Sari la conținut

DIN|INTERIOR. „Tovarășe Nicolae Ceaușescu...”. Ultimele scrisori trimise „iubiților conducători”

 

Cu doar câteva zile înainte de Revoluţie, mii de români îi trimiteau „conducătorului iubit” scrisori, fără să bănuiască vreo clipă că regimul se va prăbuşi. În luna decembrie 1989, la Secţia Scrisori şi Audienţe din cadrul Comitetului Central al Partidului Comunist Român au fost îndosariate mii de cereri, omagii sau plângeri. Toate scrise în limba de lemn a epocii şi adresate direct lui Nicolae şi Elenei Ceauşescu.

„Dacă ar fi ştiut ce este în ţară Ceauşescu, ar fi rezolvat foarte multe”, crede și astăzi Niculae Muraru, fost învăţător, care i-a scris fostului dictator în 1989.

În decembrie 1989, România ajunsese la capătul unui deceniu marcat de cozi la alimente, întreruperi de energie electrică şi propagandă intensă. Celelalte state socialiste treceau deja prin schimbări dramatice.

„În 1989, Polonia şi Ungaria încetează de facto să mai fie ţări comuniste, iar Cehoslovacia se pregăteşte să intre în epoca "Revoluţiei de catifea". Regimul Ceauşescu este aşadar ultimul care rămâne fidel unei combinaţii stranii şi foarte durabile de ordine stalinistă şi de demagogie naţionalistă”, spune politologul Ioan Stanomir.

România lui Ceauşescu încă se mai ascundea în spatele „Cortinei de fier”.

„România era şi o colonie penitenciară a refuzului informaţiei. Şi o colonie penitenciară a refuzului călătoriei. Şi a refuzului hranei, laptelui, untului. Era o mizerie teribilă, era o distopie integrală. Adică o utopie distrugătoare, adică fără mâncare, fără căldură şi înconjurat de o imensă minciună, de cultul personalităţii, de ideologia cea mai imposibil de imaginat într-o ţară în care nu se mai putea trăi”, spune jurnalistul Emil Hurezeanu.

Antropolog: „Este o parte a României care credea în Vodă!”

Ultimele scrisori trimise cuplului Ceauşescu fac portretul final al acestei epoci. Oamenii le cereau direct dictatorilor să le trimită o butelie sau lemne de foc, dovadă că întreaga ţară suferea de pe urma raţionalizării. Alţi români le trimiteau cântece patriotice sau versuri de dragoste. În acelaşi timp, există scrisorile unor cetăţeni care, sub anonimat, îşi turnau vecinii pentru că beau prea mult alcool sau frizerul pentru că lua bacşiş.

„Există un seniment înrădăcinat în populaţia românească, că la vârful statului există răspuns pentru toate problemele. Şi acest sentiment nefericit cu "Tătucul care veghează" se transformă şi în acel sentiment că statul trebuie să-ţi dea butelie, ori statul comunist alimentase credinţa cetăţeanului că poate rezolva tot. Ori în condiţiile în care se vedea clar că penuria a ajuns într-un grad de destructurare a societăţii, cetăţenii îi scriau "Conducătorului"”, spune Ioan Stanomir.

Antropologul Vintilă Mihăilescu explică mesajul din spatele documentelor descoperite de reporterii emisiunii „Din interior” în arhivele Comitetului Central al PCR.

„Este o parte a României care credea în Vodă! Ceea ce este impresionant la aceste scrisori este că este această dimensiune umană, afectivă, cu speranţă şi cu disperare. Tot acest amestec cu speranţă şi cu disperare care a însoţit comunismul. Toţi aceşti oameni chiar sperau că s-ar putea să se facă o minune. Povestea cu butelia a căpătat un fel de aură simbolică pentru că era foarte greu de găsit. Expresia asta: "Să fii cu ochii ca pe butelie" a rămas până în zilele noastre. Şi asta se justifică prin realitatea obiectului. Era un obiect mai de preţ decât aurul. Cele care sunt omagiu către el - şi astea sunt majoritatea - sunt cu "omul nou", parcă vezi gestul ăsta de victorie, de elan spre viitor, pentru dânsa sunt cu "rândunică", cu "aripioare", cu "vântul serii", deci devin lirice. Dacă la primul nivel de lectură vezi că e o chestie de suflet, de disperare, ei, la al doilea, deja vezi de unde vine această disperare. Deci, în spatele acestor scrisori (...) vezi sărăcia din casă, vezi disperarea din casă”, spune el.

