Sari la conținut

Embargoul sârbilor, paradis pentru români în perioada 1992-1995

Căderea comunismului în blocul est-european a avut pentru Iugoslavia consecinţe dramatice. Destrămarea republicii federative a început, de fapt, cu o ruptură a partidului comunist. Congresul partidulului din 1990 se termină cu retragerea delegaţiilor slovenă şi croată, care nu sunt de acord cu felul în care Slobondan Miloşevici vedea viitorul comuniştilor.

Un an mai tărziu, Croaţia şi Slovenia îşi declară independenţa. Este începutul sfârşitului pentru Republica Federativă Iugoslavia. În 1992, şi Bosnia-Hertegovina se declară stat, iar sârbii luptă cu armele pe toate fronturile în încercarea de a-şi păstra teritoriul.

Occidentul încearcă să oprească războiul şi condamnă Serbia pentru declanşarea lui. O rezoluţie a Consiliului de Securitate ONU din toamna lui 1992 cere tuturor statelor să impună sancţiuni economice Serbiei, în incercarea de a-l determina pe Slobodan Miloşevici să-şi retragă trupele.

Pe 26 aprilie 1993, România dă curs acestei Rezoluţii. Prietenia istorică româno-sârbă se rupe. Cel puţin la nivel oficial. Articolul 1 al Hotărârii de Guvern nr. 181 stipulează sec: „Se interzice transportul tuturor produselor şi marfurilor din şi spre Republica Federală Iugoslavia (Serbia şi Muntenegru) peste frontierele României”.

În anii '90, raportul se schimbă, sârbii sunt în nevoie, au o lipsă crasă de combustibil creată de comunitatea internațională și românii îi ajută. Sigur că și românii le iau foarte mulți bani, sumele erau exorbitante la vremea aceea. Dar sârbii apreciau, până la urmă, serviciul prestat dincolo de bani. Se creează o economie profitabilă, dar, în același timp, se întăresc și relațiile mai vechi”, explică Mihai Ghițulescu, specialist în Ştiinţe Politice la Universitatea din Craiova.

Oportunități nebănuite

Blocada impusă fostei Iugoslavii le deschide românilor de la Dunăre oportunităţi nebănuite. Află repede ce nevoi au vecinii: combustibil.

La nici o săptămână de la impunerea embargoului, sute de canistre pline cu benzină şi motorină ajung de la români la sârbi. Barcagiii învaţă repede un nou traseu, întins pe o porţiune de peste o sută de kilometri, de la Baziaş la Dubova. La fiecare asfinţit, fluviul se umple de bărci care gonesc spre malul sârbesc al Dunării.

Mirajul îmbogăţirii rapide îi face pe mulţi să intre în afaceri. Printre ei, Flavian Terescu. În 1993 avea 20 de ani. Era şomer. Face rost de o barcă, iar banii încep să curgă pe Dunăre. La primul transport, duce 30 de litri de benzină.

„Am luat barca. Nu aveam motoare, am dat la vâsle. Am plecat pe 4 dimineața din sat. Pe la 7-8 am ajuns la un sârb, la iesirea din Cazanele Mari, la o familie. Am strigat la ei, au venit la mal. Când au văzut benzina, s-au bucurat, au zis să le mai aducem”, povestește Flavian Terescu.

Un litru de benzină costa în România echivalentul unei mărci germane. Acelaşi litru ajunge să fie vândut în Serbia cu cinci mărci.

Banii se făceau cu uşurinţă. Afaceriştii investeasc în bărci mai puternice şi transportă din ce în ce mai mult combustibil.

Flavian are nopţi în care face mai multe drumuri şi duce peste râu chiar şi şase tone de combustibil.

Benzinării apărute peste noapte

În Clisura Dunării, peste o sută de benzinării apar peste noapte. Românul ingenios îngroapă în pământ cisterne CFR care joacă rolul unor bazine de carburant, la care se conectează cu pompe mobile. Într-o lună, un contrabandist câştigă până la 60.000 de mărci.

