Sari la conținut

Relațiile dintre NATO și Rusia. Șase decenii în 99 de secunde

A fost odată ca niciodată: NATO era cu adevărat o alianţă nord-atlantică. Cele mai multe dintre cele 12 ţări care care şi-au unit forţele, în 1949, printr-un tratat de apărare colectivă, chiar se aflau pe linia de coastă nord-atlantică. Situaţia s-a complicat uşor când lor li s-au adăugat Turcia şi Grecia, în 1952, dar, vreme de 40 de ani, grupul avea o logică geografică şi un sens din punct de vedere geopolitic. Chiar dacă acest scop a fost, de fapt, să-ţi ţină pe nemţi jos, pe ruşi afară şi pe americani înăuntru.

Dăm filmul înainte până în 1989, la momentul prăbuşirii comunismului şi al Uniunii Sovietice. Vestul a câştigat. Americanii aveau să meargă mai departe, la probleme mai importante. NATO devenise redundant, şi-a depăşit termenul de valabilitate. Era, însă, adevărat? În loc să se dezintegreze, NATO chiar s-a extins, şi nu o dată, ci de două ori, ajungând la 28 de membri. Chiar şi francezii, care au dat afară NATO din Paris în anii '60, după care au fost un fel de membri semi-pasivi ai Alianţei, au fost pe urmă reintegraţi pe deplin.

În ciuda extinderii, Alianţei îi lipsea un scop. Moscova a devenit din ce în ce mai nemulţumită că Tratatul de la Varşovia a dispărut, dar NATO a rămas. Mai mult, a ajuns la graniţele Rusiei, cu acorduri de parteneriat cu foste republici sovietice. Kosovo şi Afganistan au dat NATO un nou impuls, la răscrucea dintre secole, deşi Kabul se află la 5.000 de mile de Atlanticul de Nord. Alte misiuni de menţinere a păcii şi campania în urma căreia Gaddafi a fost îndepărtat de la putere în Libia au constituit acţiunile mai recente care au întreţinut acest nou impuls.

Cercul se închide în mod neaşteptat. La summitul din Ţara Galilor şi pentru prima dată în 25 de ani, liderii Alianţei au fost nevoiţi să se concentreze din nou asupra funcţiilor de bază ale NATO: apărarea Europei de „ursului imprevizibil”, Rusia.