Sari la conținut

DIGI PORTRET. Dan Perjovschi, artist

Dan Perjovschi: Fără umor nu aș putea să trăiesc pentru că nu aș putea să suport tot ce se întâmplă acum. Mă uit ca la un spectacol din care extrag niște lucruri. Și încerc să le întorc înapoi în societate mai deștepte. Desenul e principala mea activitate. În momentul de față nu e o tehnică artistică pentru mine, e un fel de a înțelege lumea. Desenez ce se întâmplă social și politic și cultural și de asemenea desenul ăsta îl fac direct în zid, într-un muzeu. Sunt câteva sute. Și astea compun o atmosferă, ca și cum intri într-un ziar. Eu fac în jur de 30 de expoziții pe an. Sursa mea de multe ori e ziarul din care îmi trag subiectul. Am ajuns la scris pentru că îmi place textul, îmi place scrisul. Și dacă cumva nu mi-ar fi ieșit ca artist, aș fi fost scriitor. Îmi place cum râde lumea la desenul meu, îmi place și puterea pe care mi-o dă. Mă duc în lumea asta și desenez pe pereți. Aici la Sibiu, zidul meu e în spațiul public. Are în față o stație de autobuz, unde lumea merge în cartiere. Cum pot eu să am un dialog cu ei? Publicul nu este educat să vadă ceea ce fac ca artă pentru că el la școală învață că pictura este Grigorescu "Carul cu boi". Eu n-am boi, n-am car și am o groază de subiecte care, sunt unele subiecte care-i afectează sau și prin voi. Cum apare o cameră de luat vederi care se uită la zid, se uită toată lumea la zid. Eu sunt un tip din Sibiu, locuiam în Rahova, și am ajuns să expun, să desenez în cel mai important muzeu din lumea asta, la New York. MOMA pe lângă expozițiile mari și extraordinare pe care le face are o serie de proiecte, și am fost proiectul cu numărul 85 de când s-a înființat MOMA. Expoziția mea a stat vreo trei luni și cred că am avut un sfert de milion de vizitatori. Toată planeta era acolo. A fost pentru mine o presiune și un moment important în carieră.

În 1990 când lumea mi s-a deschis, nu existau instituții în țara asta care să-mi plătească mie deplasarea unei lucrări. A trebuit să inventez o tactică simplă nouă, pentru că nu am nevoie de aprobarea la nimeni. Îmi iau biletul și mă car în locul respectiv cu un marker la mine. Dacă mă cheamă acuma, acuma plec.

Plec la Paris, fac un proiect. Între timp Atena s-a șters, și așa mai departe. Unele se șterg, altele se refac. Toată lumea vrea să fie nemuritor, nu? Ei bine, nu suntem nici unul dintre noi. Nici măcar piramidele alea nu o să fie nemuritoare. Deci eu sunt foarte relaxat, imi trăiesc momentul din această cauză. Nu e un truc, e o tactică. Am un corp de desene pe care le revizitez. Sunt unele din '93 pe care le refac astăzi, pe jun perete, undeva. Eu nu sunt deștept tot timpul. Am săptămâni în care mă uit la televizor. Mă concentrez pe momentul în care am expoziție, și atunci muncesc chiar toată ziua. Sunt așa ca o mașină de inventat desene, și bineînțeles că din 300 câte inventez, probabil că 30 sunt ok. Dacă am pierdut ceva din asta? Da, am pierdut o viață normală, care-ți dă o anumită stabilitate. Nu e neapărat sacrificiu. Nu. E o alegere. Și alegerea asta a creat alte posibilități. Și din când în când te apucă o nostalgie a unei vieți decente, normale. Nu trebuie să știi să desenezi, din punctul meu de vedere, ca să fii un artist bun. Trebuie să știi să gândești și trebuie să știi să vezi lucrurile cu adevărat. Să le vezi în felul tău, să le vezi diferit de mine. Să le vezi mai profund. Nu mai există frumos. Există foarte multe feluri de frumos. 

Digi Portret: un proiect Digi World și Digi Life.