Sari la conținut

Preot militar în Afganistan: Una e să te rogi în pace, alta s-o faci în biserica pe care poate pica o rachetă

Ce înseamnă credinţa în timp de război? În ce cred soldaţii care pleacă la luptă şi unde îşi găsesc sprijin sufletesc? Preotul militar Alexandru Tudose a fost unul dintre cei care au clădit prima şi singura biserică ortodoxă din teatrul de operaţii Kandahar, Afganistan. Şi tot el este cel care a fost alături de soldaţii români în momentele de deznădejde. Părintele Nicolae Nica a ajuns de trei ori pe frontul din Afganistan. În anul 2006, în timpul unui atac cu rachetă, a ales să continue slujba vecerniei şi să nu se adăpostească în buncăr.

Preotul este şi el un soldat, o santinelă în altarul lui, spune părintele Alexandru Tudose. Preot militar, colonel-asimilat, conform categoriei de garnizoană a I-a şi ofiţer în rezervă cu gradul de maior, părintele Tudose a participat în teatrele de operaţii din Afganistan de două ori: în anul 2005, cu batalionul de infanterie Sf. Andrei din Galaţi, şi în 2012, cu batalionul 280 manevre Focşani.

Alexandru Tudose, preot militar: „Să ştiţi că activitatea mea religioasă am încercat să o aplic conform planului operaţional de luptă. Ce vreau să spun? Asistenţa religioasă am pus-o în slujba pregătirii pentru luptă a soldaţilor. Fără ideologie. Am mers numai pe partea aceasta de moral. Eu de acasă le-am spus că viaţa noastră în Afganistan este între „Apără-mă, Doamne!" sau „Primeşte-mă, Doamne!". Şi aşa a fost. Aşa a fost. Aveam destule informaţii că nu o să ne fie uşor, şi că rezistenţa noastră, într-un mediu atât de ostil, stă şi în soluţia mistică a credinţei”.

În prezent, părintele Tudose slujeşte la biserica din curtea Diviziei 2 Infanterie Getica din Buzău, cea mai mare biserică militară maramureşeană din România. În predicile sale, le vorbeşte oamenilor despre speranţă şi iertare, virtuţi al căror sens l-a înţeles deplin în misiunile din Afganistan.

Alexandru Tudose, preot militar: „Aceste virtuţii le trăim şi astăzi, dar cred că la război le-am trăit mult mai intens. Una este să te rogi în biserică, când este pace, este linişte socială, şi alta este să te rogi într-o biserică în care oricând poate să pice o rachetă”.

În anul 2005, în timpul primei sale misiuni ca preot militar, părintele Tudose a fost unul dintre cei care au gândit construcţia unei biserici în baza militară din Kandahar.

Creierul proiectului a fost un subofiţer american, iar planurile bisericii s-au făcut după o fotografie a Mânăstirii Voroneţ. 14 soldaţi români au ridicat biserica, în 43 de zile.

Alexandru Tudose, preot militar: „Am reuşit să construim o biserică minunată, care a fost suport de speranţă şi de moral pentru foarte multe contingente româneşti, dar şi pentru toţi oamenii care treceau prin acea bază. A fost un punct de atracţie religioasă şi chiar turistică biserica noastră. Astăzi nu mai este, a fost demontată şi adusă în ţară, şi sperăm că va fi din nou pusă undeva spre cinstire. În pisania acestei biserici, am scris aşa: „noi, cei 405 soldaţi, ai batalionului 300 infanterie Sf. Apostol Andrei din Galaţi, am construit această biserică din dragoste pentru Dumnezeu şi pentru ţara noastră România."

Misiunea unui preot aflat într-un teatru de operaţii este mai dificilă decât s-ar crede. Şi, adesea, presupune luarea unor decizii care l-ar putea costa viaţa. Părintele Nicolae Nica a trăit o astfel de experienţă, în Afganistan.

Reporter: Dacă are loc un bombardament şi preotul în acel moment citeşte din Sfânta Scriptură se opreşte şi se adăposteşte sau continuă să citească?

