Sari la conținut

DIN|INTERIOR. Mai mult decât campioni. Sportivii români pentru care medalia de aur nu a fost de ajuns 

Au bătut recorduri mondiale şi au adus steagul României pe podium.

Marian Drăgulescu, Simona Amânar, Camelia Potec, Iolanda Balaş, Alin Moldoveanu sau Gabi Szabo sunt sportivi pentru care medaliile de campion nu au fost de ajuns.

„Alin Moldoveanu, campion olimpic la tir la Londra, a venit din necunoscut, aş spune. Până la JO nimeni nu ştia nimic despre Alin Moldoveanu”, spune Cristian Țopescu.

Alin are 31 de ani, locuieşte şi se antrenează în Focşani, într-un poligon care nu a mai dat campioni de mai bine de 30 de ani. La 12 ani, a început tirul dintr-o joacă, dar în scurt timp a înţeles că acest sport îi va schimba viaţa. Acum, după zeci de medalii, nu se simte ales pentru a deveni campion.

„Oricine, muncind poate ajunge sus. În orice domeniu. Dacă munceşti suficient de mult şi te documentezi şi îţi dai toată silinţa, poţi ajunge sus”, spune Alin Moldoveanu.

„Trebuie să tragem într-un vârf de ac de la o distanţă de 10 metri”

Sportivul se antrenează în fiecare zi, şase ore fără pauză. Fixează poziţia, măsoară distanţă de echilibru, 35 de centimetri, aşează arma la umăr şi aşteaptă.

Antrenamentul e complex. Nu doar tras. Mai implică şi antrenament mental, psihologic, specific. Rezumatul pur reprezintă execuţia mentală a focului. Repetarea elementelor mental, în aşa fel încât să le înţelegi şi să ţi le reprezinţi mental. Pe înţelesul tuturor: tragi focuri în minte”, spune el.

Minutele trec. Alin îşi imaginează secundă cu secundă focul. Încarcă, ocheşte şi trage. Sportivul a absolvit facultatea de psihologie. Aşa se face că practică acest de antrenament al imaginaţiei din momentul în care a început să facă performanţă. Au trecut 15 minute şi sportivul nu a tras un foc.

„Nu poţi să te aştepţi, la tir, să iei medalie. Nici măcar în primii opt nu poţi să spui, dom'le, mă aşteptam să intru. E chiar lipsă de respect faţă de ceilalţi pentru că suntem 40, 50 de sportivi de valori absolut egale. Şi atunci oricare dintre cei 40, 50 poate câştiga”, spune Alin Moldoveanu.

Din acest moment, Alin va lovi de 100 de ori ţinta. Costumul special din piele de vită, groasă, rigidă şi ghetele cu talpă perfect plată îl ajută să rămână nemişcat timp de şase ore, altfel spus, drumul cu maşina de la Bucureşti la Cluj.

Noi trebuie să tragem într-un vârf de ac de la o distanţă de 10 metri. Fără acest costum ar fi mult mai greu. De echimpament şi armă nu se pune problema, sunt la cel mai înalt nivel. Totul e psihic. Dacă va spun că eu trag şi cu ochii închişi”, spune el.

10 metri este distanţa standard de la care Alin trebuie să ţintească. La Jocurile Olimpice de la Londra, de acum doi ani, campionul a tras 59 de focuri într-un punct cât vârful acului. 599 de puncte. Un record ce sfidează legile umane.

„Nu-l simţi. În momentul în care îl faci, nu îl simţi. Eu încercam atunci să trag cât mai bine să întru în primii opt. Ăsta era obiectivul, asta era dominanta. Încercam să execut fiecare foc cât mai bine. La final am văzut că au fost 59 din 60 de 10 şi...ok. am constatat că e record olimpic egalat. Dar tot nu m-am putut bucura pentru că mai aveam finala. Că de fapt în finală s-au tranşat lucrurile”, spune el.

