Sari la conținut

Mărire şi decădere la Hidromecanica

Obsesia comunistă pentru industrializarea cu orice preţ, urmată de o avalanşă de privatizări nereuşite. O succesiune care a dus la dezintegrarea unei lumi întregi.

Hidromecanica Braşov e din aceeaşi poveste: povestea cu atâtea mii de oameni convinşi că, dacă lucrează la întreprindere, nimic n-o să se clatine în viaţa lor.

Când s-a angajat, Iulian Chilaboc era bucuros că a prins un loc într-unul dintre cele mai dezvoltate centre industriale. Slujba de la Hidromecanica era paradisul promis. La un moment dat, avea să devin un iad al ruinelor.

Iulian Chilaboc - fost angajat: „În fiecare dimineaţă, drumul ăsta, din 13 Decembrie până aici, şi un pic mai încolo, către Tractorul, era plin cu trailere. Intrau în fabrică, le descărcau, şi la ora 3.00 plecau cu tractoare noi, către destinaţia lor. Dar zilnic era aşa. Era o activitate bogată, nici nu-mi vine să cred că acum e pustiu aici. La secţie, aici, aveam şase tehnologi, şapte maiştri, care munceau, nu se jucau! Şi făceau producţie. Era o modelărie de lemn în spatele fabricii, unde lucrau vreo zece oameni. Erau artişti! Îi consideram artişti! Păi, să faci din lemn nişte cutii de miez şi modele pentru piese, e ceva grozav, nu?”.

În 1998, Hidromecanica începuse să îşi piardă din avânt. Iulian a simţit că treaba scârţâie şi-a plecat pe cont propriu. Şi-a deschis o mică turnătorie, un atelier în care lucra cu o mână de oameni. N-a prea mers. După o vreme, s-a aventurat şi mai mult. În 2000, era în Israel. Făcea ce ştia: muncea tot într-o turnătorie. Tehnologia modernă, producţia impresionantă, rigoarea şi salariul bun l-ar fi ţinut acolo şi astăzi, dar legile nu îl lăsau să lucreze în domeniul său mai mult de cinci ani, aşa că a fost nevoit să se întoarcă în România. S-ar fi întors la Hidromecanica, dar declinul atinsese punctul culminant după a doua privatizare, cea din 2005.

Iulian Chilaboc - fost angajat: „N-au mai fost comenzi, în primul rând. Când a fost cealaltă conducere au fost comenzi multe, şi în Canada şi în alte state. Credeţi că managementul nu a fost unul bun? Eu aşa zic...nu aş vrea să greşesc, dar....dacă e închisă fabrica?...”

Cunoştinţele pe care le avea în domeniu i-ar fi putut asigura un loc de muncă în industria românească. Dar industria românească nu prea mai exista. Cum s-au dus fabricile şi uzinele, s-au strâns şi oameni care nu şi-au închipuit niciodată că lumea lor cu serviciul bun de la întreprindere şi leafă cumsecade va dispărea pentru totdeauna.

Iulian Chilaboc: „Ăştia sunt colegii mei, el este un coleg rus, lucra la topire. Eu lucrez acolo, la ajustare, dar reglam şi maşinile de turnare şi roboţii. V-am zis, nu era rebut! Cui i-am mai zis că acolo nu era rebut, nu mă crede, dar...În 12 ore se făceau 300 de băi de ulei”.

De aproape 10 ani, Iulian nu are un loc de muncă. În situaţia lui sunt sute, poate chiar mii de foşti angajaţi ai uzinei Hidromecanica. Oameni ale căror vieţi s-au schimbat atât de radical şi de brusc încât revenirea din şoc a fost, pentru mulţi, imposibilă.

Vasile Codrescu - fost angajat: „Cum să nu îmi pară rău când văd aici tot dărâmat complet şi ce-a fost înainte, cum era, cu câţi oameni am lucrat, care îi cunosc... Îmi pare rău că mulţi dintre colegii mei s-au dus, nu mai sunt...”.

La fel ca Iulian Chilaboc şi ca alte mii de muncitori, Vasile Codrescu s-a dus la Braşov pentru ceea ce el numea şi credea că va fi viaţă mai bună şi sigură. A venit din Botoşani, în 1951, şi a fost strungar la Hidromecanica până în 1997, când a ieşit la pensie.

Vasile Codrescu: „Ca să ne putem încălzi la dormitoare duceam de aici, din fabrică, lemne, noaptea, la schimbul doi, şi făceam focul în cameră ca să putem să ne încălzim, că nu aveam gaz metan atunci. Pe măsură ce avansam se aduceau utilaje noi, maşini noi, fiecare meseriaş avea grijă, când primea o maşină nouă, parcă zicea că a prins pe nu ştiu cine. A fost o perioadă, atunci s-a simţit cel mai bine progresul şi la salarii, şi tehnic în fabrică, că se aduceau produse noi, începuserăm să facem produse de tehnicitate mai mare”.

În final, la uzină au mai rămas 150 de angajaţi. Unul dintre ei e Miron Dumitru. 34 de ani a fost strungar la Hidromecanica. Dar, după închiderea fabricii, el şi-a găsit o slujbă. Lucrează tot la strung, la o companie din Braşov. Nu câştigă mult, dar spre deosebire de cei mai mulţi din foştii săi colegi, are un loc de muncă.

Miron Dumitru - fost angajat: „După atâta timp, au lucrat şi 40 de ani, eu am avut 34. Mai în vârstă decât mine au fost alţii, în pragul pensiei, cu un an, doi, până să iasă la pensie... Aruncaţi... De când cu privatizarea asta, am fost cam chinuiţi....Am fost cam chinuiţi, că a fost un eşec pentru noi privatizarea asta de la Hidromecanica”.

Cât despre Hidromecanica, fabrica din centrul oraşului a fost rasă de pe faţa pământului. Pentru că pământul de sub ea valora mai mult.

În anul 2009 cifra de afaceri a companiei era de doar 9 milioane de lei, în vreme ce pierderile ajungeau la 15 milioane de lei. Atunci, platforma Hidromecanica1 a fost scoasă la licitaţie. În 2011, halele din Centrul Civic, locul în care a luat naştere fabrica, au fost demolate. Pe terenul cu o suprafaţă de 40 de mii de metri pătraţi, cumparati in schimbul a 13 mil de lei de un lant de hipermarketuri din Belgia, urma să se construiască un astfel de centru comercial. Evident, acest lucru nu s-a întâmplat nici astăzi.

Cartiere de blocuri muncitoreşti de la margini de ruine sunt în toate oraşele mari din ţară. Sunt rămăşiţele unei utopii gradomane şi ale unui fel de capitalism-mutant care, împreună, au derutat milioane de oameni.

Oameni care s-au pomenit deodată că nimic din ceea ce ştiu ei să facă nu mai e de folos. Unii s-au adaptat, s-au schimbat în acelaşi timp cu vremurile. Alţii au plecat în lumea largă. Şi mai sunt unii, deloc puţini, prizonieri ai trecutului.