DIN|INTERIOR. Urmași de os domnesc. Povestea lui Constantin Brâncoveanu, Constantin Cantacuzino şi Mihai Sturdza din zilele noastre
Constantin Brâncoveanu este profesor de limba rusă, Constantin Cantacuzino este inginer, iar Mihai Dimitrie Sturdza a fost translator şi este un istoric pasionat. Toţi poartă numele a patru domnitori români foarte importanţi pentru istoria noastră. Moştenirea lor, ciuntită de regimul comunist, a însemnat mai mult decât casele, moşiile, tablourile sau argintăria. Măreţia elitelor politice de altădată se vede şi acum în educaţia, elegantă şi înţelepciunea urmaşilor.
„Numele ne defineşte, spune cine suntem. Este în acelaşi timp rezervor de memorie, să ştii mai bine cine eşti, şi rezervor de statut social. O experiență politică, o experienţă de de sute de ani în funcții publice, în ranguri publice te pregăteşte cumva şi cultural, dar poate şi genetic, pentru a fi mai bun în locul respectiv”, spune istoricul Filip Iorga.
Constantin Cantacuzino poartă numele unei renumite familii domnitoare din Imperiul Bizantin, care a dat Europei şefi de stat sau politicieni influenţi pentru mai bine de 600 de ani. Dinu, cum îl alintă familia, este inginer petrolist şi locuieşte într-un conac modern, lângă Piteşti.
„Aici am moştenit de la bunica un conac care parţial a supravieţuit naţionalizărilor. L-am reîntregit după 91, o parte, restul mai târziu, pentru că trebuia păstrat”, spune Constantin Cantacuzino.
Inginerul petrolist devenit fermier
Bunica lui, Elena Băicoianu, soţia unui Constantin Cantacuzino, a trăit în aceste locuri până în anii 2000. Mărinimoşi, şefii Cooperativei agricole din satul alăturat i-au lăsat spre folosinţă câteva sute de metri pătraţi de teren în jurul casei. În anii 80, însă, regimul a amenințat că i le confiscă, sub pretextul că nu mai are cine să lucreze terenul. Acela a fost momentul în care tânărul inginer de petrol şi gaze a abandonat Capitala şi s-a mutat la ţară. A învăţat să mulgă vacile, să cosească fânul şi să vândă fructele din livadă pentru a salva ce mai rămăsese din frumoasă moşie de altădată.
„Bunica a fost bucuroasă, că trăia singură aici. Pe de altă parte a intrat în conflict cu părinţii, care visau să devin inginer petrolist. Dar n-a ieşit. După cinci ani de fermier independent mi s-a atras atenţia că sunt un element negativ neîncadrat în societate şi s-a ivit un post de operator extracţie. Și am lucrat până în 99”, spune el.
Dinu Cantacuzino nu a mai plecat niciodată de la fermă. Pe neştiute, Elena Băicoianu, bunica lui, i-a schimbat definitiv viaţa.
„Bunica mea a avut că mamă pe Cleopatra Băicoianu, care a fost fiica lui Lambru Vasilescu, cel care a vândut hanul Manuc, de fapt l-a dat ca zestre, şi când a preluat zestrea a trebuit să plătescă şi ipoteca, care era pe han. Acest Alexandru Băicoianu. Labru Vasilescu a avut o fată, Arelia, care s-a măritat cu Alexandru Băicoianu, care a avut-o pe Cleopatra, Cleopatra pe bunica mea şi aşa a ajuns hanul Manuc la noi în familie. Şi locul asta era la Ceopatrei Băicoianu, care era o femeie extraordinară. Străbunica. A locuit aici, casa nu mai există, era sus pe deal, dar a fost demolată”, povestește Constantin Cantacuzino.
Revoluţia socialistă şi noul regim politic comunist aveau să năruiască tot ce era mai de preţ în familie. În anul 1948, după naţionalizare, bunicul, Constantin Cantacuzino, şi bunica Băicoianu aveau să primească domiciliu obligatoriu. El la Piteşti, ea la Bacău. Femeia a avut însă curajul să ignore decizia politică şi a rămas în zonă, aproape de soţul ei.