Între timp, regulamentul la tir s-a modificat în aşa fel încât pentru a deveni campion niciun foc nu trebuie să treacă de punctul central al ţintei: adică de vârful acului.

„Nu există limite omeneşti. Nu pot să explic ce se întâmplă din punct de vedere fiziologic, dar ştiu că din punct de vedere tehnologic, în multe sporturi tehnica a ajuns atât de avansată încât după ea trage, între ghilimele, recordmenii”, spune comentatorul sportiv Cristian Țopescu.

„Ca şi cum echipa României ar bate campioana mondială cu vreo 6,7 la 0 în meci oficial”

Ilie Petru lucrează într-un magazin de articole sportive că depanator de arme de vânătoare. S-a angajat la "privat" imediat după 1989, când un salariu de antrenor nu îi acoperea nici întreţinerea lunară. La interviul de angajare a fost întrebat dacă ştie să tragă. Asta în condiţiile în care în anul 1985 echipa lui, Sorin Babii, Liviu Stan şi Ilie Petru, cei trei magnifici trăgători, bătuseră un record care nu a mai fost atins niciodată: 47 de puncte.

Ca să fiu mai plastic, aşa, să se-nţeleagă mai bine, ca şi cum echipa României, actuală, a domnului Piţurcă, ar bate campioana mondială cu vreo 6,7 la 0 în meci oficial. Ceva de genul ăsta a fost. A fost o explozie pe moment de bucurie, e satisfacţie. Este foarte greu să ai trei oameni care să-ţi tragă media asta”, povestește el.

Orice record este important. Dar acest record este foarte mare şi nu cred că în curând va fi doborât. Mi-aduc aminte, eu eram trăgător cu ei. Trăgeam altă probă, pistol viteză, şi ţin minte, făceam antrenamente pe acest poligon, bine, în locuri diferite şi îmi aduc aminte cu câtă seriozitate şi ce muncă depun în antrenamente. Pericolul ca acest record să fie doborât sunt ruşii. Ei au întotdeauna trăgători buni”, spune antrenorul federal Constantin Țârloiu.

Echipa miraculoasă de atunci era formată din Sorin Babii, Liviu Stan şi Ilie Petre, trei sportivi care trăgeau cu pistol liber şi pentru care adevărată competiţie a început de când erau nişte puşti.

Erau foarte multe cluburi sportive atunci, iar la nivel de juniorat probele erau aceleaşi, însă erau foarte mulţi participanţi, aveai de unde alege. Dacă ai o baza largă de selecţie îţi apare fenomenul”, spune Ilie Petru.

Imaginea unui copil de 14 ani cu un pistol în mâna a lansat de multă vreme o polemică internaţională: tirul este sau nu un sport pentru copii? Părinţii lui Ilie au aflat mult prea târziu că fiul lor începuse să facă tir. Convingerea lor că puştiul este atlet, antrenat de maestrul Ion Puică, a fost spulberată după prima competiţie câştigată de Ilie. Băiatul nu mai putea da înapoi.

„Luaţi orice puşti de pe stradă şi îi arătaţi un pistol de jucărie. La băieţi asta este o chestie... e o genă. Face parte din genetica bărbatului. Ei au aflat târziu că eu fac sportul ăsta”, povestește el.

Alin Moldoveanu şi Ilie Petru, ca toţi marii campioni ai tirului, au început să ţină arma în mâna din adolescenţă. Nici unul însă nu vânează. Ei rămân recordmenii unui joc al păcii: tirul sportiv.

Un alt sport asupra căruia românii și-au lăsat amprenta este gimnastica.

Săritura Drăgulescu

„Nu m-am gândit de când am început gimnastica să inventez o săritură. Ideea mi-a venit în 1999 şi cred că practic nu m-am gândit să reinventez eu gimnastica. Aveam o săritură care tot îmi crea probleme şi tot gândindu-mă ce să fac să nu mai am probleme, să schimb ceva la ea, aşa s-a născut săritura Drăgulescu”, povestește multiplul campion Marian Drăgulescu.

