„Rezervaţia” Cernobîl. 30 de ani de la dezastru

Data actualizării: Data publicării:
cernobil2

Pe 26 aprilie se împlinesc 30 de ani de la cel mai grav accident nuclear din istorie. În acea zi nefastă, reactorul 4 al centralei atomice de la Cernobîl a explodat, aruncând în atmosferă un nor radioactiv care s-a întins peste întreaga Europă. O zonă de 2.600 kilometri pătraţi a fost evacuată. Acest perimetru interzis se transformă, însă, treptat, spun unii specialişti, într-o rezervaţie naturală. Reporterii emisiunii „Din interior” au pătruns, la 30 de ani de la tragedie, în „Zona de excludere” de la Cernobîl şi au aflat cum natura se regenerază pe locul unei catastrofe nucleare.

 

„Zona morţii” de la Cernobîl - un teritoriu otrăvit de radiaţii, ce se întinde pe 2.600 de km pătraţi. Cunoscut oficial drept „zona de excludere”. Perimetrul a fost evacuat de armata sovietică după ziua de 26 aprilie 1986, când reactorul numărul 4 al centralei atomice de la Cernobîl a explodat. Un nor radioactiv s-a întins peste întreaga Europă. Deşi explozia a provocat doar 47 de victime recunoscute oficial, zeci de mii de oameni au avut de suferit de pe urma radiaţiilor, în anii ce au urmat. Iar efectele contaminării se simt şi după 30 de ani.

„Putem afirma că nivelul actual nu este benefic pentru sănătate. Nu este benefic să trăieşti în această zonă”, spune Evgheni Gonciarenko, angajat zona de excludere de la Cernobîl.

Teoretic, zona de excludere ar trebui să fie un teritoriu-fantomă. Solul şi anumite suprafeţe de pădure sunt în continuare radioactive. Cu toate acestea, există studii recente care susţin că teritoriul contaminat se transformă, în lipsa oamenilor, într-o „rezervaţie naturală”. Biologii au observat cum multe specii de animale, dispărute înainte de accident, populează acum pădurile radioactive. O echipă Digi24 a pătruns în „zona interzisă” şi a surprins cum viaţa încolţeşte în mijlocul unui peisaj postapocaliptic.

Reporter: Vă este frică de radiaţii?
Maria Pavlovna, locuitor în zona de excludere de la Cernobîl: Nu îmi este frică de nimic!

„Am văzut multe urme de animale aici. De mistreţ, de căprioare...”, spune Serghei Gashak, biolog zona de excludere de la Cernobîl

Gennadi Milinevski, profesor la Departamentul de Biologie, Universitatea din Kiev, adaugă: „Am descoperit multe anomalii la aceste animale din zona de excluziune”.

La muncă, pe locul tragediei. Mii de oameni lucrează la centrala avariată de la Cernobîl

La Cernobîl, intrarea este păzită de armată. Punctele de control sunt dotate cu filtre speciale de măsurare a radioactivităţii. Teritoriul este împrejmuit de un gard de sârmă ghimpată. Iar drumurile duc către sate părăsite, invadate de vegetaţie.

Şi totuşi, suprinzător, există semne de civilizaţie: în oraşul Cernobîl - care poartă acelaşi nume cu centrala aflată la câţiva kilometri distanţă - lucrează mii de ucraineni. Aici nivelul de radiaţii este aproape de limita normală. Lucrătorii se ocupă cu administraţia zonei de excludere sau cu întreţinerea sarcofagului de beton construit, în 1986, peste reactorul avariat, ca să reţină emisiile radioactive. Chiar lângă centrala avariată, oamenii îşi văd de treabă, în timp ce dozimetrele anunţă permanent pericolul invizibil al radiaţiilor.