Numele ca povară
Cu bunicii în domiciliu obligatoriu, cu alţi Cantacuzini în închisori, numele devenise o povară. Constantin Cantacuzino s-a născut la Vulcan, oraş minier din Hunedoara. Acela a fost singurul loc în care tatăl lui a primit permisiunea să muncească. Boierul a fost trimis la munca de jos.
„Nu era minunat, cel puţin pentru părinţii, mei să te cheme Cantacuzino, că nu dădea bine la dosar. Despre nume vorbea doar familia. Dar ce să faci, când ai spitalul Colţea construit de un Cantacuzin, biserici rămase în picioare, institut pe malul Dâmboviţei şi ,vorba ceea, câte nu a făcut acest doctor, nu poţi să ştergi”, spune Constantin Cantacuzino.
Istoria însă le-a mai jucat feste Cantacuzinilor şi altădată. În urmă cu aproape 400 de ani, după asasinarea domnului Şerban Cantacuzino, numele era o povară pentru cei care-l purtau. Dârzenia domnului nu mai avea cum să îi protejeze.
„Era un bărbat de 2 metri, foarte puternic, temut de toţi. Tăia repede, tranșa lucrurile fără prea multe ocolişuri, avea o voce puternică, când tuna la supuşi se stingeau lumânările din jur. A adus porumbul în Ţara Românească, a inventat stânjenul, care de fapt era înălţimea lui 1,97. Ce a rămas foarte important în istoria lui a fost faptul că i-a ajutat pe vienezi la asediul Vienei de către turci, a tipairit biblia. Sigur că s-a tipărit în anul în care el a şi murit, dar a făcut toate demersurile să iasă”, spune Constantin Cantacuzino.
Şerban-Vodă Cantacuzino, unchiul lui Constantin Brâncoveanu, a fost un domn educat pentru care puterea nemiloasă a Imperiului Otoman nu părea o ameninţare. A pus la punct un plan de atac al Constantinopolului, cu spijinul marilor puteri, însă a murit înainte de a-şi vedea visul împlinit, în împrejurări suspecte.
„Cum a murit, părerile sunt împărţite. Să fi fost uneltiri din cauza viselor lui de mărire, voia să refacă imperiul bizantin, boierii s-au temut de furia turcilor şi că îşi vor pierde averile dacă nu le iese scoteala. A murit otrăvit. Istoricii spun: nu ştim adevărul,nu se poate şti. Cert este că a murit înainte de vreme şi cred eu că-i păcat pentru că în 10 ani n-a avut timp să facă prea mult”, spune urmașul domnitorului.
Lui Şerban-Vodă Catacuzino i-a urmat la tron chiar nepotul său, Constantin Brâncoveanu, acuzat ulterior că a făcut parte din „complotul otrăvii”. Cantacuzinii nu au uitat nici astăzi de cruntele acuzaţii aduse lui Brâncoveanu.
„Vedeţi, e anul Brâncoveanu. Am fost şi rude. Eh, odată ce l-ai făcut sfânt nu poţi să spui că nu ştii ce s-a întâmplat atunci. Se cam ştie. El şi cu unchi-su, Constantin Cantacuzino, l-au otrăvit pe Șerban, că asta e. Cum poţi să devii sfânt când ai otrăvit pe cineva? Unii spun că a murit din cauza averii acumulate, că s-au supărat că avea prea multă. A murit clar din cauza Cantacuzinilor, uneltirii Cantacuzinilor, asta fără îndoială. S-au luptat între ei. Politică... nu s-a schimbat nimic. Atât, că atunci se omorau, iar acum se...”, spune Constantin Brâncoveanu.
