Sari la conținut

Din|interior: Exploatarea copiilor prin muncă, considerată parte din „tradiție”

Un câmp din judeţul Iaşi, la marginea unei şosele aglomerate. Pe lângă maşini care trec în viteză, trei copii au grijă de o turmă de aproape 200 de oi. Niciunul nu are mai mult de 14 ani.

Reporter: Când plouă aici, când e frig, nu vă e greu aici?

Copil: Când plouă ne e greu, dar asta e.

Reporter: Mama unde e?

Copil: E acasă.

Reporter: Şi ce faceţi voi cu salariul?

Copil: Îl dăm lui mămica.

Reporter: Şi ea nu lucrează?

Copil: Nu.

Reporter: Păi, şi ce face, stă acasă?

Copil: Păi, dacă nu-i place treaba!

La aproape 300 de kilometri distanţă, în judeţul Brăila, doi copii încarcă singuri stuf într-o căruţă, chiar în timpul orelor de şcoală.

Copil: (...) Mama acasă, face treabă, tata în străinătate.

La Bucureşti, un băiat de doar 13 ani munceşte cot la cot cu adulţii. Strânge fier vechi şi lemn, la o groapă de gunoi, altfel nu ar avea ce sa manânce.

Astfel de scene pot fi întâlnite în întreaga Românie. Exploatarea copiilor prin muncă a devenit, pentru mulţi, normalitate. Este însă un fenomen pe cât de amplu, pe atât de invizibil în statistici. Potrivit datelor Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie, anul trecut nu s-au confirmat mai mult de 214 cazuri, din cele 327 sesizate. În realitate, însă, mulţi români îşi transformă copiii în muncitori cu ziua. Deşi există legi clare care pedepsesc exploatarea economică a copiilor, practica este considerată parte din „tradiţie”, mai ales în mediul rural. Iar uneori se ajunge la situaţii dramatice.

Sincron Daniela Buzducea, director executiv Worldvision România: Este un fenomen de tip iceberg. Ceea ce vedem este doar vârful icebergului.

Victimă a exploatării prin muncă, sub anonimat: Trebuia să pasc oile, să le dau în strungă.

Reporter: De ce mergeaţi la muncă?

Victimă a exploatării prin muncă, sub anonimat: Că tata făcea datorii şi noi trebuia să muncim în locul lui.

Bogdan Simion, preşedinte Federația Organizațiilor Neguvernamentale pentru Copil: Ajungem la un fenomen de adultizare mult mai devreme decât ar trebui să existe. Copii fără copilărie.

Pe hârtie, România are o legislaţie complexă care protejează copiii de exploatare şi de munci grele. De asemenea, există un Comitet Naţional Director pentru prevenirea şi combaterea exploatării copiilor prin muncă, dar şi Echipe Intersectoriale Locale, pe acelaşi domeniu. Legea stipulează clar câte ore pe zi şi la ce tip de munci poate participa un copil, în funcţie de vârstă. Cu toate acestea, potrivit unui studiu al World Vision Romania, 13% dintre copiii chestionaţi în mediul rural au spus că muncesc mai mult de patru ore pe zi. Efectele pot fi grave.

Daniela Buzducea, director executiv Worldvision România: Din păcate, fenomenul muncii copilului începe să capete accente din ce în ce mai dramatice (...) vorbim despre o încălcare flagrantă a dreptului copilului la dezvoltare, pentru că un copil care nu merge la şcoală, (...) ratează, practic, oportunităţile de dezvoltare(...).

Roxana Paraschiv, expert educaţie Salvaţi Copiii România: Este într-adevăr o diferenţă între participarea copilului la drepturile casnice şi, până la urmă, la dezvoltarea unor abilităţi de viaţă ale copilului, care sunt necesare. Şi periclitarea altor dimensiuni foarte-foarte importante pentru dezvoltarea armonioasă.

Bogdan Simion, preşedinte Federația Organizațiilor Neguvernamentale pentru Copil: Copilul poate fi exploatat împrumutându-l altor familii să muncească, în care părinţii iau roadele muncii, sau să fie exploatat chiar de propria familie, trimis la munci agricole, la munci în zootehnie şamd. (...) Practic undeva tradiţia asta care este prost aplicată sau este prost înţeleasă afectează mult asupra drepturilor copilului.

