REPORTAJ. România, țara cu cei mai mulți agricultori de subzistență din Uniunea Europeană

Data publicării:
Ferma mica fermier agricultura - Guliver GettyImages

Este vremea treieratului în Sâmbureşti, judeţul Olt. Ion Rotea a plantat două hectare cu grâu. Recolta ar fi trebuit să-i ajungă cât să-şi hrănească animalele peste iarnă. Anul acesta, însă, seceta a pârjolit totul. Iar pentru agricultorii de subzistenţă, ca Ion Rotea, a fost o lovitură grea.

Ion Rotea, fermier: Ce a produs pământul, aia am recoltat.

Reporter: Nu păreţi prea mulţumit aşa...

Ion Rotea: Nu. Nici 20%.

Ca Ion Rotea sunt peste trei milioane de agricultori de subzistenţă în România. Sau de „semi-subzistenţă”, după cum sunt numiţi oficial, în statistici. Sunt oameni care trăiesc la limită din ce produc pe terenuri mici sau din creşterea câtorva păsări şi animale. Nu au loc pe piaţă şi nici bani să se dezvolte. Iar România are cel mai mare număr de astfel de fermieri, la nivel european.

Vintilă Mihăilescu, antropolog: Agricultură de subzistenţă... E aşa un termen-pălărie care îmbracă tot. De la sărăcie lucie, (...) până la anumite forme de economie domestică, la limită.

Deşi aceste gospodării au un potenţial uriaş, agricultura de subzistenţă se poate transforma într-o bombă socială. În 25 de ani de la căderea comunismului, nimeni nu a reuşit să reformeze acest domeniu.

Petru Bolocan, fermier: Nu, nu! Nu ajută nimeni fermierul de subzistenţă.

Valeriu Tabără, fost ministru al Agriculturii: Este o mare lovitură pe care o dăm(...) spre sectorul respectiv. Nu ştiu dacă voit. Dacă voit, e o crimă!

Ştefan Niculae, preşedinte sindicat al agricultorilor: Este o crimă. Pentru că noi ştiţi cum suntem? Sunt nişte politici de supravieţuire, ca să spun aşa. Nu te lasă nici să te dezvolţi, nu te lasă nici să mori...

România trăieşte un paradox: avem cei mai mulţi agricultori, însă importăm cea mai mare parte a fructelor şi legumelor. 97% din exploataţiile agricole sunt reprezentate de terenuri mici, cuprinse între 1 şi 30 de hectare. Însă acestea nu ocupă decât 37% din suprafaţa agricolă. Restul, de 53%, este ocupat de fermele mari, de peste 100 de hectare, deşi acestea nu reprezintă decât 1,5% din totalul exploataţiilor agricole.

Achim Irimescu, reprezentant în Comitetul special agricol al UE: Figurăm, în statistici cu 3,5 milioane ferme de dimensiuni mici şi foarte mici. Ele supravieţuiesc din suprafeţele mici de teren pe care le deţin şi nu vin cu mâna întinsă la guvern. Ăsta este un lucru foarte important.

Valeriu Tabără, fost ministru al Agriculturii: Acele ferme de subzistenţă ţin 1-2 vaci, câteva oi, găinile, porcii pe care îi taie de Crăciun.

Dacian Cioloş, fost comisar european pentru Agricultură: În agricultura de subzistenţă produci atât cât să te hrăneşti. Nu câştigi din agricultura pe care o faci. (...) poţi să-ţi asiguri necesarul de hrană pentru familie.

Numărul agricultorilor de subzistenţă a explodat după 1989, când au fost desfiinţate CAP-urile. Oamenii au fost reîmproprietăriţi, demers care a dus la fărâmiţarea suprafeţelor agricole. După procesul dur de cooperativizare forţată, agricultorii au intrat, fără niciun sprijin, direct în haosul tranziţiei.

Vintilă Mihăilescu, antropolog: Să nu uităm că în primii ani de dezindustrializare tot ce era trimis în şomaj era trimis la ţară. „Ai un hectar, două hectare, trei hectare la ţară de pământ!” era pe lista de urgenţe, de trimis acasă, pe ideea că au cum să supravieţuiască. Şi atunci, noi nu punem în legătură dezindustrializarea cu decooperativizarea, că „Uite, ce lucru frumos! S-a dat pământ înapoi”. Da, dar dezindustrializând ai umplut de fapt satele.