Nicolae Nica, preot militar: „La săvârşirea slujbei, părintele, dau aşa un exemplu, părintele Dragoş Ciobanu în timpul slujbei de Paşte a fost un atac cu rachetă şi slujba s-a continuat. Eu personal, în 2006, în timpul unei slujbe a vecerniei, a pornit sirena şi am ieşit în faţa oamenilor şi le-am spus cine doreşte să meargă la buncăr să meargă. Am fost plăcut surprins ca atunci când m-am reîntors în timpul slujbei cu faţa către biserică ei erau fiecare la locul lui, nu ieşise niciunul.

Rep: De ce credeţi c-au rămas oamenii acolo?

Nicolae Nica, preot militar: Datorită credinţei lor...

Părintele Nicolae Nica este preot militar la Brigada 1 Mecanizată din Bucureşti. A ajuns în teatrul de operaţii din Afganistan de 3 ori, în anii 2006, 2011 şi 2016, cu Batalionul 2 Infanterie Călugăreni.

În misiunile sale, a fost mereu alături de militarii români aflaţi departe de ţară; le-a fost duhovnic, dar şi prieten.

Nicolae Nica, preot militar: „Lucru pe care încercăm noi să-l facem este a conştientiza faptul că pericolul există oriunde, şi faptul de a îndepărta această frică de rană şi de moarte, prin jertfa de iubire şi dăruire. Oarecum aş spune că ne este uşor nouă, preoţilor militari, că ne adresăm militarilor, de vreme ce ei duc această viaţă sub jurământ, că vor apăra valorile, ţara, neamul chiar cu preţul vieţii. Adică ei deja sunt conştienţi de lucrul acesta”.

Alexandru Tudose, preot militar: „Preotul trebuie să fie un om de moral. Sunt câteva funcţii într-o unitate militară la război care sunt funcţii cheie: comandantul, preotul, doctorul, şi alţi câţiva. Dacă ăştia o iau razna, să ştiţi că toţi o vor lua. Oamenii la război merg pe încredere”.

În 16 ani de prezenţă în Agfanistan, Armata Română a pierdut 25 de militari, ucişi în misiunile de patrulare în regiunea Zabul, pe linia frontului Qalat-Kandahar-Kabul.

Alexandru Tudose, preot militar: „Au fost acte de mare solidaritate, în timpul atacurilor, au fost răniţi, soldaţii au făcut tot ce a fost omeneşte posibil, soldaţii s-au autodepăşit pe ei acordând atenţie şi grijă şi mai ales comandanţii au avut puterea extraordinară de a controla situaţia, întrucât inamicul era peste tot, inteligent şi imprevizibil. Am mers alături de ei, pe roţi, dar şi cu elicopterul, şi am văzut cât de conştiincioşi erau, în misiunile de scotocire. 30 dintre ei cred că s-au născut a doua oară, şi s-au născut a doua oară pentru că au ştiut să-şi facă treaba. Şi s-au întors în picioare acasă. Soldatul român mergea kilometri pe jos, scotocind calverturile şi toate locurile istorice, unde inamicul obişnuia să planteze DEI-urile, şi să facă faţă uneori unui contact cu arma”.

Nicolae Nica, preot militar: „A venit un militar la mine şi m-a solicitat şi mi-a spus „Părinte, vă rog puteţi să veniţi la maşina mea să daţi cu aghiasmă, să spuneţin ceva" şi am spus „da, bineînţeles, sigur, mergem". Zice „eu o să fiu prima maşină, eu o să fiu primul din coloană şi... ". Şi bineînţeles am fost acolo, am rostit o rugăciune de binecuvântare, am stropit cu aghiasmă, şi mă gândeam la spusa lui care de fapt era un strigăt, adică „Părinte, ajută-mă! Sunt prima maşină!".