Politica nu l-a interesat niciodată pe ultimul Constantin Cantacuzino rămas în ţară. Chiar dacă i s-a propus să între într-un partid după 1989. A moştenit însă ceva esenţial de la temutul Şerban-Vodă.
„Tot timpul am o independenţă, am crezut că pot să fac totul singur. Nu neapărat singur, dar m-am bazat pe voinţa mea. Și cred că mai e un aspect care... eu sunt calm de felul meu, înghit multe, dar există un moment în care furia depăşeşte orice imaginaţie. Se sting lumânările şi forţa pe care o ai este inexplicabilă”, spune el.
Constantin Cantacuzino a revendicat cea mai mare parte a averii rămase de la înaintaşi. A primit hanul lui Manuc după o lungă luptă în justiţie, a câştigat o proprietate care valorează zeci de milioane de dolari. În plus, a încercat şi salvarea de la distrugere a conacului Contacuzinilor de la Râfov. Şi-a asumat o o datorie uriaşă la bancă pentru un demers care i-ar fi descurajat pe mulţi: renovarea ca la carte a unor monumente de patrimoniu. Totul pentru ca, de acolo de unde se află, înaintaşii lui să zâmbească mulţumiţi.
Constantin Basarab-Brâncoveanu-Bibescu
În anul 1964, Constantin Brâncoveanu ajungea la Londra. România trecuse deja prin marile schimbări de regim politic. Pe paşaportul lui scria Constantin Basarab Brâncoveanu Bibescu, iar combinaţia de nume odioase pentru regim devenise de nesuportat pentru tânărul urmaş al celebrului domnitor.
„Știam de foarte devreme cine eram. Ce făcuse domnitorul, de ce era cunoscut, balade folclorice, „boier vechi şi domn creştin”, şi întotdeauna eram nedumerit cum se putea ca într-o parte să auzi laude cu stilul brâncovenesc, că şi atunci erau, deşi moşier şi bogat şi exploatator, dar totuşi pozitiv şi în acelaşi tip descendenţii să fie duşmani de clasă burghezo-moşiereşti. Îmi aduc aminte ce traumatizat am fost că odată nu ştiu ce s-ă întâmplat cu actul de natere. Și la şcoală eram Brâncoveanu. Și nu ştiu cum s-au uitat ei pe certificat şi deodată apare în catalog Bibescu-Basarab-Brâncoveanu. Și îmi aduc aminte, prima a fost o doamnă profesoară de chimie şi n-a recunoscut numele. Că a vzut Bibescu. Și s-a uitat la mine şi a zis: ah, am înţeles. Și atâta de ruşinat am fost!”, își amintește el.
Paradoxal, la Londra, Costi Brâncoveanu şi-a câştigat existenţa ca profesor de... limba rusă. Studiase intens la institutul Maxim Gorki din Bucureşti. Oricât de stranie ar fi părut alegerea pentru un „asupritor burghezo-moşieresc”, era singura şansă de a putea fi acceptat într-o univestitate.
„Am talent la limbi. Am învăţat franceză acasă, de pe la 5 ani. De-aia vorbesc mai bine franceza decât o scriu. Și după aia a venit rusa obligatorie, de la vârstă de 9 ani, din clasa a III-a parcă, la 9 ani alfabetul chirilic e o jucărie, te joci. Când am reînceput la univesitate la Cambridge m-am băgat la facultatea de limbi moderne, rusă principală şi franceză secundară”, spune el.
A predat istoria Rusiei la Cambridge, Oxford şi Harvard, iar de un an de zile s-a pensionat şi călătoreşte prin lume. Îi place să creadă că dorinţa de a vedea lumea o moşteneşte de la mama lui, Marina Ştirbey, o aviatoare seducătoare şi curajoasă care a scandalizat micuţa protipendadă bucureşteană cu acrobaţiile ei aeriene.