Mihai Herciu, director Direcţia Dezvoltare Rurală, MADR: Retrocedarea nu a fost urmată şi de măsuri de sprijin concret. I-a fost retrocedat terenul, dar el avea gospodăria decapitalizată, nu avea cum s-o muncească. Aş putea spune: îi dai unui om flămând o farfurie cu mâncare, dar nu-i pui tacâmurile la masă şi atunci, sigur, se află într-o situaţie dificilă.

România are cei mai mulţi mici agricultori

În prezent, cei mai mulţi agricultori de subzistenţă din România trăiesc, de pildă, ca bătrânul Constantin Stoian, din Colibaşi, Giurgiu.

Pe o căldură insuportabilă, Constantin se îngrijeşte de singurul hectar de pământ pe care îl are în proprietate. L-a cultivat cu gogoşari. A fost secetă mare, iar batrânul a irigat cum a putut toată vara. Pământul şi calul sunt toată averea lui.

Constantin Stoian, agricultor de subzistenţă: Arăm, dăm cu rariţa, toate treburile ce trebuie, cu calul. Uite, am udat acum, peste două trei zile, viu şi-l sapi. Stăm în văpaia asta aicişa.

Constantin Stoian face agricultură de când se ştie. A trăit sub toate regimurile politice de la Regele Mihai şi până astăzi.

Constantin Stoian, agricultor de subzistenţă: Era bine. Şi-atunci nu era atâtea boieri ca acum. Nu mai e cai, nu mai e vaci... S-a dus tot! Tot s-a dus...

Dezamăgiţi de lipsa de perspective, unii agricultori mici preferă să nu mai lucreze pământul. Aşa cum face Florin, un alt agricultor de subzistenţă, din Gurbăneşti, Călăraşi. Are un hectar de pământ, pe care l-a dat în arendă. El preferă să lucreze cu ziua. Şi să se îngrijească de animalele din bătătură.

Florin, agricultor de subzistenţă: Vedeţi ăsta e locul meu.

Reporter: Da, văd că nu l-aţi lucrat.

Florin, agricultor de subzistenţă: Păi, dacă nu-i bani! Azi muncesc pe 500.000. Iau un pachet de ţigări, un pachet de ţigări e 150.000, mai iau o pâinică, o aia şi gata e banii. Ştiţi cum se spune proverbul ăla: păduche la păduche trage, bogat la bogat. Ban la ban, păduche la păduche. Aşa e.

La 300 de kilometri distanţă, şi familia Mariei Şerban din Vitomireşti, Olt, trăieşte din ce cultivă şi de pe urma animalelor din curte. Deşi sunt oameni gospodari, nu reuşesc să depăşească stadiul de subzistenţă.

Maria Şerban, agricultor de subzistenţă: Trăim din greu, acum e secetă, stăm şi ne uităm pe cer, plouă, nu plouă, că irigaţii n-avem cu ce să udăm. Muncim astăzi ca să mâncăm mâine.

Reporter: V-aţi gândit vreodată să vindeţi pământul, să nu mai faceţi agricultură?

Maria Şerban, agricultor de subzistenţă: De multe ori, de multe ori! Ne-am gândit chiar să nu-l mai cultivăm, pentru că punem în zadar. Deci punem primăvara, băgăm o grămadă de bani. Şi până toamna, dacă nu plouă, nu facem nimic şi nu... Nu ştiu, nu ştiu unde o să ajungem. Nu ştiu unde o să ajungem.

Plan de la Bruxelles, rezultate româneşti

Aceştia sunt doar o mică parte din cei peste trei milioane de agricultori mici. Politicienii de la Bruxelles au avut planuri mari pentru aceştia. Încă de acum opt ani, în fostul Plan de Dezvoltare Rurală 2007-2013 au fost introduse forme de sprijin ale agricultorilor mici. Oficial, a existat o măsură destinată exclusiv „fermierilor de semisubzistenţă”. Au fost alocaţi peste 480 de milioane de euro pentru acest sector.

Achim Irimescu, reprezentant în Comitetul special agricol al UE: S-a stabilit ca în cadrul măsurii 141 fermierii să primească 1.500 de euro pe an, timp de cinci ani, în condiţiile în care urmărea un plan de afaceri, care urmărea ce? Orientarea pe piaţă, cel puţin 20% să crească producţia vândută pe piaţă şi în al doilea rând creşterea eficienţei fermei.

