Sari la conținut

#Colectiv | Dezastre care au schimbat reguli și legi. Tragediile care au avut loc în România

Peste o mie de victime în ultimii 12 ani. Este bilanţul negru al incendiilor izbucnite în cluburi din întreaga lume, iar clubul "Colectiv" este cel mai nou nume de pe această listă sumbră.

Foarte multe dintre tragedii au un numitor comun - show-urile pirotehnice, iar cifrele sunt îngrozitoare.

Începem cu ceea ce s-a întâmplat în 2013 în Brazilia, când au pierit 242 de oameni. De vină a fost o rachetă semnalizatoare. În câteva minute, clubul s-a transformat într-o torţă.

Tot un show pirotehnic a stat şi la baza unui alt dezastru: cel dintr-un club din Rusia. Se întâmpla în 2009, iar 156 de tineri au murit în timp ce încercau disperaţi să iasă din local.

Iar în Argentina, 194 de oameni au murit după ce artificiile folosite în timpul unui concert rock au aprins o plasă întinsă pe tavanul sălii. Fiindcă cele mai multe uşi de evacuare fuseseră blocate, spectatorii n-au avut nici o şansă.

Acelaşi scenariu şi într-un club din Statele Unite, unde au pierit o sută de tineri. În urma tragediei, una dintre cele mai mari din istoria ţării, cei care au scăpat cu viaţă au avut nevoie de luni întregi de consiliere psihologică.

27 ianuarie 2013, Brazilia - 242 de morţi, 680 de răniţi

Noaptea de 26 spre 27, ianuarie 2013. Clubul Kiss din Santa Maria era plin până la refuz. Era o petrecere studenţească şi se adunaseră 2.000 de oameni. Undeva după miezul nopţii, membrii trupei de pe scenă au aprins ceea ce martorii au descris drept o rachetă de semnalizare. Scânteile au ajuns pe spuma izolatoare de deasupra scenei. De aici a pornit haosul.

În lipsa unui plan de evacuare, oamenii s-au călcat în picioare. Până să ajungă la ieşiri, cei mai mulţi au leşinat din cauza fumului, iar trupurile lor au blocat trecerea celorlalţi.

5 decembrie 2009, Rusia - 156 de morţi, 78 de răniţi

Ceva cumplit de asemănător s-a petrecut într-un club din oraşul rusesc Perm. Era petrecerea de opt ani a localului, era concert şi, la un moment dat, solistul trupei de pe scenă a aprins artificii. Scânteile au ajuns la tavanul care a început să ardă mocnit. A început evacuarea în ordine a celor peste 300 de oameni. Dar aerul intrat pe o uşă de urgenţă deschisă în capătul opus al clădirii a înteţit brusc flăcările. Panica s-a instalat imediat. Oamenii au luat-o la fugă prin fumul gros. Erau înspăimântaţi, disperaţi, haotici.

Multă vreme au circulat zvonuri că tragedia ar fi fost rezultatul unui act de terorism, dar ipoteza a fost dezminţită categoric de autorităţile ruse. Într-un final, ancheta a stabilit că patronii obţinuseră fraudulos avizul de funcţionare.

30 decembrie 2004, Argentina - 194 de morţi, 1.400 de răniţi

Decembrie 2004, Argentina. Buenos Aires. 3.000 de oameni se adunaseră la un concert rock într-unul dintre cele mai cunoscute cluburi din oraş.

Efectele pirotehnice au scăpat de sub control şi recuzita de deasupra scenei a luat foc. O plasă întinsă pe tot tavanul sălii s-a destrămat şi transformat într-o ploaie de foc. Oamenii s-au înghesuit în zadar spre ieşirile de urgenţă.

Patru dintre cele şase uşi erau ferecate cu lanţuri de către organizatorii concertului, care se temeau că spectatorii ar fi putut intra fără să plătească bilet. Drama a stârnit un val de furie la adresa autorităţilor din Buenos Aires, acuzate de proasta gestionare a situaţiei, iar primarul a fost nevoit să-şi dea demisia.

20 februarie 2003, Statele Unite - 100 de morţi, 230 de răniţi

Tot un club din America, dar de această dată din America de Nord, a fost locul în care şi-au găsit sfârşitul o sută de tineri. La fel ca în celelalte localuri, de vină au fost artificiile folosite în timpul unui concert. Acestea au aprins spuma de antifonare. Oamenii s-au îmbulzit spre ieşire.

