Sari la conținut

Generația X|Digi24. Românii în Italia, de la „suntem sclavii lor” la „din client am devenit prieten”

Domnica Baeţanu şi Fioretta Susini-Scerna. La prima vedere - o discuţie între mamă şi fiică. De fapt, Domnica e bandată - adică îngrijitoare - pentru bătrâna de 93 de ani, văduvă. Soţul ei, bancher, a murit cu ani în urmă. Şi a rămas singură.

Domnica Baeţanu – îngrijitoare: „La Fioretta sunt de un an şi jumătate. Mă înţeleg foarte bine, este o femeie foarte de treabă. Bineînţeles că fiecare avem nervii noştri. Dar de obicei m-am înţeles bine peste tot unde am lucrat. Ne înţelegem destul de bine, dar au fost şi momente mai tensionate între mine şi ea.”

În România a muncit într-o fabrică din Suceava, dar pe bani prea puțini pentru nevoile casei. În 2000, şi-a făcut curaj și a plecat în lumea largă, să îngrijească bătrâni. În Italia, a ajuns să câștige uneori și două mii de euro lunar.

Domnica Baeţanu: „Nu este uşor pentru că, copiii, soţul, sunt în ţară. Acum sunt mari vin, merg. Dar i-am lăsat de la 11 ani. Când avea fata 11 ani şi băiatul 12 ani”.

Este doar una dintre zecile de mii de românce venite în peninsulă încă din anii 90. Fiecare dintre ele a mai adus apoi pe cineva.

Domnica Baeţanu: „La un an după ce am ajuns eu aici am adus-o pe sora soţului meu. După câteva luni a venit sora mea. După câteva luni a venit o consăteancă, o verişoară. Deci foarte multe persoane”.

Domnica are de gând să rămână în Italia. Deja se gândeşte că şi pensia pe care o va încasa de aici o va ajuta cu adevărat.

Domnica Baeţanu: „Nu mi-am făcut aşa un calcul. Dar am peste 10 ani plătiţi de contribuţie. Si ce mai am în România şi cu ăştia de aici se "acumulă".

Munca ei nu este nici pe departe ușoară. Adesea presupune disponibilitate 24 de ore din 24. Lucru știut de toate româncele care îngrijesc bătrâni.

Elena Rotaru - fostă îngrijitoare: „Am luat-o de jos. De la spălat wc-uri, de la spălat bătrâni, de la îngrijit copii, de la îngrijit familii. Suntem şi sclavii lor, până la urmă”.

Tot în Roma l-am întâlnit şi pe Nicolae Ispas. Când a plecat din România avea 20 de ani și era ospătar. Exact asta face și acum în Italia, doar că face de 3, 4 ori mai mulţi bani.

Nicolae Ispas – chelner: „Sunt veramente sută la sută satisfăcut pentru că este ca şi casa mea. Din client am devenit prieten, din prieten fac acum parte din familie”.

În cei 14 ani care au trecut a avut mereu în minte că se va întoarce acasă, unde își va pune pe picioare propria afacere. Dar ezită, speriat încă de birocraţie, șpăgi şi taxele românești.

Nicolae Ispas: „Mă voi întoarce în momentul în care voi decide să deschid o activitate. Dar nu cred că este momentul”.

Nicolae Ispas munceşte însă tot pentru un român. Patronul e Liviu Dotcoş, de 20 de ani plecat din România.

Liviu Dotcoş - patronul unui restaurant din Roma: „Eram valul care pleca. Toţi din generaţia mea sunt... Cred că din generaţia mea mai mult de jumătate au plecat în ţări străine. Eram valul ăla din 90, 91, 92, 95 care toţi plecau de acasă”.

Big Livio, cum îi spun italienii, căuta o viaţă mai bună. A lucrat o vreme ca zilier, apoi ca bucătar. Voia însă mai mult. În 2006, cu banii strânși a reuşit să deschidă un restaurant, în centrul Romei.

Liviu Dotcoş - patronul unui restaurant din Roma: „Am plecat cu fratele meu şi după aceea a venit şi mama după noi. Chestia e că eu acasă nu găteam, nu ştiam să gătesc. Şi am ajuns să lucrez cu mama mea şi să fiu eu şeful ei”.

În acte e patron, dar în bucătărie munceşte cot la cot cu angajaţii.

Liviu Dotcoş: „În bucătărie am unul din Bangladesh, unul din Peru, unul din Brazilia. În sală am o fată din Polonia, doi băieţi din România şi o englezoaică. Nu am un italian. De ce? Dintr-un simplu motiv: nu îmi permit să îi plătesc”.

Statul italian îi ia jumătate din câştig. Chiria e câteva mii de euro, salariile angajaţilor la fel. Dar, chiar şi aşa, are o afacere bună! Liviu este convins că îi va merge bine și că, peste câţiva ani, o să revină în ţară.

În Italia, majoritatea românilor vin să muncească în construcţii, în agricultură sau ca îngrijitori la domiciliu. Cel mai adesea, au salarii mici şi condiţii de muncă dificile. În acte, sunt 900.000 de români în Italia, dar neoficial se vorbeşte de peste un milion şi jumătate. Diferenţa vine din acte: angajaţi legal sau la negru. Din varianta a doua apar şi problemele.

Iuliana Zahariuc - asistent fiscal: „Foarte multe. Nu-şi ştiu contractele, nu îşi cunosc drepturile. Ce-i drept, îngrijitoarele au între 50-60 de ani. Nici nu prea au posibilitatea să afle”.

Dana Constantinescu - ambasadorul României în Italia: „Din păcate, chiar si cei care sunt contracte legale pot întâmpina perioade în care au probleme din punct de vedere al activităţii pe care o desfăşoră în Italia. Dar cei mai mulţi sunt cei care lucrează şi lucrează fără contracte de muncă. Este un risc pe care şi-l asumă, dar de aici apar şi problemele”.

Sunt şi tineri, însă, care visează la mai mult. Mihaela Caba e în primul an la doctorat. E de patru ani la Roma, unde studiază ştiinţele comunicării. A plecat pentru că simţea că România nu îi oferea aceleaşi şanse.

Mihaela Caba - student la Roma: „Am pus în balanţă o experienţă personală şi un context internaţional care mi-a deschis şi voiam să îmi deschidă alte perspective internaţionale şi să cunosc mult mai bine lumea”.

În universităţile din Italia studiază în prezent aproape şase mii de tineri români. Cei care au venit cu burse ar trebui să revină în România. Cel mai probabil, nu o vor face.

Mihaela Caba: „Sunt cei care au venit pentru mai mulţi ani. Şi se vor întoarce în ţară foarte puţini. Sunt cei care deja sunt aici şi se declară italieni”.

Fie că studiază, au grijă de bătrâni, ridică blocuri sau culeg măsline, românii care muncesc în peninsulă sunt o adevărată mină de aur pentru statul italian. Românii susțin 9 la sută din economia locală. Dar în acelaşi timp ajută şi România, unde trimit anual sute de milioane de euro.