Aproape 55.000 de fermieri mici din toată ţara au accesat acest tip de finanţare. Astăzi, mulţi spun că mare lucru nu s-a schimbat pentru ei. Petru Bolocan a folosit banii europeni destinaţi fermelor de semisubzistenţă ca să-şi dezvolte o afacere cu legume. Este însă supărat: după plata impozitelor, a cheltuit mai mult decât a primit de la Uniunea Europeană.

Petru Bolocan, fermier: A fost cea mai mare porcărie 141, pentru că trebuia să facă un studiu de impact să vadă dacă e benefică măsura asta. Am zis, bă, bun, ne dă 60 de milioane, nu ne opreşte impozit, putem să ne dezvoltăm. Pe urmă am început. La finanţe, impozit la ei, că orice ban se înregistrează, plăteşti 16%. Îi plăteşti şi p-ăia. CAS-ul plăteşti şi p-ăla, plăteşti şi impozit pe profit îl plăteşti şi p-ăla. Şi trăgem linie şi am ieşit mai mult decât ne-a dat ei. Şi-atunci pentru ce să accesăm 141?

Constantin Badea, din Vitomireşti, Olt, este printre fermierii mai norocoşi: pornise deja o afacere în agricultură când a accesat fondurile destinate agricultorilor de subzistenţă. În ce priveşte însă ajutorul primit pentru ferma de semisubzistenţă, a ajuns la concluzia că a fost muncă multă, pentru puţin.

Constantin Badea, fermier: Eu cred că asta a fost mai ales politică. De subzistenţă... Ori că banii ăia, ori că banii pe care îi băgăm noi, jumate din ei tot în impozite se duc. Cazul meu e fericit, fiindcă eu, parcul meu de utiliaje mi l-am achiziţionat muncind pe afară, prin străinătate. Nu mai plătesc banii pe prestări, pe recoltări, că dacă era să plătesc, nu te ajungi cu nimic. Nu te ajungi. Restul, săracii, fac şi nici pentru ei nu fac. Sincer.

Măsura 141 a fost mai degrabă o formă de ajutor social, decât un stimulent pentru dezvoltare. Dacian Cioloş a fost comisar european pentru agricultură şi recunoaşte că fondurile alocate nu şi-au atins scopul.

Dacian Cioloş: Din analizele pe care le-am făcut noi la Comisia Europană şi când eram acolo, în 2010, când am început să gândim reforma, reieşea că această măsură a avut un impact relativ limitat în evoluţia acestui fenomen de subzistenţă. I-a ajutat, dar lucrurile n-au evoluat. Şi obiectivul comisiei era şi să-i ajute pe aceşti oameni, din punct de vedere social, pe termen scurt, dar pe termen mediu să-i aducem la evoluţie.

Cum şi cine a „şcolit” agricultorii de subzistenţă

Deşi rezultatele au fost modeste, până acum s-au cheltuit zeci de milioane de euro pentru consilierea acestor mici fermieri şi pe instruirea lor profesională. Practic, ca sa aiba acces la fondurile europene, agricultorii de subzistenţă trebuiau să-şi întocmească proiectele prin firme de consultanţă agreate de Ministerul Agriculturii. Ulterior, aceşti fermieri erau obligati să participe şi la cursuri de formare profesională.

Vintilă Mihăilescu, antropolog: Ideea în sine e foarte bună, instituţia poate să fie foarte utilă, depinde cum funcţionează. Şi aici intră povestea cu corupţia, care, mă rog, e boală naţională şi cu incompetenţa, că astea merg mână în mână. Şi, din nou, lipsa unei strategii.

Începând cu anul 2011, au existat suspiciuni legate de cum au fost obţinute contractele de consultanţă a agricultorilor de subzistenţă. Jurnaliştii au vorbit despre „licitaţii cu dedicaţie”, câştigate de firme cu legături politice.

Printre firmele care au beneficiat de aceste contracte pe fonduri europene este Romair Consulting SRL. Firma a câştigat în 2011 şi în 2014 mai multe contracte legate de sprijinirea fermierilor de subzistenţă şi instruirea lor profesională. Președintele companiei, Gheorghe Boeru, a fost reținut, în anul 2015, de procurorii DNA Ploiești pentru dare de mită, cumpărare de influență și evaziune fiscală. Jurnaliştii l-au prezentat pe Boeru drept unul dintre „abonaţii” la contracte cu statul, bazate pe relaţii cu politicieni din diferite tabere. Într-un interviu acordat Digi24, Gheorghe Boeru susţine că firma sa a fost selectată doar pentru experienţa în domeniu.