Alexandru Tudose, preot militar: „Vreau să vă spun că le-am propus soldaţilor, de multe ori, să facem un armistiţiu, toţi. Şi le-am spus să ne ferim de ceartă, de mânie, de tristeţe, de moleşeală, şi de frica fără motiv. Mediul deşertic te pune în faţa unor situaţii să ai parte de tot felul de năluciri, de vise, de trăiri din acestea, am văzut bărbaţi foarte bine construiţi fizic, dar care au fost dărâmaţi în urma unui vis de o noapte. Şi-au visat copiii morţi, tot felul de...da. Şi veneau la mine şi le spuneam „să ştii că Tudor Muşatescu a zis o vorbă: să crezi în vise după ce se vor realiza". Le-am spus să se roage, să cumpănească foarte bine”.

Slujba din Noaptea Învierii, în biserica din Kandahar, a fost ţinută în mare taină. Talibanii anunţaseră Apocalipsa şi se ţinuseră de cuvânt, îşi aminteşte părintele Tudose.

Alexandru Tudose, preot militar: „Am cerut aprobare de la comandant să aprindem un bec în bază, un bec mic, ca să vadă oamenii să vină la biserică. Şi nu au fost de acord pentru că nu au vrut să fim expuşi. Dimineaţa, împreună cu comandantul, m-am deplasat pe toată linia frontului şi am dus oamenilor ouă roşii, cozonac, evident că aveau şi eu, dar noi am vrut să le arătăm de Paşti că nu sunt singuri. Ne-am deplasat, o zi, 11 ore am făcut, am parcurs o distanţă de 40 de km, şi pe această distanţă, auzeam mereu în staţie ce întâmpina QRF-ul (Quick Reaction Force) batalionului. Deci ziua de Paşti a fost un iad în Afganistan, în Kabul, în Jalalabad. Soldaţii spuneau „hai să mergem, că e Paştele". Mai făceau nişte km şi erau chemaţi înapoi că s-au mai găsit nişte mine. Şi se duceau înapoi. Şi asta s-a întâmplat de 3 ori. Până la urmă, a spus unul „Vai de Paştele nostru!". Aşa şi-au petrecut unii din batalion Paştele: stând acolo căutând minele şi asigurând protecţie EOD-iştilor la dezamorsarea bombelor”.

În situaţii limită, oamenii se schimbă. Pe front, virtuţi precum solidaritatea şi iubirea de semeni nu sunt simple noţiuni lipsite de conţinut. Dimpotrivă.

Alexandru Tudose, preot militar: „Adunând mai multe valori la un loc, aş menţiona câteva valori militare: unitatea, armonia, curajul, eroismul, dârzenia. Dar şi valori creştine: credinţa, nădejdea şi dragostea, virtuţi teologice, dar şi virtuţi cardinale: adevărul, bunătatea, milostenia. Eu am văzut că soldatul român, oriunde merge, este partener de dialog cu Dumnezeu şi chiar un om al lui Dumnezeu. Soldaţii noştri sunt oameni de familie, sunt sensibili la copii, la suferinţa localnicilor, şi, de foarte multe ori, au arătat faţă de ei gesturi de milostenie şi de înţelegere”.

Nicolae Nica, preot militar: „Datoria noastră este de a cultiva aceste valori în sufletele militarilor noştri. Cea mai de preţ valoare, virtute, este iubirea. Cea care este la îndemâna militarilor este jertfa, curajul, dar nu un curaj înţeles greşit. Curaj au şi criminalii, şi hoţii. Noi vorbim aici de un altfel de curaj, de o altfel de jertfă”.

Prezenţa iminentă a morţii, teama, deznădejdea transformă radical sufletul unui soldat. La război, oamenii se apropie cu adevărat de Dumnezeu, redescoperă credinţa.

Alexandru Tudose, preot militar: „Chiar dacă în unii credinţa a fost puţin latentă, în sufletele altora, a ars foarte mult. Cred că şi teatrul de operaţii este un loc în care îl cunoşti pe Dumnezeu. Mi-am pus mereu întrebarea de ce Sfânta Cruce s-a arătat pe cer împăratului Sfântul Constantin cel Mare înainte de o acţiune militară. Dumnezeu ştie uneori mai bine decât noi de ce războiul, de ce necazurile devin locuri în care oamenii găsesc raze de lumină, raze de speranţă, raze de bunătate”.