Dezastrul din acest club american este extrem de asemănător cu ce s-a întâmplat în Colectiv, la Bucureşti. În doar şase minute, tot localul a fost cuprins de flăcări, iar cei care n-au apucat să iasă, n-au avut nici o şansă.

Jack Russell, solistul trupei Great White: „A fost ca un fel de 11 septembrie al rock'n'roll-ului. Cum mă simt? Oribil... Mă simt vinovat, e vina celui care a supravieţuit... De ce eu am supravieţuit când atât de mulţi au murit? Am fost pur şi simplu într-un şoc continuu timp de trei luni, nu mă puteam opri din plâns...”

Incendii care au schimbat reguli și legi în România 

Au mai fost mari incendii, mari tragedii în istoria României. Două evenimente dramatice care au schimbat reguli. Unul este "Focul cel mare", ultimul incendiu devastator din istoria Bucureştiului. S-a întâmplat într-o zi de Paşti, în 1847. Un sfert din oraş s-a făcut scrum. Catastrofa a determinat guvernul din epocă să doteze corespunzător nou înfiinţata companie de pompieri. La peste 150 de ani distanţă, un incendiu produs într-o biserică din Argeş a dus inclusiv la schimbări de obiceiuri religioase: lumânările de înviere se aprind doar în curtea lăcaşelor de cult.

În aprilie 1847, un sfert din capitala ţării a fost mistuită de un incendiu care a durat două zile. Unul dintre martorii oculari ai teribilului eveniment a fost Anton Pann, cel care a pus în versuri povestea Focului cel mare.

Vasile Bălan, director Muzeul Pompierilor: „Ziua de Paşti 1847 este ziua în care Bucureştiul a fost mistuit de cel mai mare incendiu din istoria sa. Este cunoscut ca Focul cel mare. În acest incendiu, care s-a declanşat din joaca unui copil cu focul, din familia Zinca Dumitrescu, acesta a descărcat un pistol, era tradiţia ca în ziua de Paşti să se tragă cu focuri de armă, acest copil a descărcat un pistol în şura din spatele casei, acoperişul a luat foc şi fiind vânt puternic în acea zi focul s-a extins rapid şi a cuprins o mare parte din oraşul Bucureşti.”

Zona comercială a Bucureştilor a ars în întregime. Incendiul a început în locul unde astăzi este Muzeului de Istorie al României, s-a extins spre Curtea Veche, mahalaua Sfânta Vineri şi a ajuns până la Podul Mogoşoaia şi bariera Vergului.

Capitala avea în acel moment o companie de pompieri militari, înfiinţată cu doi ani înainte de Focul cel mare. Dotările materiale ale pompierilor erau însă insuficiente pentru stoparea urgiei din ziua de Paşti.

În mai puţin de 3 ore au ars peste 100 de case. În total au fost devastate 2000 de clădiri din oraş, deopotrivă locuinţe, hanuri şi biserici. După ce focul s-a stins de la sine, domnul Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu, a fost cel care a introdus primele măsuri de prevenire a incendiilor.

Vasile Bălan, director Muzeul Pompierilor: „Domnitorul de atunci a interzis fumatul pe străzi, a interzis focul în clădiri sau în locuinţe nesupravegheat, a obligat prăvăliaşii sau familiile să aibă în faţa caselor putine cu apă, căngi, topoare sau accesorii, instrumente cu care să poată interveni în caz de foc. De asemenea, au fost preocupări şi în zona sistemării zonei care a ars în sensul de a realiza străzi care să permită accesul pompierilor şi aşa mai departe. În aceeaşi idee de dotare a pompierilor, în primul an după acest incendiu, compania de pompieri cum se numea ea la acea vreme a fost dotată cu o pompă mare adusă din Belgia. Era foarte importantă pentru pompieri o astfel de pompă. Iar în următorii patru ani au mai fost aduse încă patru pompe din Franţa.”

Locuitorii Bucureștilor au ajutat victimele incendiului. Nu au fost însă singurii care și-au oferit sprijinul.

Vasile Bălan, director Muzeul Pompierilo: „20.000 de persoane au avut de suferit de pe urma acestui incendiu. A fost o campanie foarte eficientă de ajutorare a acestora, începând de la domnitorul ţării până la oamenii simpli care au dorit să ajute pe cei care au avut de suferit. Și ţarul Rusiei a participat cu donaţii, de asemenea şi din partea Turciei au venit donaţii, mitropolitul, deci de la cei care conduceau destinele ţării până la ultimii oameni care puteau să vină şi din puţinul lor să ofere şi celor năpăstuiţi.”