Gheorghe Boeru, patron firmă de consultanţă: Noi am transmis atunci un milion de scrisori, ne-am adresat la un milion de tineri, viitori tineri fermieri. Noi ne-am dus, să vă faceţi socoteala, în 1.800 de puncte.

Reporter: S-a vorbit despre faptul că anumite firme, inclusiv de Romair, au fost preferate de minister, tocmai pentru că ar avea cunoştinţe politice...

Gheorghe Boeru: Eu preferat? Sunt singura companie cu capital românesc care am îndeplinit condiţiile. În asociere cu Poşta română şi cu alţi trei colaboratori. E o licitaţie electronică, eu invit pe toată lumea să vadă, 14.000 de pagini, să le citească, dacă îndeplineşte toate criteriile, să meargă.

O altă firmă care a câştigat contracte pentru instruirea micilor agricultori este Win Win Business SRL. Aceasta a fost fondată de Liviu Harbuz, deputat PSD, fost consilier al premierului Victor Ponta şi vicepreşedinte al Comisiei pentru Agricultură din Camera Deputaţilor. Oficial, Harbuz nu mai apare în documentele firmei. Este însă asociat în alte afaceri cu actualul administrator al Win Win Business, Ştefan Adrian Miclăuş.

Cu toate acestea, contactat de reporterii Digi24, Liviu Harbuz a spus că nu mai are nicio legătură cu firma care derulează contracte cu Ministerul Agriculturii.

Liviu Harbuz, deputat PSD: M-am săturat de poveştile astea. Mai găsiţi şi altceva, fraţilor. Deci a fost o firmă pe care am cesionat-o de nu ştiu când, am lucrat acolo în calitate de director, dar nu are nicio legătură.

RGIC Consultanţă este o altă companie care a obţinut, în 2011, mai multe contracte pentru consilierea fermierilor. Firma este condusă de Otilia Manta, soţia lui Ioan Sorin Bondoc, fost consilier al ministrului de stat pentru coordonarea activităţilor din domeniul economic, până în anul 2006. Sorin Bondoc este şi directorul general al RGIC Consultanţă.

Otilia Manta spune că legăturile politice din trecut ale soţului nu au avut nicio influenţă când au fost obţinute contractele cu Ministerul Agriculturii.

Otilia Manta, director firmă de consultanţă: Nu poate nimeni să influenţeze, lobby politic. Soţul meu n-a mai lucrat din 2006 în instituţii de stat. Îmi pun şi eu o întrebare: oare când un om nu mai lucrează şi lucrează în aceeaşi firmă, cu soţia, trebuie să fii un om, nu ştiu... Într-o licitaţie fiecare îşi prezintă oferta, dacă există la un moment dat o suspiciune la licitaţia respectivă, întotdeauna există instituţii abilitate să ia deciziile aferente.

În ciuda tuturor acestor conexiuni, reprezentanţii Ministerului Agriculturii susţin că licitaţiile s-au derulat fără a avantaja o firmă sau alta. Şi că totul s-a făcut într-un mod transparent.

Reporter: A existat, să spunem, o presiune să fie acordate contractele către anumite firme?

Mihai Herciu, director Direcţia Dezvoltare Rurală, MADR: Personal nu am resimţit această influenţă, dar având în vedere că a fost vorba de o competiţie deschisă, de depuneri de oferte, în final a câştigat cel mai bun.

Specialiştii consideră, dincolo de controverse, că, dacă este făcută corect, consilierea agricultorilor români este un pas necesar în reforma sistemului.

Dacian Cioloş, fost comisar european pentru Agricultură: Eu continui să cred că trecerea de la agricultura de subzistenţă la producţia de piaţă nu se va putea face fără o consultanţă publică, care să fie specific definită pentru această categorie de beneficiari. Care nu au nevoie de consultanţi care să aibă super-soft-uri şi să scoată super-programe de pe calculator cu calcule complicate. O direcţie de acţiune în acest sens ar fi constituirea unor camere agricole, care să fie coordonate de către agricultori aleşi de către agricultorii din judeţul respectiv.