Părinţii lui Constantin Brâncoveanu s-au căsătorit lângă Bucureşti, la palatul de la Mogoşoaia, graţie „uneltirilor” Marthei Bibescu. Pentru o noapte, palatul de pe malul lacului Snagov a strălucit ca o curte regală, aşa cum fusese în vremea celui care dăduse faima numelui Brâncoveanu. Avea să fie însă ultima noapte de petrecere înainte de neaşteptata prigoană comunistă.
„Căsătoria părinţilor a fost foarte fericită, chiar dacă a fost teribilă, în sensul că de-abia au apucat să stea împreună. S-au căsătorit în 42, în 48, eu aveam atunci cinci ani, am încercat să fugim prin Constanţa, probabi că nici nu am fi ajuns, că era un vaporaş sau o barcă”, povestește Constantin Brâncoveanu.
În 1949, Constantin, tatăl familiei, a fost arestat şi închis pentru infracţiunea de a purta numele Basarab Brâncoveanu. Marina Ştirbey a rămas singură, cu doi copii de întreţinut, Constantin şi Mihai. S-a mutat într-o mansardă din zona Schitu Măgureanu, unde împărţeau trei camere cu încă doi chiriaşi. Pierduse tot. Numele din buletin le făcea rău. Prietenii de familie şi rudele, cei mai mulţi erau deja în închisori. Puţinul ajutor care mai venea îl accepta cu demnitate încercând să supravieţuiască. Moartea lui Stalin i-a adus speranţa că poate părăsi ţara şi în anul 64, în aprilie, familia Brâncoveanu ajunge la Londra.
Exilul Brâncovenilor
„Tata şi-a găsit până la urmă o slujbă la secţia de română a BBC pentru care fusese condamnat în 59 şi a ieşit la pensie puţin după 60 de ani şi în momentul acela s-au stabilit în Franţa, au găsit o casă foarte frumoasă într-un sătuc şi au rămas acolo până când tata s-a prăpădit”, spune Mihai Brâncoveanu.
Marina Ştirbey s-a întors în ţară după 89, împreună cu cei doi fii, şi a cerut să vadă aşezămintele brâncoveneşti de la Horezu. Copiii au revendicat şi apoi au vândut tot ce au primit înapoi de la statul român.
„Eu întotdeauna m-am plâns într-un sens că niociodată, de la părinţi sau de la bunici, nu era ceva mai mic, ce să se poată păstra. Un apartament, de exemplu. Doar conac sau mai ştiu eu ce”, spune Constantin Brâncoveanu.
Moşiile, conacele, aşezămintele, palatele - pe scurt averea lui Constantin Brâncoveanu, moştenită sau adusă de soţia sa, îl impresionase chiar şi pe vizirul Imperiului Otoman. Domnitorul stăpânea trecătorile dinspre Transilvania şi Moldova, percepea taxe pe importuri şi pe exporturi, drumurile comerciale treceau pe moşiile lui. Proprietăţile şi potenţialul acestora de a produce galbeni, dar şi duplicitatea diplomatică au trezit supiciune şi temeri Sultanului.
„Ce mă impresionează la el este această lungă domnie de 26 de ani, ceea ce era impresionant pe vremea aceea, şi o domnie mult mai puţin războinică decât cei de dinainte, au fost mult mai puţine războaie şi e un om care a pus un accent foarte important mai ales pe cultură, pe religie, a fost un ctitor de biserici, în Țara Românească, ca şi în Transilvania, a negociat cu Rusia, cu Austria, cu Turcia, a încercat să găsească un echilibru între cele trei mari imprerii care erau toate foarte ameninţătoare. În 2002 am fost la Sâmbăta de sus şi am fost foarte impresionat de cum a fost refăcută aproape de la zero această mănăstire care era considferată ca un loc unde se refugiau periculoşii ortodocşi. Austriecii catolici îl considerau un pericol şi nu au ezitat să tragă cu tunul în mănăstire”, spune Mihai Brâncoveanu.