Dacă populaţia care lucrează în Cernobîl face această investigaţie medicală o singură dată pe an, atunci oamenii care sunt angajaţi la centrală fac investigări zilnice. În prezent sunt aproximativ 3.000 de angajaţi. Toţi cei care în prezent lucrează la centrală au fost reprofilaţi, dacă în trecut centrala a fost o companie care genera energie electrică, astăzi este o companie care se ocupă de deşeuri radioactive”, spune Evgheni Gonciarenko, angajat la zona de excludere de la Cernobîl

Un nou sarcofag pentru centrala Cernobîl. Reactorul avariat în 1986 va fi acoperit de o structură metalică gigantică

În mijlocul zonei contaminate se dezvoltă unul dintre cele mai ambiţioase proiecte inginereşti din istorie: un nou sarcofag, uriaş, de metal. Acesta ar trebui să reţină, odată pentru totdeauna, radiaţiile care încă emană din reactorul avariat.

Aici vedem construcţia noului adăpost, construcţia a fost începută în anul 2011 şi presupune acoperirea ermetică a sarcofagului reactorului 4. Trebuie menţionat că vechea construcţie a avut loc în condiţii grele, la un nivel ridicat de radiaţii. Sarcofagul vechi nu este izolat ermetic. Construcţia nouă, este un nou proiect internaţional de anvergură, sunt implicate 40 de ţări în construcţie şi finanţare”, spune Evgheni Gonciarenko, angajat la zona de excludere de la Cernobîl

Vederi din „Oraşul-fantomă”. În Pripiat, localitate evacută după accident, pericolul radiaţiilor există şi astăzi

Zona de excludere este departe de a fi un loc sigur. Oraşul părăsit Pripiat este cel mai clar exemplu. Înainte de 1986, aici trăiau 40.000 de oameni. Astăzi, aici nu mai trăieşte nimeni. Pripiat este o localitate-fantomă. Înainte de 26 aprilie 1986, oamenii din Pripiat duceau o viaţă liniştită. Oficialităţile se pregăteau să inaugureze un parc de distracţii. Caruselul a rămas neatins, amintind peste timp de catastrofa nucleară.

Când a fost accidentat reactorul în noaptea din 25 spre 26 aprilie tot oraşul a aflat despre eveniment. Aici trăiau angajaţii de la centrală, familiile lor, la început nu se cunoşteau consecinţele şi gravitatea acestui eveniment. Evacuarea oamenilor a avut loc foarte repede şi bine organizat. La 30 de ore după accident toată populaţia oraşului, aproximativ 50.000 de oameni, au fost evacuaţi. Au fost puse la dispoziţie din Kiev şi împrejurimi 1.100 de autobuze. Pe 27 aprilie la ora 12:00 la radioul local a fost anunţată mobilizarea şi evacuarea temporară a populaţiei, şi în jurul orei 15:00 tot oraşul a fost evacuat. Gravitatea evenimentului a fost înţeleasă ulterior, după ce au trecut câţiva ani. După cum vedeţi, casele sunt părăsite, infrastructura lipseşte, nu există căi de comunicare, cabluri nu sunt, putem afirma că oraşul nu există. Din punctul meu de vedere nu sunt perspective de a reabilita oraşul”, spune Evgheni Gonciarenko.

În Pripiat există clădiri unde nici specialiştii nu intră decât cu echipamente speciale anti-radiaţii. Nimeni nu stă mai mult de câteva ore pe zi în oraşul-fantomă.

Evgheni Gonciarenko: Nivelul actual este 1,73 comparativ cu cel normal de 0,3. Putem afirma că nivelul actual nu este benefic pentru sănătate. Nu este benefic să trăieşti în această zona. Ne aflăm în centrul unui cimitir radioactiv unde izvorul de unde radioactive se află sub picioarele noastre, în iarbă, pământ, scoarţă terestră, unde particule mici de combustibil nuclear, grafit, şi alte elemente care au fost eliminate în urma exploziei. Acum putem măsura nivelul de radiaţii beta la suprafaţa terestră. Sunt 4.500 de beta particule la un centimetru pătrat pe minut. În condiţii normale acest nivel atinge 20 de beta particule.

Rezervaţie printre radiaţii. Natura îşi intră în drepturi în perimetrul evacuat după cel mai mare accident nuclear din istorie

La doar câţiva kilometri distanţă de peisajul dezolant, natura îşi reintră în drepturi. Fauna şi flora se dezvoltă în zona contaminată. Viaţa merge mai departe. Serghei Gashak este un biolog cu vechime la Cernobîl. Specialistul crede că, treptat, locul îşi va câştiga statutul de rezervaţie naturală.