Planuri noi, probleme vechi

Anul acesta, în cadrul noului plan de dezvoltare rurală, guvernul a anunţat că va aplica o nouă formulă de sprijin a agricultorilor mici. Aceştia vor primi, anual, 15.000 de euro, dacă prezintă un plan de afaceri. Bugetul alocat pentru 2015 este de peste 72.000.000 de euro. Există însă riscul ca agricultorii de subzistenţă care chiar au nevoie de ajutor să fie excluşi de la finanţare: una dintre condiţiile de acces este să aibă în proprietate o fermă a cărei valoare economică să fie între 8.000 şi 12.000 de euro.  

Mihai Herciu, director Direcţia Dezvoltare Rurală, MADR: Ne propunem ca pentru această măsură să dăm posibilitatea acelor ferme de semisubzistenţă care au înţeles pe perioada de până acum să ajungă la un anumit nivel.

Reporter: Ce facem cu cei sub această dimensiune?

Mihai Herciu, director Direcţia Dezvoltare Rurală, MADR: Cei de sub această dimensiune rămân pe plăţile directe, plăţile de suprafaţă, din celălalt fond al Uniunii, de garantare pentru agricultură.

Valeriu Tabără, fost ministru al Agriculturii: A venit partea aceasta care, nu că este rea, că nu este, dar ea se adresează doar unui segment. Iar întrebarea pe care mi-o pun şi o pun este ce vom face cu aceste milioane de fermieri ai satelor româneşti. Cine îi va ajuta pe ei, trecem pe un ajutor social? Pe un venit minim garantat, îl amplificăm...

În UE, la coada vacii

Dincolo de planuri făcute la Bruxelles, prin satele ţării trăiesc oameni care, din cauza sărăciei, nu îndeplinesc nici măcar condiţiile minime pentru a accesa orice tip de finanţare.

În această categorie intră Nuţu Eftimie, un văcar din comuna Gurbăneşti. El nu are nici măcar un hectar de teren. Trăieşte de pe o zi pe alta.

Nuţu Eftimie, văcar: Aici e primarul, ca să ştii şi tu. Uite, acolo, porumbul ăla mai verde e al lui secretarul.
Reporter: Şi-al matale unde e?

Nuţu Eftimie, văcar: Al meu n-am nimic. Ăsta-i, băţul!

Nuţu Eftimie mănâncă o singură dată pe zi. Altfel nu i-ar ajunge pâinea şi cele câteva roşii, pe care le ţine în rucsac, cât păzeşte cireada.

Nuţu Eftimie, văcar: Eu n-am mâncat de azi dimineaţă de căldură. Uitaţi aicea, pâine. Asta-i până mâine dimineaţă, uite mâncarea. Până mâine dimineaţă la ora 7. Asta-i toată mâncarea până mâine la 7.

Nu există statistici care să arate câţi români din mediul rural trăiesc ca Nuţu Eftimie. Sunt oameni invizibili în statistici, pentru care termeni ca "fondurile europene" par de pe altă planetă.

Reporter: Oamenii simpli au din ce trăi aici?

Nuţu Eftimie, văcar: E vai de mama lor! Crezi că Comuna Europeană mă ajută pe mine? Şi au adus bomboane, salam, caşcaval şi mie nu-mi dai.

Reporter: Dar cine sunt ăştia cu Uniunea Europeană?

Nuţu Eftimie, văcar: Păi, eu ştiu? Dacă nu ştii dumneata, de unde să ştiu eu, un ţăran, cu vaca.

Satul, prin ochii unui om de marketing

În acelaşi sat cu Nuţu Eftimie, doi bucureşteni au pus pe picioare o afacere prosperă cu legume. Florin Cojocariu şi soţia sa, Victoria, au trecut de la viaţa agitată a oraşului, la agricultură. Florin a lucrat ani buni în marketing. Acum se ocupă de legume. De când s-au mutat la ţară, Florin şi Victoria au învăţat câte ceva despre lumea agricultorului de subzistenţă. Florin ne-a arătat satul, prin ochii omului care a dat confortul oraşului pe munca în agricultură.