Secolul al XX-lea a fost marcat de o altă tragedie care a îngrozit România interbelică. În data de 18 aprilie 1930, biserica din lemn din Costești, județul Argeș, a ars din temelii chiar în timpul unei slujbe de Denie, în Vinerea Mare. Incendiul a pornit de la o lumânare aprinsă, lăsată nesupravegheată. În acea noapte fatidică au murit 116 oameni, din care 90 erau copii.

Ene Gheroghe, preot: „Costeștiul a rămas fără copii, a rămas fără părinți, o foarte mare din ei, familii care au avut cinci copii morți în biserică.”

Ion Baicea, primar Costești: „Bunicul meu spunea că era miros de carne arsă de la aproximativ 5-6 kilometri.”

Presa vremii a relatat pe larg despre această tragedie.

Preotul Ene Gheroghe prezintă ziarele vremii: „Aici, persoane care își căutau prin ruine, prin dărămăturile care au mai rămas, doar bârnelele câteva dintre cele care au mai rămas din incediu.”

„Toți erau întinși așa, de acolo până în poiană aici. A venit Regina Maria și le-a pus la fiecare câte un galben (...) că nu avea lumea bani atunci să îi îngroape”, povestește o localnică.

În urma tragediei de la Costești, autoritățile au schimbat sistemul de construcție al bisericilor, pentru a face mai uşoară evacuarea enoriaşilor în cazul unui incendiu.

Ion Baicea, primar Costești: „Autoritățile au luat măsuri ca ușile să se deschidă spre exterior. Principala cauză atunci când au murit în biserica de la Costești (...) a fost că acea ușă se deschidea spre interior. Bisericile pe vremuri aveau și acele drugi de fier la geamuri, nu au putut să spargă nici geamurile, să iasă pe geam.”

Ene Gheroghe, preot: „S-au creat anumite strategii de siguranță ale credincioșilor. S-a interzis aprinderea lumânărilor abuziv în biserică, în număr foarte mare, s-a lăsat doar candela de pe sfânta masă.”

În prezent, în Costești nu mai trăiește niciun supraviețuitor al tragicului incendiu. Majoritatea localnicilor au avut însă o rudă care a murit atunci sau care a scăpat ca prin minune. Din acest motiv, au luat măsuri ca acea noapte de groază, din Vinerea Mare, să nu se mai repete, niciodată.

„Avem de învățat și de lăsat mai departe la copii noștri să le spunem să fie foarte atenți și în biserică cu lumânările”, spune un localnic.

Ene Gheroghe, preot: „Fiecare biserică este dotată cu cel puțin două stingătoare (...) și o foarte mare parte din ele cu hidrant.”

În memoria victimelor de la Costești, pe amplasamentul fostei biserici din lemn, a fost ridicat un monument. În prezent, localitatea are 14 lăcașe de cult.

Tragedii care au îndoliat națiuni

Incendiile au provocat tragedii de proporţii în ultimii ani în multe colţuri ale lumii. Spitale, circuri sau şcoli au fost locuri în care mii de oameni au pierit în flăcări.

Aproape 7.000 de oameni asistau, pe 6 iulie 1944, la reprezentanţia unui circ din Statele Unite. Se întâmpla în Connecticut, iar părinţii îşi aduseseră copiii să privească animale pe care până atunci le văzuseră doar în poze.

Tragedia s-a produs la doar 20 de minute de la începerea reprezentaţiei - o ţigară aruncată la întâmplare a aprins o parte a cortului, iar soluţiile inflamabile cu care fusese curăţat acesta au făcut restul.

Focul s-a răspândit extrem de repede, iar ieşirile înguste au făcut imposibilă evacuarea. 168 de oameni au murit în mijlocul flăcărilor uriaşe, dar tragedia a dus la adoptarea unor măsuri care să prevină asemenea tragedii. Circurile din Statele Unite au renunţat la reprezentaţiile care aveau loc în corturi. De-atunci, le organizează în arene şi amfiteatre.