Reporter: Era gol aici?
Serghei Gashak, biolog zona de excludere de la Cernobîl: Absolut! Nu erau decât câmpuri. Câmpuri şi păşuni. Foarte puţini copaci. Această vegetaţie a apărut aici după accident.

Un lac cu stuf, împânzit de vegetaţie, pe care înoată lebede. Alături, prin iarba înaltă, se poate zări cum elanii au ieşit la păscut. Nu ne aflăm într-o rezervaţie naturală. Ci lângă un lac artificial. În ultimii 30 de ani, locul s-a transformat radical.

Serghei Gashak: A fost mlaştină, iar oamenii au construit un sistem să ţină mlaştinile sub control. Şi cumva a dus la apariţia acestui lac. Acest lac este foarte important pentru viaţa sălbatică. De exemplu, lebedele îşi fac aici cuib an de an. Lebedele au apărut în zona de excluziune după accident şi nu imediat, ci pe la sfârşitul anilor 90. Zona asta a rămas curată. Foarte puţine radiaţii, aproape normale.

Biologul Serghei Gashak găseşte zilnic semne că viaţa înfloreşte pe locul celui mai mare accident nuclear din istorie.

Serghei Gashak descoperă urmele unui animal care a fost mâncat de lupi: Da, lupii! Lupii au mâncat-o. Cu siguranţă că aceste oase sunt iradiate cu Stronţiu 90. Stronţiu 90 şi alţi izotopi au un semnal puternic şi de obicei astfel de oase sunt foaret contaminate.

Reporter: Şi nu e nociv pentru lupul care le-a mâncat?
Serghei Gashak: Sigur, cresc riscurile pentru el. Dar, evident, nu este chiar atât de mare contaminarea. Îmi plac satele abandonate. Sunt multe semne ale vieţii sălbatice. Aici vedem multe urme de animale, mistreţ, căprioară, elan, dar şi linx sau lupi trec pe aici.

Serghei Gashak monitorizează animalele de la Cernobîl prin camere cu infraroşu, montate în anumite puncte cheie din regiune.

Serghei Gashak: În aceste două săptămâni camera a făcut 97 de fotografii. Printre ele sunt şi cu animale. De exemplu, nu ştiu ce este... Cerb... Tot căprioară. Animale tinere, au venit să mănânce merele.
Reporter: Vi se par sănătoase?
Serghei Gashak: Absolut! Foarte sănătoase.

Serghei Gashak nu este îngrijorat de prezenţa radiaţiilor. Ci, mai degradă, de cea a oamenilor. Nenumărate cazuri de furt de fier vechi, de lemn sau de braconaj s-au înregistrat în zona evacuată. Uneori există riscul ca elemente contaminate să ajungă dincolo de perimetrul protejat. Reporterii Digi24 au descoperit în unele locuinţe părăsite coarne de cerb, puse la păstrare. Aparatele arătau însă că „trofeele” erau puternic iradiate.

Studii asupra unui loc „otrăvit”. Unii cercetători au demonstrat că viaţa sălbatică de la Cernobîl suferă de pe urma radiaţiilor

Cercetătorii spun că multe dintre animalele de la Cernobîl sunt bolnave.Timothy Mousseau este profesor de biologie la Universitatea din South Carolina, în Statele Unite ale Americii. Studiile sale sunt considerate printre cele mai complete privind fauna de la Cernobîl. Într-un interviu acordat prin Skype, Mousseau a explicat că a remarcat o scădere a numărului de insecte şi de păsări.

Timothy Mousseau, profesor de biologie, Universitatea din South Carolina: Ceea ce am găsit, în general, este că în zonele cu radiaţii puternice multe animale sunt foarte bolnave. Multe animale au boli pe care le asociem adesea cu expunerea la radiaţii. Unul dintre primele lucruri pe care le-am observat a fost că unele animale au culori neobişnuite. Am mai văzut însă şi manifestări mult mai periculoase ale expunerii la radiaţii: cataracta, de exemplu.