Florin Cojocariu, fermier: Mă gândeam că, de fapt, problema esenţială la ţară e faptul că s-a distrus cultura tradiţional rurală. De fapt, satul a ajuns un fel de mahala. O mahala suspendată undeva, aşa, în vid. În agricultura de subzistenţă viaţa e foarte tristă, pentru că e la limită. Deci îi zice bine de subzistenţă. Se munceşte foarte neproductiv, n-ai utilaje, n-au nimic, se face totul manual şi viaţa asta uzează foarte tare. Partea mai puţin frumoasă cu viaţa la ţară, să vedeţi oameni de 30 de ani, care arată de 50. Adică... nu pentru că beau, ci pentru că muncesc de la 5 ani. În soare, în câmp. Cei care legiferează, cei care guvernează habar n-au despre ce vorbesc. Adică nu cunosc lumea asta. Schimbarea nu vine dând bani. Nu aşa schimbi oamenii, îi strici aşa. Îi schimbi creând centre de lucru, unde se lucrează eficient şi la alte standarde.

Întoarcerea la cooperative, o posibilă salvare

Economiştii cred că soluţia ca micii agricultori să se dezvolte ar fi să se asocieze. Din cauza moştenirii comuniste, însă, la nivel naţional există o reticenţă faţă de idee.

Valeriu Tabără, fost ministru al Agriculturii: Asocierea în România a fost o crimă, făcută în forţă, a fost făcută cu sânge, cu morţi, a fost ruptă România în două cooperaţia nu şi-a respectat niciodată statutul, adunarea generală nu a condus, a condus de fapt partidul şi a făcut ce-a vrut. Şi atunci a fost un şoc, când am venit cu astfel de chestiuni. Or, astea ar trebui luate treptat.

Ştefan Niculae: Singura noastră salvare şi chiar vorbind de fonduri europene este atragerea de fonduri în sistem asociativ. Dacă atragi fonduri în sistem individual, ca şi cum vinzi marfa în sistem individual, eşti pierdut. Falimentul e total.

Există însă şi români care au reuşit să creeze, cu succes, cooperative moderne. În Dobreşti, Argeş, mai mulţi membri ai aceleiaşi familii au format un CAP, între rude. Au reuşit să-şi introducă produsele pe piaţă. Oamenii au refăcut clădirile dezafectate ale fostei cooperative comuniste, pe care au găsit-o într-o stare jalnică. Baza afacerii au fost livezile de pruni din zonă. Acum se axează pe produse tradiţionale.

Luisa Oprescu, membră a cooperativei: Am venit aici unde era un loc pustiu şi e adevărat că 20 de ani nu s-a întâmplat nimic, dar efectiv nimic.

Ideea CAP-ului modern a venit în urmă cu trei ani. Membrii asociaţiei nu sunt doar din sat. O parte din rudele lor de la oraş şi-au adus aportul. Fiecare a pus ce a avut mai de preţ în afacere.

Alin Bogdan Buzescu, membru al cooperativei: Suntem neam mare şi pe Valea Cârcinogului avem o grămadă de veri, mătuşi, unchi şi au mai rămas şi nişte bunici. Ne-am adunat, dându-ne seama toţi că avem câte o bucată de pământ moștenire, pe care dacă nu le punem în valoare împreună, nu câștigăm mare lucru.

Luisa Oprescu, membră a cooperativei: Tot ce reuşim să facem aici reinvestim şi practic investim în suprafeţele fiecăruia. Tot ce scoatem băgăm în terenuri şi în mica bucătărioară a noastră.

Carmen Pătru, membră a cooperativei: Pe cont propriu, ca agricultor, poţi să faci faţă? Nu poţi să faci faţă. Nu s-a putut să facem nimic pe cont propriu, muncă în zadar. Nimic nu câştigam.

Nu a fost uşor să construiască un CAP modern. Mai ales că, pe lângă secetă sau alte probleme agricole, gospodarii din Dobreşti se luptă cu un alt fenomen: jaful generalizat.

Mara Pătru, membră a cooperativei: În momentul de faţă, nu poţi avea încredere în toţi oamenii, ci doar în membri familiei.

Mărioara Oprescu, membră a cooperativei: Sunt mulţi tineri care nu vrea să muncească. Dar face altceva: adună roadele celui care munceşte. Îmi pare rău când fură fără milă. Jefuie, rupe crăci, distruge tot. Asta-i durerea mare, de ce distrug şi nu ne lasă să muncim în pace?