Uneori, în special din cauza sărăciei şi ignoranţei părinţilor, copiii ajung să muncească la nivelul unor adulţi, fără ca nimeni să sesizeze astfel de probleme. În centrele sociale din întreaga ţară, există sute de copii care au ajuns sub protecţia statului după ce au fost exploataţi. De multe ori, părinţii sunt sursa unor astfel de probleme: crescuţi la rândul lor într-un mediu similar, îşi condamnă, fără să ştie, copiii, când îi expun la munci grele, de la vârste fragede. În unele situaţii, statul este nevoit să intervină.

Gabriela Coman, preşedinte Agenţia Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie: Şi la noi există posibilitatea ca statul să-ţi ia copiii (...) dacă în urma unei evaluări constaţi că copilul are sănătatea sau chiar viaţa sau dezvoltarea puse în pericol. Sigur că poate. Şi nu doar că poate, dar statul are obligaţia.

Marian, Loredana, Ionuţ, Constantin şi Andrei sunt cinci fraţi, cu vârste cuprinse între 3 şi 14 ani, dintr-un sat din Bacău. În prezent se află în grija statului, într-un apartament protejat. Autorităţile au descoperit că tatăl îi obliga să lucreze, în gospodăria proprie, dar şi printre vecini.

Ovidiu Bălean, psiholog: Situaţia acestor copii despre care vorbim se înscrie în situaţia familiilor cu copii neglijaţi, exploataţi prin muncă de multe ori. Erau trimişi la muncă în comunitate, la diverse familii, pentru a le presta servicii diverse în gospodărie, animale (...) reprezentând, prin micile venituri pe care le realizau zilnic, o sursă de venit pentru familia naturală.

Copiii nu aveau timp să meargă la şcoală, din cauza sarcinilor pe care le aveau de îndeplinit. Băiatul cel mare, Marian, abia dacă ştie să citească.

Discuţie reporter - victime ale exploatării prin muncă, sub anonimat:

- Săpam la vie, prăşeam, tăiam lemne cu fierăstrăul şi crăpam lemnele cu toporul.

- Şi tu rămâneai cu frăţiorii mici.

- Da.

- Greu era de bătut la baros.

- Păi, şi puteai să ridici tu barosul?

- Da cum!

- De ce mergeaţi la muncă?

- Că tata făcea datorii şi noi trebuia să muncim în locul lui.

- Şi uneori tata mai... trăgea chiulul.

În urmă cu un an, copiii au decis că nu se mai poate trăi acasă. Au fugit în sat, unde au dormit într-o casă părăsită. A doua zi, sfătuiţi de o rudă, au sunat la autorităţi. Tatăl îi ameninţase oricum în repetate rânduri că îi va da în grija statului.

Discuţie reporter - victime ale exploatării prin muncă, sub anonimat:

- Eu m-am dus şi am făcut o reclamaţie cu el.

- Ai făcut tu la vârsta ta reclamaţie?

- Da.

- Dar câţi ani ai tu?

-13 ani. (...) Mămica a zis „Duceţi-vă, dacă vreţi”, a semnat hârtiile. Mămica puţin a plâns, dar pe tăticul nici că-l interesa că plecăm.

În prezent, copiii s-au reîntors la şcoală. Îşi petrec restul timpului jucându-se sau participând la activităţi educative. Încearcă să dea uitării perioada prin care au trecut.

Discuţie reporter-victime ale exploatării prin muncă, sub anonimat:

- Eu nu prea mă mai gândesc la muncă, eu...

- Nici eu, puţin de tot.

- Eu mă gândesc la mama.

- Dar vi se pare drept pentru un copil să muncească aşa?

- Nuuu!

- Ce ar trebui să facă un copil de vârsta voastră?

- Să înveţe, să meargă la şcoală, să-şi facă lecţiile... Să mănânce...

Acasă, în satul Vladnic, părinţii celor cinci copii trăiesc într-o sărăcie lucie. Aici termeni ca "exploatare prin muncă" par dintr-o altă lume. Părinţii nu înţeleg nici astăzi de ce statul le-a luat copiii.

Gheorghe Pal, localnic comuna Parincea, Bacău: Eeei, păi, trebuia să-i mai certăm! Trebuie să-i cert! Păi, nu eşti în stare să speli un vas!?(...) dacă mă duceam pe câmp la mine, pentru mine prăşeam, îi luam de acasă.