14 ani mai târziu, o altă tragedie îndolia America. Pe 1 decembrie 1958, un incendiu a izbucnit într-o şcoală din Chicago. Focul a pornit la subsol şi s-a extins rapid, din cauza materialelor inflamabile cu care fuseseră curăţate scările şi podeaua. Fiindcă şcoala nu avea o alarmă care să comunice direct cu departamentul de pompieri, aceştia au aflat prea târziu de incendiu.

În plus, au greşit adresa şcolii, iar scările maşinilor de intervenţie s-au dovedit prea scurte şi nu au ajuns la etajul al doilea. Disperaţi, elevii s-au aruncat de la ferestre, iar bilanţul victimelor a şocat ţara - 92 de copii şi trei profesoare.

O anchetă declanşată ulterior a stabilit că 17.000 de şcoli din Statele Unite nu îndeplineau normele de protecţie antiincendiu. S-au luat imediat măsuri care au vizat şcolile publice şi private. Au fost organizate exerciţii antiincendiu în unităţile de învăţământ, iar alarmele au fost conectate la unităţile de pompieri.

Deşi sunt instituţii în care răniţii sunt salvaţi de la moarte, spitalele au fost şi ele, de-a lungul timpului, locuri în care s-au produs tragedii. Un exemplu este spitalul Hartford din Connecticut, în care a izbucnit un incendiu în decembrie 1961. O ţigară aruncată aiurea a aprins podeaua, iar linoleumul de pe jos a degajat un fum gros şi înecăcios, aşa că pacienţii care au scăpăt de flăcări au murit din cauza lui.

Numărul victimelor nu s-a oprit, însă, la nouă. 16 oameni au murit, iar tragedia a făcut autorităţile să schimbe legislaţia în domeniu. În toate unităţile medicale au fost instalate sisteme automate de stingere a incendiilor, iar materialele folosite în interior sunt, de-atunci încoace, exclusiv ignifuge.

Dezastrul feroviar menționat în cărțile de istorie

Tragediile provocate de incendii nu au ocolit nici calea ferată. Iar Lac Megantic este un nume care va rămâne în istorie prin amploarea pagubelor. 47 de oameni au murit şi 30 de case au fost rase de pe suprafaţa pământului, după ce un tren încărcat cu ţiţei a deraiat în orăşelul canadian şi a explodat. Este unul dintre cele mai mari dezastre feroviare din istoria acestei ţări.

În iulie 2013, locuitorii din Lac Megantic, un orăşel din estul Canadei, au fost treziţi în toiul nopţii de sunetul unor explozii uriaşe. Cele 77 de vagoane-cisternă ale unui tren de marfă au deraiat în centrul localităţii, iar incendiul care a izbucnit a provocat alte şase deflagraţii teribile. 30 de case au fost făcute una cu pământul, iar căldura emanată s-a simţit până la doi kilometri distanţă.

Trenul tocmai fusese garat în apropierea oraşului, în momentul în care mai multe vagoane s-au decuplat şi au alunecat în pantă. Au fost 77 de cisterne încărcate, fiecare, cu câte 110.000 de litri de ţiţei, aşa că efectele au fost catastrofale. Incendiul şi exploziile care au urmat au distrus centrul oraşului. Un restaurant în care se aflau zeci de persoane a fost spulberat.

Am văzut mingi de foc deasupra cafenelei. Am sărit dincolo de linia ferată şi am traversat strada, chiar în momentul în care a fost cuprinsă de flăcări. Era ca un râu de flăcări”, a povestit un martor.

Incendiul, vizibil de la aproape 10 kilometri distanţă, a provocat evacuarea a 2.000 de oameni. Impresionaţi de tragedia din Lac Megantic, oficialii canadieni au trimis la faţa locului 150 de pompieri, cărora le-au venit în ajutor şi câteva echipaje din statul american Maine.

În statul Quebec a fost declarat doliu naţional timp de o săptămână, iar orăşelul a primit un ajutor de aproape 60 de milioane de dolari. Totul, în contextul în care pagubele totale s-au ridicat la 200 de milioane de dolari.

Stephen Harper, fost premier al Canadei: „Să ştiţi că arată ca o zonă de război. O mare parte din centrul oraşului a fost distrusă, este teribil.”

Ancheta declanşată în urma tragediei a scos la iveală şi vinovaţii - un inginer şi un angajat al companiei feroviare au fost condamnaţi la închisoare pentru că nu au reglat bine frânele trenului, iar acest lucru a dus la deraierea garniturii.