„Mama eroină” care cerea lemne de foc sau măcar o butelie

„Sunt mamă de 12 copii, între 23 şi 2 ani şi cinci luni. La atâţia copii nu mi s-au dat nici lemne, nici o butelie cu care să pot face faţă. În această situaţie, văzând că nici conducerea CAP-ului nu-mi face dreptate, mă adresez dvs. ca o mamă iubitoare de copii, rugându-vă din tot sufletul să-mi faceţi dreptate mie, o mamă necăjită...”, îi scria Ioana Poşircă, „mamă eroină”, Elenei Ceaușescu.

Decembrie 1989 a fost o lună friguroasă în satul Bogza, judeţul Vrancea. Iar pentru Ioana Poşircă - o femeie cu 12 copii, decorată cu titlul de "mamă eroină" - a fost picătura care a umplut paharul. A decis să-i scrie Elenei Ceauşescu o scrisoare, „ca de la mamă, la mamă”. Îi cerea „Tovarăşei Academician” lemne pentru foc sau măcar o butelie. După 25 de ani, reporterii emisiunii „Din interior” au găsit-o pe Ioana Poşircă încălzindu-se tot la soba cu lemne.

Discuție reporter - Ioana Poşircă:

Reporter: Vă aduceţi aminte de scrisoarea aceasta?

Ioana Poşircă: Mi-aduc aminte, dar ce puteam să mai fac? Dacă n-a venit niciun răspuns până la dumneavoastră acum... Nu s-a făcut porumb într-un an. Şi omul ăsta a plecat după porumb, să aducă porumb la copii. Şi eu am rămas acasă. (...) N-aveam gaz în lampă, n-aveam lemne la foc.

Reporter: Era o situaţie gravă, nu?

Ioana Poşircă: Eram disperată! Peste măsură eram disperată. Am zis că dacă mai merge timpurile înainte... Eu nu m-am gândit la Revoluţie şi nu m-am gândit la nimica, ferească Dumnezeu, nu m-am gândit la nimica. Şi am zis că poate-poate reuşesc şi eu ceva, să mă ajute şi pe mine cu ceva!

În anii 80, statul a onorat-o cu titlul de „mamă eroină” - distincţie care se oferea femeilor cu zece sau mai mulți copii, pentru a descuraja avorturile, pedepsite dur în epocă. A fost un moment de mândrie, îşi aduce aminte femeia.

„Ne-a chemat la Consiliul Popular, ne-a ţinut o cuvântare, că suntem vrednice. Ne-a decorat, ne-a dat un brevet. Desigur că eram mândră şi era tot satul acolo, că eram şi eu băgată în seamă atunci. După asta, gata, nu s-a mai luat nicio măsură cu nimic. Atât, brevetul, că ne-a făcut atunci o cinste, că ne-a dat brevetul, dar nu ne-a dat şi nouă măcar să vin cu microbuzul, că am venit pe jos 8 kilometri.Eu am crezut în toţi şi cred în toţi care sunt. Că ne conduce, nu? 1Şi dacă era la putere, şi dacă nu era, tot trebuia să vină unul să ne conducă, nu?”, își amintește ea.

Ioanei Poșircă i-a părut rău când a venit Revoluţia din decembrie 1989. Avea însă destulă treabă ca să treacă peste asta.

„Mi-a părut rău pe de o parte că a picat, că am zis cine o mai veni la putere? Ce puteam să fac eu? Să mă duc să-l scot eu pe domnul Ceauşescu? Sau pe doamna Elena? Ce puteam să fac eu? Oare unde trebuia să-mi împart gândul? La ei, că i-a împuşcat şi nu-i mai avem? Sau la copiii ăştia că trebuia să le dau mâncarea?”, spune ea.