Reporter: Păi, băiatul, Marian zicea că-l mai duceaţi şi la alţii...

Gheorghe Pal: Păi, îi duceam, că acasă nu făcea nimica, făcea prost. Nici la şcoală... Îi chema cineva cu cireada, „Du-te, bă, şi fă-ţi, ca să-ţi cumperi o pereche de papuci pentru tine”. Îmi pare rău, dar dacă ei au vrut aşa... N-am ce le face... Îmi pare rău, că mă mai jucam cu ei, mai vorbeam cu ei...

De multe ori, cazurile de exploatare a copiilor prin muncă trec neobservate. Până când se ajunge la situaţii extreme.

Poliţiştii din judeţul Botoşani au descoperit, în luna noiembrie 2015, o situaţie care a şocat comunitatea. Trei fete, cu vârste cuprinse între 10 şi 15 ani, au fost folosite de un cioban la muncă, în gospodărie şi la stână. Procurorii au aflat că însăşi mama copiilor ar fi permis ca fetele să ajungă la mâna exploatatorului, convinsă că acesta era logodnicul fiicei în vârstă de 15 ani. Cazul a ieşit la iveală după ce victimele au fugit la bunica lor intr-un sat vecin. Ciobanul a fost judecat, pe fond, de Judecătoria Dorohoi, pentru supunere la muncă forţată şi abuz sexual cu un minor. În acelaşi dosar a fost judecată şi mama copiilor.

Liliana Baltariu, asistent social centrul „Prietenia”, Botoşani: Din cadrul comunităţii locale ne-au adus la cunoştinţă cazul, dar era de competenţa poliţiei şi al organelor din Dorohoi. (...) Fetele au fost supuse unui abuz. (...) Ele până la vârsta respectivă nu au fost copii, pentru că făceau lucruri pentru oameni mari.

La centrul „Prietenia” din Botoşani, Dumitriţa, Florentina şi Ştefania încep să înveţe ce înseamnă, de fapt, să fii copil. Fetele le-au povestit asistenţilor sociali prin ce au trecut.

Discuţie reporter - victime ale exploatării prin muncă, sub anonimat:

- Umblam cu oile...

- Şi-ţi era greu, nu?

- Da.

- Tot aşa mă trimitea cu oile, să le pasc, ta-su. Taică-su mă făcea în toate felurile.

- Se purta urât cu tine?

- Da, foarte urât. Când m-am enervat pe dânsul am fugit a doua zi. Am lăsat oile să pască singure şi m-am dus. (...)

Ciobanul anchetat a fost condamnat, într-o primă fază, de Judecătoria Dorohoi, la un trei ani şi cinci luni de închisoare. Înainte de sentinţa finală, reporterii Digi24 l-au găsit acasă, în stare de libertate. Bărbatul a spus că nu regretă nimic. Mai mult, a dat vina pe victime şi a ameninţat că va da statul în judecată.

Ştefan Bîgu, acuzat de exploatare prin muncă: În ţara asta, la noi minorii nu muncesc, copiii? De unde muncă? Că stai şi păzeşti 20 de cârlani e muncă? Păi, hai să o luăm aşa: un copil de 6 ani, dacă stă cu 20 de cârlani, e muncă? Ce muncă sforţată, eu n-am înţeles aşa ceva? Cum e legea asta în România? Dacă o fi de puşcărie, doar ele sunt toate de partea mea, când o să ies eu dau statul în judecată, că doar eu n-am forţat pe nimeni. Cum? Tu vrei să vii la mine, (...) şi la urmă mă acuzi că de viol. S-o tragă pe maică-sa la răspundere, nu pe mine?

Reporter: Deci nu vă simţiţi vinovat cu nimic?!

Ştefan Bîgu: Eu n-am nicio treabă cu fetele. Maică-sa! Ele au venit toate cu maică-sa. Maică-sa le punea la treabă, la... cum...

Mama fetelor, condamnată, în primă fază, la trei ani de închisoare în acelaşi dosar, avea însă altă variantă. Susţinea că a fost păcălită de cioban şi abuzată la rândul ei.