Reţeaua e bine pusă la punct. Unii au grijă de benzinării, alţii sunt cărăuşi. Stevan Simici are 60 de ani şi locuiește în Moldova Veche. În urmă cu două decenii, a profitat şi el de pe urma embargoului. Îşi deschisese un magazin în oraş. Era singurul. Iar cei proaspăt îmbogăţiţi nu se mai uitau la bani când era vorba de cumpărături. Stevan vindea alimente, alcool şi ţigări. Iar de clienţi nu ducea lipsă.

„Nu întrebau cât costă. Nu întrebau dacă le trebuie. Cumpărau, frate, și dacă le trebuia, și dacă nu le trebuia”, spune Stevan Simici.

La trei kilometri în aval de Moldova-Nouă se află comuna Coronini. Localitatea săracă, de pescari, se transformă peste noapte. Aproape toată lumea construieşte case noi. În curţi, apar maşinile germane.

Combustibilul devine la fel de preţios ca aurul. Puţini sunt, însă, cei care mai recunosc azi că aici s-au câştigat bani frumoşi perioada 1993-1995.

Cei care îi îmbogăţeau pe contrabandişti erau sârbii, care nu se puteau lipsi de maşini sau utilaje agricole.

Nicola Dumitraşcovici lucra la bancă în acea perioadă, însă familia lui trebuia să are şi să semene câmpul. Iar combustibil se găsea doar la românii de pe malul Dunării.

La Velico Gradişte, la Golubaţ, veneau românii până la margine. Mă duceam de la Belgrad şi cumpăram de acolo motorină. Veneau românii cu barca până la margine, se băgau pe teritoriul sârbilor fără nicio problemă”, își amintește Nicola Dumitraşcovici.

Curând, apar şi probleme între ei. Sârbi sunt acuzaţi de români că îi înşală. Românii sunt acuzaţi de sârbi că îi păcălesc.

Autorităţile române reuşesc să prindă peste 2.000 de contrabandişti. Toţi primesc doar amenzi. Zece oameni au plătit însă cu viaţa dorinţa de înavuţire, răpuşi fie de gloanţele grănicerilor, fie de cele ale altor contrabandişti.

În 1995, afacerea cu combustibil peste Dunăre se termină brusc, la fel cum a început. În 1999 se încheie definitiv şi conflictul din fosta Iugolslavie, după intervenţia NATO.

Ce a mai rămas din belșugul anilor '90

Pe malul Dunării, din belşugul anilor '90 n-a mai rămas aproape nimic. La două decenii distanţă, oamenii trăiesc din pensii mici, ajutor de şomaj şi subvenții sociale. Localnicii au rămas cu casele neterminate şi fără bani la saltea. De investiţii nici nu poate fi vorba. Iar benzinăriile în paragină sunt singurele care amintesc că acum 20 de ani aici era bogăţie.

Au cumpărat mașini care după câțiva ani nu mai valorau doi bani. Nimeni nu a băgat într-o afacere să se vadă ceva”, spune Stevan Simici.

El a rămas şi în zilele noastre cu magazinul. Iar Flavian nu s-a despărţit nici acum de barcă. Nu mai duce combustibil sârbilor, doar plimbă turiştii pe Dunăre.

„Unii fac bani pe spatele altora, pe răul altora. Aşa se întâmplă când e război”, spune Flavian Terescu.

Judeţul Mehedinţi este unul dintre cele mai sărace din ţară. Dacă acum 20 de ani, pe vremea embargoului, era o rată a şomajului de 10 la sută, acum este de 9.36 la sută. De sărăcie, oamenii au plecat din Mehedinţi. Judeţul are acum populaţia mult mai mică decât o avea la finalul celui de-al Doilea Război Mondial.

Nici în Caraş-Severin oamenii nu au dus-o mai bine. În 1993, rata şomajului era de 12,8 la sută. Acum este de 3 la sută. Dar nu pentru că sunt locuri de muncă, ci pentru că majoritatea populației a luat calea străinătăţii.