilităţilor de investit la nivelul unei localităţi, lucrurile ar avea, eu ştiu, de zece ori mai mari şanse să se mişte”, spune el.

„S-a schimbat şi viaţa. Majoritatea oamenilor acum, în Scorniceşti, sunt pensionari şi şomeri”, spune Constantin Zamfir, tatăl lui Cătălin.

Dovadă că toată industria de la Scorniceşti nu avea nicio bază economică reală este prezentul. Cândva răsfăţaţi de soartă, doar pentru că s-au născut pe acelaşi petic de pământ cu cel mai iubit fiu al poporului, locuitorii din Scorniceşti trăiesc astăzi în anonimat.

25 de ani au trecut de la Revoluţie. La Scorniceşti, şocul schimbării n-a dispărut cu totul nici azi.

„Realitatea e tristă. Jumătate din locuinţele, din blocurile aflate în oraş, aproximativ 70, sunt goale. Estimez că aproximativ 2.500 de persoane din oraşul Scorniceşti sunt plecate în afara ţării. Exodul continuă, în special, către Spania şi Italia şi, mai nou, în Marea Britanie”, spune Cătălin Davidescu.

De la Bucureşti, Nicolae Ceauşescu a avut ambiţia nebunească de a transforma comuna natală într-un mare oraş. A inventat o industrie clădită pe nisipuri mişcătoare. Când visul megaloman a dispărut, totul s-a năruit în mod natural. Pentru oamenii prinşi între cele două realităţi, lucrurile sunt dureros de simple: înainte de 89, la Scorniceşti erau vreo 3.500 de locuri de muncă. Acum au rămas mai puţin de jumătate. Industria uşoară e singura care a rămas în picioare. Nu mai e ca pe vremuri, dar încă mai e.

„Înainte erau două schimburi, de când e fabrica, iar de când s-a privatizat, din '91, am rămas la un singur schimb - 600 de persoane, iar acum suntem 400, 450, aşa, variem. Lucram export URSS, totul era centralizat, comenzi primite de la Bucureşti, iar acum sunt comenzi pe care încercăm să le facem rost. Lucrăm, nu mai lucrăm est, lucrăm numai Anglia, am lucrat şi Franţa, până în 2007, şi Germania”, spune Victoria Ene, directorul Fabricii de Confecţii Scorniceşti.

„Dacă nu ar fi confecţiile, nu ştiu ce s-ar alege de Scorniceşti”, spune o localnică.

În jurul fabricii de confecţii, câteva firme mărunte, cu acelaşi domeniu de activitate. 5-600 de muncitori produc aici exclusiv pentru export. Erau peste 30 de companii în anul 2000. Au supravieţuit până azi doar câteva.

„Sumele pe care le câştigă angajaţii din industria uşoară, din textile, au rămas undeva la anul 2002, 2003. Cel puţin la persoanele de sex masculin aflate între 40 şi 60 de ani, şomajul este peste 50 la sută”, spune fostul primar al oraşului.

12.000 de oameni mai trăiesc acum în Scorniceşti, ruina visului unui dictator. Printre rămăşiţele unor vremuri nefireşti - ceva ce a fost cândva stadionul cu mai multe locuri decât populaţia oraşului. Stadion ale cărui cabine de cantonament sunt acum adăposturi sociale pentru cei mai săraci oameni din oraşul celui mai iubit fiu al satului.

Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News

Partenerii noștri