Constantin Brâncoveanu, domnul, a fost executat la Istambul, în ziua de 16 august a anului 1714, împreună cu trei dintre fiii săi şi cu sfetnicul Ienache Văcărescu. Au devenit martiri întru credinţă. Doamna Marica, soţia lui, împreună cu fiul cel mic, Constantin, s-a întors în ţară în mare secret cu o parte din rămăşiţele domnului. Le răscumpărase pe bani grei de la turci şi le-a îngropat în biserica de la Sfântu Gheorghe nou din Bucureşti.
Au trecut 300 de ani de atunci şi istoria nu a fost deloc blândă cu urmaşii domnitorului. Prigoniţi de comunişti, ultimii brâncoveni s-au stabilit în Franţa şi în Anglia şi se întorc rareori în ţară, ca nişte turişti străini. În '64 au fost nevoiţi să renunţe la cetăţenia română şi au plătit pentru asta 2000 de lei. Nici astăzi nu şi-au cerut înapoi cetăţenia.
Prințul devenit istoric
Dacă am asculta istoria, aşa cum o găsim în manuale, Mihai Dimitrie Sturdza este urmaşul unui despot care s-a opus revoluţiei de la 1848, cea care avea să dea României faţa modernă de acum. Dacă îl ascultăm pe istoricul Mihai Sturdza, însă, aflăm că înaintaşul lui Dimitrie-Vodă Sturdza era un domnitor luminat.
„Trebuie să spun că a fost un diplomat foarte abil. Şi în general era nevoie de abilităţi de diplomat pentru că în ţară erau boieri puternici, iar în străinătate erau puteri care abia aşteptau să pună mâna pe câte o bucată de pământ românesc. Domnitorul Mihai Sturdza a trebuit să practice şi el aceeaşi politică, mai ales că în vremea aia Moldova era înjumătăţită”, spune Mihai Sturdza.
Micul principat de la estul ţării se întindea până la Suceava, Cernăuţi în nord, şi în sud, până la Focşani. Boierimea puternică a Moldovei însă crease deja tinerimea şcolită la Paris sau la Viena. Iar tinerimea s-a întors în ţară cu idei noi, revoluţionare. Domnul Mihai Sturdza era practic ultima rămăşiţă a unui regim depăşit. Înlăturarea lui echivala cu un prim pas spre libertate. Aceste lucruri însă nu se spuneau în casă, iar micul prinţ, Mihail, orfan de tată, era ţinut departe de orice zvon veninos.
„Eu am copilărit la una din moşiile familiei, la Hanu, la poalele Ceahlăului, tata a murit într-un accident pe valea Bistriţei, eu aveam 3 ani, sora mea avea un an şi am copilărit la Hanu, unde natural nu numai sătenii îmi spuneau: printule, prinţişorule, de care îmi amintesc ca de ceva curios. Astăzi nici nu se mai gândeşte cineva. Bunica mea spunea că la căsătoria ei, în 1906, se mai putea resimţi în casele familiei de la Iaşi umbra domnitorului Mihail Struza care murise cu 20 şi ceva de ani inainte de căsătoria ei”, spune istoricul.
Olga Sturdza, născută Mavrocordat, a fost figura care i-a marcat existenţa.
„Într-un fel, bunica mea, care avea la Iaşi o poziţie cu totul deosebită, mi-a spus: niciodată să nu arăţi oamenilor vreun semn de dispreţ. Întotdeauna să faci primul pas, să fii amabil, pentru că mulţi se aşteaptă ca prinţul sau prinţesa să îi trateze de sus, cu aere de superioritate, şi asta, bineînţeles, nu se face”, își amintește Mihai Sturdza.
Spaima de a fi în calea Armatei Roşii a lăsat cele mai frumoase case din Iaşi, Fălticeni sau Dorohoi fără stăpâni, dar pline cu de toate. Aşa se face că tot ce s-a păstrat din casa Struzeştilor din Iaşi au fost câteva tablouri şi un pled din cozi de vulpe argintie. Şi chiar de-ar fi rămas mai multe, nu le-ar fi folosit la nimic. Mihai Sturdza a fost arestat la vârsta de 17 ani pentru infracţiunea de a fi făcut parte dintr-o mişcare subversivă, împreună cu Maria Cantacuzino, viitoarea scriitoare Oana Orlea. Iar bunica, Olga Sturdza, intrase în puşcărie pentru că a vândut englezilor cherestea din pădurea din Ceahlău.