Colaboratorii lui Timothy Mousseau sunt oamenii de ştiinţă de la Universitatea din Kiev. Aceştia studiază de ani de zile mutaţiile provocate de radiaţii. Profesorul Irina Kozeretska şi colegii ei văd efectele tragediei de la Cernobîl în cele mai mici insecte.

Reporter: Dintr-o musculiţă atât de mică poţi afla atât de multe despre zona de excluziune?
Irina Kozeretska, profesor la Departamentul de Biologie, Universitatea din Kiev: Da, pentru că noi, biologii, le punem în tuburi, le extragem ADN-ul, investigăm orice ciudăţenie putem scoate de aici. Vedeţi acolo, pe perete, aripile cu mutaţii. Se văd diferenţe nu doar la aripi, ci şi la culoarea ochilor.

Anton Lavrinienko, asistent la Departamentul de Biologie, Universitatea din Kiev: De ce este asta important? Pentru că este ceva ce ne poate spune care este rata mutaţiilor în anumite gene. Dacă rata mutaţiilor arată că se petrece destul de repede, dacă au mutaţii în timp scurt, atunci este o informaţie pe care putem să o extrapolăm la oameni.

Gennadi Milinevski, profesor la Departamentul de Biologie, Universitatea din Kiev: Este departe de un „sanctuar al vieţii sălbatice”. Poate că uneori avem impresia asta deoarece nu avem activitate umană acolo, nu se vânează şi din ce în ce mai multe animale vin acolo. În general, nu este un loc sigur pentru animalele care trăiesc în zonă.

Bătrânii din „Zona morţii”. Aproape 200 de oameni, majoritatea bătrâni, trăiesc izolaţi în Zona de excludere

Pentru unii ucraineni, însă, zona de excludere înseamnă acasă. Imediat după accident, aproape 200 de persoane s-au întors, în satele părăsite de la Cernobîl, în ciuda interdicţiei. Prezenţa acestor locuitori este tolerată de autorităţi, datorită vârstei lor înaintate şi faptului că, în anumite sate, nivelul radiaţiilor se apropie în prezent de limitele normale.

Maria Petrovna are 88 de ani. Trăieşte singură, la kilometri distanţă de orice urmă de civilizaţie, în Opacici, un sat unde mai sunt doar patru locuitori. Nepoţii de la Kiev îi mai aduc de mâncare. În rest, se gospodăreşte cum poate. Trăieşte din ce cultivă în grădina radioactivă.

Maria Petrovna, locuitor din zona de excludrere de la Cernobîl: Aduc apă, am o grădina la care lucrez, o pregătesc pentru plantarea cartofilor, fac mâncare, seară mă uit la televizor, aşa trece timpul. Prin sat sunt case, trăieşte o familie soţ şi soţie, şi mai sunt doi vecini, patru oameni. Mergem în vizită, vine poştaşul cu pensia direct acasă. Când e timp frumos mai stau afară în curte. Nu avem alimente, în afară de ceea ce ne aduc copiii din Kiev cu ele ne descurcăm, nu vine nimeni pe aici, nimeni nu ne întreabă cum suntem.

Reporter: Când aveţi nevoie de doctor ce faceţi?
Maria Petrovna: Dacă avem nevoie de doctor atunci sunăm, un bărbat care trăieşte lângă cimitir are telefon. Vine ambulanţă din Cernobîl.
Reporter: Vă este frică de radiaţii?
Maria Petrovna: Nu îmi este frică de nimic!

Maria a revenit în satul ei la scurt timp după accidentul de la centrală. Se mândreşte cu fotografii de la vizitele unor oficiali ucraineni. De fapt, statul se mai interesează de soarta acestor oameni izolaţi doar la comemorarea accidentului din 1986. Acum câţiva ani, un primar i-a dăruit Mariei o icoană. În ciuda lipsurilor şi a prezenţei radiaţiilor, Maria rămâne o persoană veselă.

Maria Petrovna: Dacă aveam 50 de ani vă dansam. Toată stradă a fost cu oameni şi acum au rămas doi oameni.