„Normal că antrenorii, la început, au fost sceptici pentru că nimeni nu încercase aşa ceva. Şi aşa era una dintre cele mai grele sărituri la momentul respectiv, deci ceva în plus faţă de ce exista”, adaugă el.

Sunt deja 15 ani de când Marian Drăgulescu a inventat o săritură care a intrat în codul de punctaj cu numele sau. De atunci, mai puţin de 5 sportivi din toată lumea au reuşit să o redea. Oricât de dificil ar părea, însă, elementul s-a născut dintr-o întâmplare.

„Înainte de a crea săritura, aveam fără întoarcere, aceaşi săritură dar fără întoarcere, şi nu reuşeam să văd aterizarea. Aterizarea era în spatele meu şi eu trebuia să deschid pe bâjbâite. A fost chiar şi un campionat mondial unde am ratat şi au fost mai multe competiţii în lanţ unde am tot ratat şi aveam o frustrare şi tocmai din dorinţa de a nu rata ceva şi de a scăpa de ghinion, de frustrare, aşa s-a născut. M-am decis să întorc pe ultima parte a săriturii, să pot vedea şi eu aterizarea şi să nu mai merg la ghici, pe bâjbâite”, povestește atletul.

Prima competiţie în care a trebuit să o execute a fost şi cea mai grea.

Normal, noi trebuie să punem un număr pe tabelă,numărul săriturii, ăla trebuie trecut ca să aibă idee arbitrii ce vei executa. La mine pe tabelă pusesem 000 pentru că nu mai sărise nimeni, deci nu exista săritura şi nu avea un număr în codul de punctaj”, povestește Marian Drăgulescu.

Timp de şapte ani, Marian a executat săritura mortală fără greş. Cea mai mare notă pe care a primit-o a fost la Atena, în cadrul Jocurilor Olimpice. 9.90. Nota i-a adus titlul olimpic.

La puţin timp a venit şi perioada cea mai neagră din carieră lui: o accidentare.

Am avut 6 luni de zile în care n-am putut să fac mai nimic. Am crezut atunci că până aici mi-a fost drumul în gimnastică, dar mi-am revenit şi am mers mai departe”, povestește Marian Drăgulescu.

„Marian Drăgulescu este un campion al ghinioanelor. Dar săritura lui i-a adus faima. Dar pentru că în marile campionate de gimnastică trebuie să execute două sărituri în proba respectivă, el rata a doua săritură şi nota, fireşte, îi era scăzută”, spune Cristian Țopescu.

Săritura Drăgulescu poartă acum numărul 328 în codul de punctaj, la fel cum exerciţiul la calul cu mânere, inventat de colegul lui, Marius Urzică, a ajuns în lista internaţională a celor mai dificile elemente din gimnastica masculină. Nici o medalie nu poate egala această faimă: numele lor apar în concursurile din întreaga lume.

„Nu trebuie să inventezi ceva ca să câştigi. Trebuie să fie un echilibru. Degeaba te arunci să faci minuni dacă nu le faci corect şi bine. Dacă faci triplu salt cu triplușurub, aterizezi şi pui mâna jos, nu se punctează la gimnastică. Să faci cât poţi de greu, dar şi cât poţi de bine”, spune Marian Drăgulescu.

„Noi suntem obişnuite să câştigăm în principal aur”

Simona Amânar este multiplă medaliată olimpică, iar aparatul care a consacrat-o este calul de sărituri. La olimpiada de la Sydney, din anul 2000, a uimit publicul şi arbitrii executând un element ce nu mai fusese încercat niciodată până atunci. În codul de punctaj se numea săritură 900, pentru că sportivul execută o întoarcere de 900 de grade în aer.

Simona Amânar, din Constanța, actualmente mămică a doi copii minunaţi, a reuşit la gimnastică, în proba de sărituri, să câştige toate titlurile posibile: european, mondial, olimpic şi a inventat o săritură care îi poartă numele”, spune Cristian Țopescu.