Ioana Poşircă are acum 24 de nepoţi. Trei din cei 12 copii sunt plecaţi la muncă în Cipru. Iar brevetul de mamă eroină l-a pierdut de mult.

„În momentul în care ai o familie cu 14 copii, 12 copii şi n-ai lemne de foc, în condiţiile în care ai făcut cerere de butelie şi ai copii şi trebuie să găteşti la reşou, (...) asta îţi arată nivelul, care nu era general, dar era foarte răspândit”, spune antropologul Vintilă Mihăilescu.

„Mamele-eroine, care erau decorate, erau create de regimul comunist. Mamele-eroine erau un versant propagandistic al unei politici monstruoase. Pentru fiecare mamă-eroină existau trei-patru femei române care erau hăituite de Securitate şi Procuratură pentru că doreau să-şi întrerupă sarcina. Pentru fiecare "erou al muncii" existau oameni care nu aveau ce să mănânce”, spune Ioan Stanomir.

„Am zis şi eu că e ultima speranţă”

Înainte de anul 1988, Gheorghe Oprea, un maistru-sudor din Goleşti, Vrancea, ar fi putut fi încadrat în categoria „eroilor muncii”. În urma unui conflict, însă, a fost dat afară.

Gheorghe Oprea a fumat la locul de muncă, iar superiorii săi au considerat că a pus în pericol întreaga întreprindere. În decembrie 1989, maistrul Oprea s-a hotărât să-i ceară dreptate lui Nicolae Ceauşescu.

Discuție reporter - Gheorghe Oprea:

Gheorghe Oprea: Am zis şi eu că e ultima speranţă, restul au murit toate pe unde am fost. E ultima speranţă. Şi de aici, poate să mă împuşte, poate să mă facă ce vrea. (...) Toată lumea care spunea că Ceauşescu face dreptate.

Reporter: Spuneaţi în scrisoare: „M-am săturat să stau şomer cu carnetul roşu în buzunar”. Ce însemna asta? Că eraţi convins de socialism şi nu puteaţi munci?

Gheorghe Oprea: Nu! Pentru că carnetul ăla dacă mi l-a dat plăteam nişte bani de pomană, trăiau bandiţii! Trăiau bandiţii şi-i puneam în posesia unor averi care se fac şi acuma...

Reporter: Deci nu eraţi un socialist convins?

Gheorghe Oprea: Nu, nu, nu! Că am văzut măgăriile care sunt.

Gheorghe Oprea nu a primit niciodată răspuns la scrisoarea trimisă. La scurt timp, a venit Revoluţia. Astăzi este convins că Nicolae Ceauşescu, personal, i-ar fi luat cazul în considerare şi l-ar fi trimis din nou la muncă.

Discuție reporter - Gheorghe Oprea:

Reporter: Credeţi că Ceauşescu, dacă ar mai fi trăit şi ar fi rămas la putere, v-ar fi rezolvat problema asta?Gheorghe Oprea: Da, fără discuţie! Greşeala pe care au făcut-o românii, cei care au fost la putere: nu trebuia să-l omoare. Nici o ţară din fostele ţări socialiste nu şi-a omorât domnitorul!

Reporter: Aţi fost dezamăgit că a venit Revoluţia?

Gheorghe Oprea: Nu. Am zis că o s-o ducem mai bine! Dar am dus-o din ce în ce mai prost. Din ce în ce mai prost. Pe timpul Răposatului toată lumea avea cu ce trăi. A, că era vorba "cartelată"? Da, corect! Domnule, nu a fost bine, dar măgăriile care se fac acuma nu sunt de acord cu ele!

I-a cerut „Tovarășului” piese pentru Dacie

Pe 8 decembrie 1989, pe numele lui Nicolae Ceuşescu sosea o nouă scrisoare. Nicolae Muraru, un fost învăţător din Poiana Micului, Suceava, nu voia nici apartament, nici lemne de foc, nu avea pe nimeni de reclamat şi nici nu avea nevoie de loc de muncă. Îi cerea însă personal dictatorului piese de schimb pentru autoturismul Dacia 1310 şi materiale pentru a-și acoperi grajdul. Supriza a fost că, deşi regimul s-a prăbuşit la scurt timp după ce a pus plicul la poșta, spune că a primit lucrurile cerute!