Viorica Murăraşu, mama fetelor exploatate: Am lucrat la dânsul, i-am muncit pământul, i l-am prăşit, cu fata, are 2 hectare şi ceva de pământ, i l-am muncit. Şi pentru pământul ăla, el a zis că îmi creşte un porc. Şi nu mi l-a dat nici în ziua de azi. Eu n-am vrut să trag în halul ăsta aşa, pentru dânsul. Mie îmi pare rău după copii, eu n-am vrut să ajungă copiii mei la Botoşani.

Reporter: Legea spune că nu aveau voie să muncească acolo, fiind atât de mici.

Viorica Murăraşu: Da, dar dacă el ne bătea, ne trimitea la câmp, seara iar ne trimitea la câmp, nu ne lăsa nici mâncare, ca să mâncăm, iar ne lua la bătaie. Dar el e vinovat, eu nu-s vinovată cu nimica, mie îmi pare rău după copii.

Bogdan Simion, preşedinte Federația Organizațiilor Neguvernamentale pentru Copil: Există o relaţie directă între sărăcie şi exploatarea copilului prin muncă. Cu cât comunitatea este mai săracă, cu atât utilizează forţa de muncă, inclusiv copilul. Câtă vreme sărăcia este foarte mare(...) îi împing să muncească.

Specialiştii cred că astfel de cazuri sociale complexe, pline de nuanţe, ar putea fi prevenite dacă ar exista implicare de la nivel local. Sistemul de asistenţă socială din mediul rural, însă, este aproape inexistent.

Daniela Buzducea, director executiv Worldvision România: Problema este că, dacă ne uităm, mai ales în mediul rural, (...) serviciile publice de asistenţă socială funcţionează foarte greu, dacă există. Pentru că ele nu au suficienţi oameni şi, în foarte multe situaţii, nu au asistenţi sociali cu pregătire de specialitate, care să înţeleagă aceste fenomene şi să poată să adreseze problema familiei în ansamblul său.

Reporterii emisiunii „Din interior” au testat modul în care fenomenul exploatării copiilor prin muncă este monitorizat, la nivel judeţean. Deşi, autorităţile centrale recunosc că problema este sub-raportată, majoritatea direcţiilor de asistenţă socială din teritoriu au transmis că nu au înregistrat nici măcar un caz de exploatare a copiilor (atât prin muncă, cât şi prin cerşetorie), de la începutul anului 2015 şi până în prezent. Mai mult, deşi legea liberului acces la informaţii publice le obligă să răspundă la solicitările jurnaliştilor, doar 27 din cele 41 de de instituţii judeţene de protecţie a copilului au transmis un răspuns privind numărul de astfel de cazuri. 14 direcţii judeţene nu au răspuns, în timp ce în Bucureşti, doar patru din cele şase direcţii de protecţie a copilului de sector au transmis datele solicitate.

Gabriela Coman, preşedinte Agenţia Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie: Lipsa raportării provine din mai multe lucruri. O dată, cred că în anumite zone din ţară am putea vorbi de persistenţa, chiar în 2016 a unei anumite culturi a violenţei. Oamenii sunt obişnuiţi cu aşa ceva, oamenilor li se pare firesc ca un copil să muncească de dimineaţa până seara, la munca câmpului, pentru că aşa a făcut şi el la rândul lui. Aşa a făcut şi tatăl, aşa a făcut şi bunicul şi iată că, citez, „Suntem oameni în toată firea!”. Pe de altă parte, ca să ştii cu adevărat toate cazurile dintr-o comunitate ar trebui ca acolo să existe, aşa cum prevede legea, un asistent social. 3.48-Un studiu (...) arată că undeva la 60% dintre localităţi nu au un asistent social cu pregătire.

Exploatarea copiilor nu se opreşte însă în mediul rural. Şi nu este mereu legată strict de sărăcie. În marile oraşe ale României, autorităţile au început să sesizeze cazuri în care părinţii se folosesc de talentul unor copii, pentru a face bani. În luna februarie 2015, Guvernul a adoptat o hotărâre prin care a fost reglementată prestarea de către copii de activităţi în domeniile cultural, artistic, sportiv, publicitar şi de modeling.