Din pix este uşor să mai întorci încă 90, încă ... dar este greu să pui în aplicare această săritură. Cel mai şi cel mai greu la această săritură este aterizarea pentru că se aterizează cu spatele la cal şi aterizările cu spatele la cal sunt mult mai dificile şi mai periculoase pentru genunchi, spate, în special pentru articulaţii”, explică Simona Amânar.

Gimastica feminină românească a dat istoriei nenumărate elemente care au intrat în lista de notare internaţională: Comăneci, Silivaş, Miloşovici, Gogean, Amânar au devenit exerciţii la sol, bârnă, paralele sau sărituri. Fie că le-au adus medalie sau nu, aceste exerciții de mare dificultate le-au asigurat faima mondială.

Noi suntem obişnuite să câştigăm în principal aur. Aşa am fost obişnuite, să atingem maximum”, spune Silivia Stroescu, profesor la Universitatea de Educaţie Fizică şi sport.

Silvia Stroescu a ales cariera didactică după ce s-a retras din gimnastică. Pregăteşte studenţii din cadrul Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport şi s-a specializat în performanţă motrică. Fosta campioană este de părere că doar antrenorul şi motivaţia sportivului construiesc performanţa care scrie istorie în gimnastică.

Îți trebuie motivaţie, voinţă, curaj. Toate aceste aspecte, dacă nu vin din interiorul tău nu ai cum să ajungi. Pe lângă acel noroc de care ai nevoie şi de acele accidentări pe care trebuie să le eviţi. Te gândeşti să ajungi pe podium, să câştigi o medalie. Asta este răsplata noastră, acea medalie. Când vezi că ai atâţia suporteri, sunt atâtea persoane care sunt alături de ţine. Şi când îţi cântă imnul şi ştii că sunt atâţia oameni care se bucură pentru tine, asta este mulţumirea noastră”, spune ea.

Noi, în timpul competiţiei ştim dacă să riscăm cu un element mai greu sau mia uşor. Avem noi o metodă prin care ştim, în funcție de cum merge echipa, dacă sunt exerciţii mai dificile. Știam de la început că nu a făcut nimeni această săritură pentru că noi discutăm cu antrenorii şi ştiam că dacă voi sări această săritură îmi va purta numele. Asta era regulă!”, spune Simona Amânar.

Fosta gimnastă s-a retras la Timişoara şi este vicepreşedintele Federaţiei Române de Gimnastică. Primeşte încă scrisori de la fani oamenii inca ii cer autografe.

 „Totul se contabilizează în medalii”

Gariela Szabo este, de câteva luni, ministrul Tineretului şi Sportului. Spune că are planuri simple: să schimbe strategia naţională a sportului şi să finanţeze exclusiv federaţiile care fac performanţă. Ministrul admite că este un plan extrem de nepopular dar îşi asumă acest risc.

Cum a inceput însă ascensiunea ei în lumea sportului?

„În 1988 am fost selecţionată la atletism, în urma unui cros şcolar care a avut loc într-un parc din Bistriţa. De a doua zi am luat contact cu ce însemană acest sport şi, dacă mă întrebaţi astăzi ce aş fi făcut sau ce meserie mi-aş fi ales dacă nu sport sau atletism, nu am răspuns”, spune ea.

În anul 1991 a devenit cea mai tânără campioană europeană şi din acel moment nu a mai ratat nicio medalie din atletism.

„Mi s-a şi reproşat la un moment dat că nu-mi ajunge câte medalii am câştigat şi că ar trebui să mă retrag din cariera sportivă şi să las locul şi altor atlete. Ştiţi cum e, până la urmă faci ceea ce-ţi place sau eu cel puţin am făcut cu foarte mare drag şi cu pasiune şi că nu te retragi când vor unii sau alţii, te retragi când simţi tu”, spune actualul ministru.

Până la retragere, a devenit multiplă campioană olimpică şi a doborât de trei ori recordul mondial la alergare.