Discuție reporter - Nicolae Muraru:

Nicolae Muraru: Am intervenit pentru necesităţile personale, întrucât aşa cum spuneam acolo în hârtie, întrucât la comerţul cu bucata nu se găseau asemenea produse.

Reporter: V-au fost trimise produsele respective?

Nicolae Muraru: Daaa! S-a rezolvat fără discuţie. Atunci nu era ca astăzi, să intervii la un partid şi să nu ţi se rezolve nimic. Partidul Comunist, chiar dacă era partid dictator, dar dictatura rezolva problemele.

Invăţătorul a recurs la scrisoare pentru că descoperise un truc: toţi se temeau de Nicolae Ceauşescu, inclusiv şefii de partid din judeţ, care, în general refuzau să-l primească în audienţă.

Discuție reporter - Nicolae Muraru:

Nicolae Muraru: Ştiam că nu ajung scrisorile la dânsul... (...) Ajungeau scrisorile la compartimentul scrisori. (...) Şi acolo se soluţionau cererile. Nu citea el. Dacă ar fi ştiut ce este în ţară Ceauşescu, ar fi rezolvat foarte multe. Se mai rezolvau unele probleme, dar libertatea cuvântului era stopată.

Reporter: Unde eraţi la Revoluţie?

Nicolae Muraru: Acasă. Eu priveam pe geam. Mulţi oameni se duceau la căminul cultural, că acolo ar fi fost o adunare. Şi-mi făcea cu mâna să merg şi eu. Eu nu m-am dus. Tatăl meu a spus aşa: "Când vei vedea că este vreo grevă sau o altă formă de manifestare să nu participi. Să te duci în beci şi să te ascunzi". Pentru că nu se ştie cine va ieşi şi te va putea omorî. Aşa că nu m-am dus nicăieri, m-am dus să-mi iau a doua zi cota de benzină, care era parcă 5 litri pe lună pentru o maşină.

Niculae Muraru încă mai are Dacia care a ajuns în atenţia Comitetului Central al PCR. Doar că nu o mai foloseşte. După 25 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, susține că speranţele multor oameni care au crezut în libertate au fost înşelate.

„Regimul comunist... Era rândul lui să cadă. Trebuia să te duci să cumperi un kg de făină de porumb prin Humor, pe la diferite adăposturi, ca să nu te vadă miliţia sau securitatea. Deci, viaţa după 70 a început să scadă. Calitatea vieţii a scăzut mult, mult de tot. Dar astăzi, ce să poţi spune despre calitatea vieţii?”, spune el.

„Pentru oamenii ăştia s-a prăbuşit o lume, dar, pe de altă parte, toată această lume care stătea înţepenită, a balansat foarte repede în speranţă şi entuziasmul a fost general. Oamenii aceştia s-au trezit dintr-o dată într-o lume cu banane, cu televiziune, cu eroi răzbunându-se pe "conducătorii odioşi" (...) sunt aceiaşi oameni care nu mai aveau nicio speranţă şi care aşteptau sistemul înainte de 22 decembrie, oameni care nu au nicio vină. Oameni suferinzi. Oameni înşelaţi în aşteptări”, spune Emil Hurezeanu.

Potrivit unei cercetări sociologice din primăvara anului 2014, 47,5% dintre români consideră că Nicolae Ceauşescu a jucat un rol „mai degraba pozitiv”. Mai mult, o altă statistică arată ca 80% dintre români aşteaptă şi astăzi ca statul să le rezolve problemele. La 25 de ani de la evenimentele din decembrie 1989, România este împărţită între nostalgia după un regim care a creat nenumărate victime şi un viitor încă neclar.

Ne întrebăm ce e rău cu comunismul? Ce e rău??? Rău este această idee că omul trebuie să fie ca un hamster într-o cutie. Acum, se poate să fie foarte multe lucruri rele în această societate. Dar măcar nu mai suntem hamsteri! Avem şansa de a ne explora diferite posibilităţi”, spune politologul Sincron Stanomir.