Ceauşescu şi accidentul de la Cernobîl. De ce se temea șeful statului, în 1986, după dezastrul nuclear din Ucraina

Oficial, în accidentul de la Cernobîl au murit doar 47 de oameni - 39 ucişi în timpul exploziei, restul la scurt timp, în urma intervenţiei de stingere a incendiului. Victimele însă s-ar ridica la câteva zeci de mii. Secretomania din jurul accidentului s-a întins însă peste ani şi peste graniţele URSS. România a fost şi ea afectată. În comunism, însă, informaţiile despre catastrofă erau secret de stat.

Constantin Milu, preşedinte al Societății Române de Radioprotecție: Într-adevăr a fost o secretomanie mare... Un accident nuclear cu consecinţe pe glob!

Norul radioactiv provocat de accident a stat timp de o săptămână peste România. O reprezentare grafică, realizată de specialişti din ţările nordice, arată cum, după 1 mai 1986, norul de radiaţii a acoperit, timp de câteva zile, mare parte din ţară... Deşi circulau zvonuri, autorităţile comuniste au aflat de accident abia la cinci zile de la producerea exploziei. Fapt confirmat şi de o stenogramă din şedinţa Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 1 mai 1986. La şedinţă, Nicolae Ceauşescu şi cei din conducerea comunistă recunoşteau că nu cunoşteau detaliile catastrofei. Printre măsurile luate - cum ar fi măsurarea nivelului radiaţiilor sau anularea oricăror manifestaţii de 1 mai - regimul a ales să spună parţial adevărul despre cele petrecute.

Nicolae Ceauşescu: Începând din noaptea aceasta s-a creat o situaţie foarte proastă pentru ţara noastră. Prin schimbarea direcţiei vântului au crescut mult, în diferite zone, radiaţiile. Tovarăşi, noi dispunem de tot ce este necesar, sau ar fi cazul să cerem ceva ajutor, la sovietici, deoarece cunosc mai bine, au mai avut accidente - nu numai acum, cu această avarie -, dar în general?
Ion Ursu: Noi am discutat problema aceasta, tovarăşe secretar general, cu ambasadorul sovietic de aici, dar nu ni s-a raspuns.
Nicolae Ceauşescu: Trebuie să se ceară concret.
Ion Ursu: Am discutat cu polonezii şi cu ţările riverane, dar dacă se poate discuta cu sovieticii este mult mai bine.
Elena Ceauşescu: Trebuie să spunem că au apărut şi la noi radiaţii şi vrem să ştim ce să facem. Nu se poate aşa!
Ion Ursu: Spre exemplu, azi-dimineaţă, la Ministerul Afacerilor Externe, unii ambasadori au cerut să le dăm detalii.
Elena Ceauşescu: Nici noi nu avem!
Nicolae Ceauşescu: Cred că trebuie să facem imediat o informare pentru opinia publică. Sigur, fără să dăm date, dar ceva mai larg decât am dat. Să spunem că, având în vedere situaţia creată de accidentul produs, au apărut unele creşteri ale radioactivităţii în diferite zone ale ţării noastre.

La scurt timp de la şedinţa Comitetului Central, o echipă de specialişti a plecat, cu avionul personal al lui Nicolae Ceauşescu, la Iaşi, ca să verifice dacă se confirmă depăşirile de radioactivitate. Constantin Milu a făcut parte din echipă. Este ultimul membru al echipei care mai poate da detalii despre acele zile.

Constantin Milu: Totul a fost pe bază de zvonistică.
Reporter: Ce se spunea în acele zile?
Constantin Milu: Că sunt ceva radiaţii, că s-a întâmplat ceva undeva prin URSS, sursa de informaţie credibilă fiind staţiile de control a radioactivităţii mediului din Finalnda. Mai târziu s-a identificat cauza. Presa occidentală a fost informată şi s-a aflat şi la noi în ţară.

Ajuns la faţa locului, Constantin Milu a găsit niveluri ridicate ale radiaţiilor, în special la Iaşi. Avea însă ordine clare să păstreze totul secret. Inclusiv faţă de propria familie.