Îmi aduc aminte un singur lucru: în acea perioada de pregătire eram extrem, extrem de obosită, aveam o durere cumplită de picioare... am concurat parcă în Germania. Am câştigat cu o foarte mare uşurinţă, cea mai bună performanţă mondială, un record mondial. Şi nici eu nu puteam să îmi explic cu câtă uşurinţă l-am alergat. Chiar îmi strigau antenorul şi managerul; wow, record mondial, mai ai puţin! Şi chiar l-am bătut cu foarte multe secunde, dacă îmi aduc aminte”, povestește ea.

5 minute, 30 de secunde şi 26 de sutimi, acesta a fost cel mai bun timp din lume la acel moment pe o distanţă de 2 kilometri.

În momentul în care ajungi să dobori recordurile mondiale, eşti cel mai bun din lume, indiferent.... dar totul se contabilizează în medalii. Nu în recorduri naţionale, mondiale sau europene. Este bine acolo, la CV, dar medaliile îţi aduc plus valoare la cariera sportivă. Cercetările arată că limitele umane încă nu sunt atinse, există loc de progres în fiecare zi. Acum depinde de tine ca om, cum eşti construit să treci peste aceste obstacole din calea ta pentru că în sportul de mare performanţă sunt foarte multe obstacole. Important este să perseverezi, să te duci mai departe şi să nu te uiţi în spate deloc”, spune Gabi Szabo.

În anul 2004, Gabi Szabo avea să se retragă din sportul de performanţă. Recordurile ei de rezistenţă au rămas însă dovezi incontestabile ale faptului ca sportivii nu au limite omeneşti. Nici măcar accidentările.

Eu tot ce am făcut, am făcut pentru mine, ca sportiv. Nu am făcut pentru nimeni altcineva şi întodeauna, o spun cu foarte mare responsabilitate, o făceam din mare patriotism pentru că în momentul în care concurai, indiferent cum se numea competiţia respectivă, nu erai Szabo sau nu ştiu cum. Erai România!”, spune ea.

„Recordul în atletism este ca o staţie: ştii până unde ai ajuns”

O altă atletă care a făcut istorie este Iolanda Balaș.

A fost asemuită cu o căprioară. I se spunea căprioara blondă. La "bionda romena" au botezat-o italienii după ce a câştigat titlul olimpic la Roma, în 1960”, spune Cristian Țopescu.

Iolanda Balaş va împlini în luna decembrie 78 de ani. Mai bine de 30 i-a petrecut pe arenele sportive intenaţionale.

„În 1950, când am ajuns pentru prima oară în cantonament, în tabăra de pregătire a lotului de atletism şi am efectuat prima deplasare la Budapesta. N-o să uită această deplasare. Copil fiind am ajuns la Budapesta, în gara şi una dintre oficilitatile maghiare zice: uite, mă, şi copilul asta, al cui o fi? Şi eu răspuns: nu sunt copilul nici unui conducator. Fac parte din echipa naţională a României!”, își amintește ea.

Avea 13 ani. Şi nimeni nu bănuia atunci că puştoiaca din Timişoara avea să fie pentru următorii 20 de ani cea mai bună săritoare a lumii.

„În atletism şi în general în sport, progresul nu se poate opri. Aşa cum eu, la rândul meu, am reușit să stabilesc un nou record mondial, european, al englezoaicei Thelma Hopkins, aşa, după 14 ani a venit o austriacă care a îmbunătăţit recordul mondial sărind 1.92”, spune fosta sportivă.

Thelma Hopkins este o atletă din marea Britanie al cărei record mondial a făcut vâlvă la acel moment. Thelma a fost invinsa de Iolanda, care a sărit la Bucureşti 1.71 de metri. În 14 ani avea să urce ştacheta până la 1.91. Recordul pare nesemnificativ, câtă vreme acum fetele sar peste doi metri. Un detaliu însă face diferenţa.