După accident, Agenţia pentru Siguranţa Transporturilor a înăsprit reglementările în domeniu. S-au înmulţit măsurile de siguranţă în cazul transporturilor periculoase şi au fost introduse controale suplimentare, pentru a verifica dacă aceste măsuri sunt aplicate.

Lisa Raitt, fost ministru al Transporturilor: „De fiecare dată când Agenţia pentru Siguranţa Transporturilor ne-a spus că este nevoie de o schimbare, am făcut acea schimbare şi vom continua în acelaşi ritm.”

Tragedia din 2013 a însemnat şi sfârşitul companiei feroviare canadiene implicate, care a dat faliment la o lună de la producerea tragediei.

Cei 96 care nu vor fi uitați niciodată 

Tragediile produse pe stadioane au dus şi ele, de-a lungul timpului, la modificări esenţiale în legislaţie. Iar cel mai elocvent exemplu este cel al tragediei de pe Hillsborough, din 1989. Atunci, 96 de suporteri ai formaţiei Liverpool au murit atunci în timpul unei busculade, în care alţi 700 au fost răniţi. Deşi, iniţial, poliţia a acuzat suporterii de producerea tragediei, o anchetă a dezvăluit că vina aparţinea de fapt oamenilor legii.

Pe 15 aprilie 1989, stadionul Hillsborough din oraşul Sheffield a găzduit semifinala Cupei Angliei, între FC Liverpool şi Nothingham Forest. Peste 20.000 de fani ai "cormoranilor" au venit să-şi susţină echipa. La doar șase minute de la începerea meciului, s-a produs o busculadă, din cauza căilor prea înguste de acces.

- Arbitrul a oprit meciul, iar partida va reîncepe abia după ce problemele se vor fi rezolvat.

Însă meciul nu avea să reînceapă. Considerată la început un simplu incident, busculada a dat naştere celei mai mari tragedii din istoria fotbalului european. Mii de oameni s-au călcat în picioare şi au fost striviţi de gardurile metalice. 96 au murit. Printre ei, mulţi copii, adolescenţi şi femei. Cea mai tânără victimă avea 10 ani.

Timp de 25 de ani, toată lumea a crezut că fanii sunt de vină pentru ce s-a întâmplat pe Hillsborough, fiindcă au forţat accesul pe stadion. Într-un final, un fost şef al poliţiei a recunoscut că tragedia s-a produs din cauza gestionării proaste a situaţiei. Şi mai dureros de-atât, o anchetă a stabilit că aproape jumătate dintre victime puteau fi salvate dacă se intervenea la timp.

- Comandantul poliţiei a fost cel care a ordonat deschiderea porţilor de evacuare a stadionului Hillsborough. Dar el a dat vina pe fani pentru că au intrat.

Familiile victimelor au primit cu durere mărturisirea fostului poliţist, pentru că timp de un sfert de secol, cererile lor de a se face dreptate au fost ignorate de autorităţi.

Margaret Aspinall, mama unui tânăr mort pe Hillsborough: „A fost foarte emoţionant pentru că noi ştiam, în toţi aceşti ani noi am ştiut care este adevărul. 26 de ani prea târziu. 26 de ani de durere, suferinţă, mânie, de luptă pentru a obţine această scuză. Pentru mine, scuzele nu înseamnă nimic. E prea târziu.”

Danny Gordon, unchiul unei victime: „Vezi un astfel de ofiţer superior de poliţie şi scuzele pe care le oferă în ultimele zile şi îl vezi că apare şi recunoaşte că a spus o minciună. Suntem cu toţii în stare de şoc.”

Tragedia de pe stadionul Hillsborough a dus la modificarea radicală a regulilor de organizare pe stadioanele din Marea Britanie. Gardurile de metal care înconjurau gazonul au fost îndepărtate şi au fost interzise complet sectoarele pentru cei care urmăreau meciurile în picioare. În plus, pe stadioane au fost montate camere de supraveghere.

Momentul Hillsborough a fost unul al schimbării pentru sportul rege. Unul dramatic, e drept, dar după tragedia din Sheffield, terenurile de fotbal, de multe ori adevărate capcane ale morţii, au fost transformate în zone infinit mai sigure. Jocul de fotbal a murit şi a renăscut atunci, spunea în 1990 un profesor britanic, iar cluburile de fotbal au început să le acorde suporterilor respectul pe care-l meritau.