Constantin Milu: Am stabilit clar că există o poluare radioactivă pe teritoriul României. Ceva care era de ordinul subunităţilor era de ordinul milioanelor! Cu o maşină care m-a dus rapid de la aeroportul din Iaşi spre Iaşi am trecut pe undeva, mi-aduc şi acum aminte, ceva un lac şi lumea era la plajă, era chiar o zi frumoasă pe 1 mai. Şi-mi venea să le spun „Nu mai staţi la soare!”. Dar n-aveai voie să spui în acel moment. Când am ajuns la aeroportul din Iaşi, i-am cerut permisiunea comandantului aeroportului să o sun pe soţie. I-am spus: „Măi, se confirmă pentru ce am venit. Stai cuminte în casă”. Şi ea ştia regula, să închidă geamurile. (...) La rândul ei o sună pe sora ei, „Stai acasă, nu pleca” (...). Ea la rândul ei sună o prietenă. Îi spune: „Închide geamul, stai în casă”, „De ce, mă?” - nu putea să spună cuvântul „radiaţii” şi spune „Vin ţânţari!”. Şi prietena ei, la bucătărie, în timp ce mâncau acolo la un moment dat vine un ţânţar pe geam. Soţul ei zice: „Mă, să ştii că are dreptate Gabi, uite, vin ţânţarii. Hai să închidem geamurile”. Vorbeam în termeni de ţânţari (...) le era teamă să spună „radiaţii”. Era situaţia aceea în care termenul de radioactivitate şi valorile aveau un caracter secret.

După accident, alimentele din România au fost verificate ani la rând. Constantin Milu crede însă că panica a fost de fapt mai mare decât efectele norului radioactiv. Milu susţine că nu există, în prezent, studii care să arate legături directe între numărul de cazuri de cancer din România şi accidentul din 1986. Efectele tragediei printre români rămân şi astăzi învăluite de mister.

Constantin Milu: Apar cifre care exagerează foarte mult şi cifre foarte optimiste. Şi atunci ţi-e greu să spui cifrele alea optimiste sunt reale sau nu. N-a fost bine că populaţia n-a fost informată.

„Rezervaţia” Cernobîl. 30 de ani de la dezastru

La 30 de ani de la accident, Cernobîl rămâne un loc paradoxal. Deşi accesul este strict interzis în zonele puternic contaminate, perimetrul a devenit atracţie turistică. Specialiştii spun că, în realitate, natura se va regenera complet în zeci sau chiar sute de ani la Cernobîl. Până atunci, locul rămâne un laborator uriaş pentru experimente în medii extreme.

Gennadi Milinevski, profesor la Departamentul de Biologie, Universitatea din Kiev: Zona este acum un loc foarte interesant din punct de vedere ştiinţific.
Irina Kozeretska, profesor la Departamentul de Biologie, Universitatea din Kiev: Nu avem cum să ştim ce va fi în viitor la Cernobîl. Nu ştiu ce va fi. Dar sunt convinsă că la Cernobîl va fi o lume nouă!
Reporter: Nu este însă un loc sigur încă...
Irina Kozeretska: Nu, nu, nu!
Anton Lavrinienko, asistent la Departamentul de Biologie, Universitatea din Kiev: Dacă vrem să ajungem mai aproape de ce înseamnă impactul radiaţiilor, trebuie să studiem aceste efecte. Şi apoi, de fapt, trebuie să ne închidem centralele nucleare...

Pe 15 martie 2011, reactorul numărul 2 al centralei de la Fukushima, Japonia, a explodat, în urma unui tsunami. Autorităţile au anunţat „valori dramatice ale radioactivității” şi au evacuat zona. Accidentul a forţat comunitatea internaţională să-şi îndrepte din nou atenţia spre Ucraina. Datele adunate de oamenii de ştiinţă în zona de excludere de la Cernobîl au devenit astfel esenţiale pentru înţelegerea efectelor radiaţiilor. Dincolo de ştiinţă, Cernobîl rămâne o constantă aducere aminte a riscurilor pe care le presupune jocul oamenilor cu energia nucleară. Rămâne un muzeu în aer liber, pe locul unei tragedii care a schimbat lumea.  

Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News

Partenerii noștri