„Stilul Iolandei Balaș se numea foarfecă. Acum se sare în sistem Fosburry, sistemul flop, cu spatele la ştachetă, sistem care a adus un progres important în această probă, deoarece capacitatea de a trece peste ştachetă cu spatele este mai facilă decât ceea ce făcea Iolanda Balaș, acea foarfeca dublă, la vremea aceea, pentru ea şi pentru alte săritoare, un stil excepţional”, spune Cristian Țopescu.

Iolanda Balaş este acum preşedinte de onoare al Federaţiei şi visează să transfome atletismul în cel mai popular sport din România. Cele 14 recorduri mondiale nu au făcut-o nici mai bogată, nici mai faimoasă. Au învăţat-o un singur lucru: performanţă înseamnă să nu ai limite.

Recordul în atletism este ca o staţie: ştii până unde ai ajuns. Şi, făcând calcule teoretice, mi-am dat seama că încă mai pot. Am zis că trebuie să mai adaug încă un centimetru şi aşa am ajuns la 14 recorduri mondiale şi europene. Cea mai mare satisfacţie pentru mine a fost că la terminarea concursului am urcat pe podium şi cu mândrie şi cu bucurie m-am uitat cum pe catarg este ridicat tricolorul românesc şi s-a cântat imnul”, spune ea.

Cred că recordurile sunt făcute pentru a putea fi depăşite”

În anul 2009, în Franţa, Camelia Potec a reuşit să doboare recordul european al momentului: în 15 minute, 25 de secunde şi 37 de sutimi a înotat 1500 de metri. O probă de rezistenţă pentru care a muncit mai bine de 10 ani.

„Camelia Potec, campioană olimpică la nataţie în proba de 200 m liber, la Atena în 2004. Este, de asemena un exemplu de efort continuu pt depăşirea propriei performananțe”, spune Cristian Țopescu.

Să te gândeşti în momentul în care termini cursa şi realizezi performanţa, să te gândeşti că nu mai există nimeni în Europa care a înotat la fel de rapid cum ai făcut-o tu este un sentiment foarte plăcut şi, bineînţeles, greu de realizat. Ceea ce am simţit în momentul în care am bătut acel record european este puţin, la fel cum… sentimentul a fost aproape de cel de la Jocurile Olimpice, când am urcat pe prima treaptă a podiumului”, spune sportiva.

În anul 2004, Camelia a câştigat medalia olimpică la Londra, iar în competiţiile care au urmat a stabilit mai multe recorduri.

Cred că recordurile acestea sunt făcute pentru a putea fi depăşite. Ştim foarte bine că există copii talentaţi, oameni muncitori, oameni care investesc în sport să vadă care ar fi metodele care ar putea îmbunătăţi aceste performanţe. Acum există şi copii care văd aceste recorduri, care intră în bazin şi se simt foarte departe de ele şi, cum am spus, mă gândesc că sunt lucruri imposibil de realizat. Întotdeauna lucrurile foarte măreţe, foarte frumoase, realizările foarte mari şi foarte greu de îndeplinit în viaţa unui om cred că necesită foarte multă muncă şi durere. Pentru că altfel toată lumea ar fi acolo. Şi n-ar mai fi la fiecare competiţie un singur loc unu pe podium. Bineînţeles că erau zile când plângeam, aveam 26, 27 de ani, erau zile când sufeream la ora 4,30, 5 dimineţa, când trebuia să mă trezesc să plec la antrenamemt. Dar având acest obiectiv măreţ treceam mai uşor”, povestește ea.

Camelia Potec este acum preşedintele Federaţiei de Înot şi se luptă ca tinerii înotători să-i depășească performanțele.

Marian Drăgulescu, Simona Amânar, Alin Moldoveanu, Iolanda Balaș sau Gabi Szabo sunt campioni pentru care cea mai bună notă dintr-un concurs sau o medalie de aur nu a fost de ajuns. Sunt campioni care au reuşit să demonstreze că, pentru ei, limita este cerul.