Gabriela Coman, preşedinte Agenţia Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie: Reglementăm posibilitatea prin care un copil să facă activităţi sportive, culturale, să aibă o pasiune sau un hobby, dar să o reglementăm astfel încât, spre exemplu, aceste ore în care prestează aceste activităţi să fie delimitate în funcţie de vârstă, agenţia pe care o foloseşte să fie verificată, să informeze primăria că vrea să desfăşoare o astfel de activitate, să existe un contract între părinte şi această agenţie în care părintele şi agenţia să ştie clar care sunt orele în care copilul poate, (...) astfel încât să nu fie afectat programul de somn, (...) programul de mese, programul de şcoală.

Psihologii care se ocupă de copii văd deja efectele fenomenului.

Monica Bolocan, psiholog pentru copii: Sunt din ce în ce mai multe cazuri, foarte mulţi copii vin trimişi de medicul neurolog, pentru că se duc acolo cu dureri de cap, cel mai frecvent sau cu stări de epuizare sau chiar leşin la şcoală. Descoperim că uneori copiii au un program de activităţi care depăşeşte uneori 8 sau chiar 10 ore pe zi. Şcoală, afterschool, mai facem şi un sport, mai învăţăm două-trei limbi străine etc. Şi practic ei nu mai au nici măcar o jumătate de oră în care să se odihnească, să facă ce vor ei. Muncesc mai mult decât un adult. Dintotdeauna există copii talentaţi, însă talentul, dpdv statistic, este foarte rar, este sub 2%. În rest vorbim de înclinaţii, interese, aptitudini, dar nu de ceva special.

Copilăria şi presiunea scenei

Dana Gogan este mama a doi copii-vedetă. Răzvan şi Andra Gogan sunt cunoscuţi în muzica pentru cei mici încă de acum 10 ani. Copiii au reuşit să îmbine şcoala cu divertismentul. Câştigă bani buni, prin talentul lor, încă dinainte de a avea acte de identitate. Ţin concerte, au intrat în Cartea Recordurilor pentru cele mai multe albume pentru copii înregistrate, participă la emisiuni pentru talente şi pregătesc pentru dans alţi copii. Merg şi la şcoală. Răzvan se pregăteşte de liceu, Andra a terminat anul acesta 12 clase.

Cât de greu este însă să păstrezi limita dintre a încuraja talentul copiilor şi a-i împinge sa lucreze pina la epuizare? Dana Gogan spune că şi-a lăsat mereu copii să aleagă ce le place să facă.

Dana Gogan, părinte: Eu am intrat în lumea asta când Andra avea 3 ani, Răzvan era încă mic-mic-mic. (...) Cu timpul mi-am dat seama că vreau de la copilul meu să facă exact ce-şi doreşte. Şi atunci, pentru că nu-mi plăcea ceea ce era în jurul meu, că erau părinţi care îşi împingeau copilul către ceva, tot timpul o întrebam pe Andra: „Ce vrei să faci anume?”. Cu timpul a renunţat, din 5 activităţi a renunţat la 3 şi a rămas cu 2. Pe care le-a dus, a mers destul de bine. După care a venit şi Răzvan, pe acelaşi drum deja bătătorit, pentru că-i plăcea ce făceam noi. Ce făceam noi, imita şi el...

Dana Gogan a decis să se dedice total carierelor celor doi copii după ce a văzut că nu era o simplă fază în dezvoltarea lor.

Dana Gogan, părinte: A fost într-adevăr (...) o graniţă. În momentul în care eu mergeam la serviciu de dimineaţa, până seara târziu. Şi în acelaşi timp începuseră să-mi sune telefoanele: „Am avea nevoie de Răzvan, pentru o reclamă, am avea nevoie de Andra, pentru altceva”. Şi făcând o mică socoteală financiară, serviciul meu era mai jos decât ce obţineam cu ei dacă aveam timp să merg pe unde trebuia să merg. Era o activitate care le plăcea enorm!

Reporter: Dar aţi avut o discuţie cu soţul: ”Măi, poate o să muncească prea mult, poate o să-şi neglijeze şcoala?”.