Ieşiţi din închisoare, s-au stabilit în Bucureşti, unde au trăit o vreme graţie cărţilor din biblioteca familiei. Talciocul din Capitală era singura modalitate de a supravieţui. Cărţile s-au epuizat repede, la fel şi puţinele tablouri salvate de la Iaşi. Şi într-o bună zi mama prinţului pune la cale o tranzacţie care avea să le salveze viaţa şi să-i scoată pentru totdeauna din ţară.
„Mama s-a întâlnit cu soţia ambasadorului Greciei, în staţia de tramvai de la Colţea. Mama cu sacoşa cu tablourile făcute sul, doamna cealalată aşteptând şi ea tramvaiul, deşi venise cu maşina care stătea mai încolo. Nu s-a observat operaţia asta, că altfel ar fi fost iarăşi cine ştie ce operaţiune de spionaj”, spune Mihai Sturdza.
Cum a ajuns Mihai Sturdza lângă Ceaușescu
Ajuns în Franţa, Prinţul Sturdza îşi găseşte de lucru la Ministerul de Externe din Quais d'Orsay. Începe timid o carieră de translator care avea să îl aducă pe neaşteptate înapoi în România, odată cu prima vizită a unui şef de stat occidental în România comunistă. O asemena premieră diplomatică cerea o organizare ireproşabilă.
„Francezii voiau neapărat să fie acompaniat De Gaulle de un interpret de încerdere. Pentru că un preşedinte american fusese la Varşovia cu un an înainte şi polonezii spuseseră că nu e nevoie de interpret, polonezii vorbesc franţuzeşte foarte bine, ceea ce era adevărat şi i-au dat un interpret foarte capabil, care din ce spunea preşedintele american, învârtea frazele aşa de bine încât să iasă guvernul polonez bine. Ei şi-au dat seama cam târziu şi natural a circulat vorba că intrepreții din ţările comuniste nu prea sunt buni”, povestește el.
Aşa se face că în mai 1968 Prinţul Sturdza a stat în dreapta legendarului general De Gaulle, şef al statului francez.
„Am venit şi l-am văzut îndeaproape pe Ceauşescu. El era un om foarte şters faţă de general. Generalul venea cu fraze oratorice extraordinare, ridica mâinile spre cer, era entuziasmat, lumea aplauda. Ceauşescu avea un detaşament de aplaudaci în spatele lui care aplaudau, dar el spunea nişte lucuri banale. Pe Elena la început nici nu o observai”, spune Mihai Sturdza.
Tânărul prinţ s-a căsătorit şi a locuit toată viaţă la Paris. Pe întâiul născut al său, de la care încă aşteaptă moştenitori, l-a numit Mihai Dimitrie, după legile care guvernează familia de sute de ani. După 89 a început procesele de revendicare a averii Sturdzestilor şi, în paralel, a cercetat genealogiile marilor familii boiereşti din România. Din Curtea domnească de la Iaşi nu a mai rămas nimic, iar lui nu îi mai spune nimeni prinţ. Va rămâne pentru toţi cei care îl cunosc un strălucit istoric şi genealogist, Mihai Dimitrie Strudza.
Brâncoveanu, Cantacuzino, Sturdza sunt celebri acum ca oameni de ştiinţă sau antreprenori. Iar înaintaşii lor care au ocupat tronurile Moldovei sau Munteniei au rămas în istoria românilor ca diplomaţi influenţi, politicieni cu decizii tranşante, oameni puternici pentru care bogăţia ajungea să susţină cultura, iar arta să reflecte prosperitatea.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