Dana Gogan: În ce priveşte neglijarea şcolii, aici e un subiect destul de aprins. Eu am făcut multe studii(...) şi am constatat că nu pe asta se pune accent la sfârşit, după ce termini. Ci pe ceea ce ştii să faci. Acum îmi spune Răzvan şi a dat un exemplu foarte mult: „Eu la vârsta asta am experienţă!”. Reuşesc să-şi facă rost de bănuţi, să-şi cumpere absolut tot ce-şi doresc. (...) Ei prin munca lor pot obţine şi mai ales când te gândeşti la acest aspect: „OK, mă duc să muncesc” - „muncesc”, între ghilimele, că să te duci să te uiţi la desene animate şi să vorbeşti ceea ce vorbeşte respectivul nu cred că e o muncă, din punctul meu de vedere”. (...)

Răzvan spune că spectacolele şi munca în studio au fost mereu o joacă. Chiar dacă are un program care îl depăşeşte pe al multor adulţi.

Discuţie reporter-Răzvan Gogan, artist:

- Practic, tu ai zile când te trezeşti la 6 şi termini noaptea târziu?

- Da, uneori, dar rar. Rar, pentru că se mai strâng din când în când. Fix în aceeaşi zi au nevoie de mine, au nevoie de mine şi într-o parte să dublez voci, în altă parte să fac o reclamă, să şi dansez. Şi mai ai şi teme. Dar asta foarte rar. Şi ajung foarte târziu acasă.

- Ai sentimentul câteodată că te oboseşte ceea ce faci?

- Mmm, nu, mai mult m-a obosit când veneam acasă şi după aia aflam că, din când în când, nu-mi aduc aminte, că... „Mă, stai un pic, că eu mâine am trei teste. Şi eu ce fac? Hm, mi-e cam somn aşa, mai am trei teste, ce să fac? Mă apuc să învăţ, nu mă apuc să învăţ?”. Şi mă apucam să învăţ. Şi mă oboseam aşa, pur şi simplu învăţând.

Lumea divertismentului pentru copii poate fi uneori la fel de rea ca şi cea a oamenilor mari. Există orgolii care împing uneori copiii dincolo de puterile lor. Dana şi Răzvan Gogan spun că a asistat la astfel de scene.

Discuţie reporter - Dana Gogan, părinte:

- Aţi văzut că din această competiţie se ajunge în pragul unor drame, cu copii cărora li se împing limitele?

- Da, da, am observat că sunt copii pe care părinţii lor îi îndeamnă să facă ceea ce şi-au dorit ei să facă când erau mici. Să le împlinească visul lor. Şi acei copii, nu neapărat au o afinitate pentru domeniul ăla. (...) De multe ori îl deprimă pe copil că nu a obţinut rezultatul respectiv. Te duci nu să obţii un premiu. Te duci să...

- Să te distrezi!

- Să te distrezi...

- Îţi faci prieteni...

- Exact.

Copii fără copilărie

În România, legislaţia privind combaterea exploatării economice a copiilor există, însă fenomenul continuă să fie invizibil în statistici. La nivel european, drepturile copilului sunt o preocupare constantă.

Bogdan Simion, preşedinte Federația Organizațiilor Neguvernamentale pentru Copil: Să ştiţi că reglementările din România ţin pasul cu reglementările din alte ţări. (...) Problema este oamenii care le aplică. Oamenii care le aplică, sistemele de control care există, reacţia comunităţii şi înţelegerea familiei. Suntem într-un cerc vicios, în care numai statul poate să ia măsuri.

Gabriela Coman, preşedinte Agenţia Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie: Recent, Consiliul Europei a lansat (...) o strategie de protecţia drepturilor copiilor. (...) iar una dintre deziderate este ca la nivel european toate ţările să-şi asume „Fără niciun fel de violenţă” până în anul 2030. Este inacceptabil ca în anii în care trăim acum să vezi un copil bătut, să vezi un copil abuzat, să vezi chiar un copil neglijat şi statisticile să crească în continuare. Atâta vreme cât părinţii nu vor înţelege că nicio formă de abuz nu este acceptată şi că asta va avea repercusiuni grave asupra viitorului copilului lor, nu vom putea vorbi de „Fără violenţă până în 2030”.

Statisticile arată că România înregistrează cel mai mare risc de sărăcie, la copii, din întreaga Europă. Şi că peste 250.000 de copii se culcă flămânzi în fiecare seară. România devine o ţară unde, forţaţi de lipsuri, copiii ajung mână de lucru ieftină. O ţară a copiilor fără copilărie.