Alin Bogdan Buzescu, membru al cooperativei: Lucrul în comun obştesc nu-l inventăm noi acuma. Noi l-am avut. După război şi înainte de război, noi românii am fost aici obşti moşneneşti, aici, în Subcarpaţi, şi nu numai. Nu degeaba am fost în secolul trecut pe locul întâi la diverse produse. Nu inventăm roata, dar se lucra împreună. Asta este o oportunitate pe care noi, românii, încă o avem, pentru că diversitatea naturală există la noi.

Borcanele cu zacuscă, pe drumul branding-ului

În urma proiectelor de reformă, s-a pus şi problema reconversiei profesionale a unei părţi dintre agricultori. Există zeci de organizaţii care, cu fonduri europene, le predau ţăranilor cursuri de instruire profesională. În Moroeni, Dâmboviţa, femeile învaţă să pună conserve pentru iarnă, la standarde europene, de exemplu. Pe lângă munca în bucătărie, învaţă ce bacterii le pot strica zacusca, dar şi termeni de marketing şi antreprenoriat.

Andreea Croitoru, reprezentant program „Anotimpuri la borcan”: Este un proiect prin care ajutăm femeile din mediul rural să obţină nişte venituri, făcând ceea ce ştiu ele tradiţional să facă. Vânzând conservele pe care an de an le fac în casă. Știu să facă conserve, dar nu ştiu să le facă pentru consumul public. În momentul în care ai un certificat care atestă o meserie, un certificat care este recunoscut de Ministerul Educaţiei şi Ministerul Muncii, în momentul în care începi cu forţele proprii să vinzi ceva, stima de sine creşte. Ca să nu spun că cresc şi veniturile.

Elena Ţărcuş ştia să pună conserve pentru iarnă dinainte să urmeze cursul de bucătărie. Avea destule de făcut şi prin gospodărie. Dar a considerat că este momentul să schimbe ceva.

Elena Ţărcuş, localnică Moroeni, Dâmboviţa: Cu doamna Oana, doamna Carmen s-au gândit că ce să facem, un loc de muncă să se găsească, că cu conservele facem, n-avem unde le duce. Şi tot aşa printr-o organizare am învăţat multe lucruri, foarte multe lucruri...

Ar fi o şansă să iasă din sărăcie.

Elena Ţărcuş, localnică Moroeni, Dâmboviţa: E mult de muncă, da, să ştiţi că e muncă. Noi am face multe, dar nu avem vânzare, n-avem unde să le ducem, să le comercializăm, că la noi este, se găseşte fructe de pădure, ciuperci, de toate. De toate facem, pentru noi. Că nu se găseşte unde să le dăm.

Tiberiu Cazacioc, susţinător mişcarea slow-food în România: Soluţia este specializarea, diferenţiera, nişarea, în tot ce înseamnă asta. Că e o roşie anume, că e găina cu gât golaş de Transilvania, localizarea este această şansă. Şi ăştia micii, care sunt fugăriţi cu sacoşa, de fapt aşa tre să-i vedem, ca o intreprindere mică, care are 3-4 locuri de muncă, de tip famililal.

Vintilă Mihăilescu, antropolog: Avem cel mai mare potenţial ecologic din Europa. Nu pentru că le-am păstrat noi, ci pentru că n-am ajuns la nivelul Europei. S-a întâmplat, „ne vindem sărăcia şi nevoile şi neamul”. Asta-i sărăcia noastră care acuma a devenit o bogăţie. Şi este o bogăţie! Care poate fi exploatată, care poate fi utilizată...

Fermier de Bucureşti

Se spune că „românii sunt un popor de ţărani”. Iar fenomenul agriculturii de subzistenţă este atât de extins în România, încât este întâlnit inclusiv în marile oraşe. Ştefan Alexandru este un fermier din Bucureşti. Creşte viţei, cai, găini, ară pământul şi-l cultivă, la câţiva metri de agitaţia oraşului.

Ştefan Alexandru, fermier din Bucureşti: Aici am lucernă, acolo nişte cocenaşi, nişte porumbaşi şi dincolo sămânţă din aia de Sudan, de furaj.

Reporter: Şi acolo ce e?

Ştefan Alexandru, fermier din Bucureşti: A, unde-s blocurile, e un cartier de blocuri făcut de patronii ăştia care are engros-urile astea, pe Pucheni.

Ştefan Alexandru nu a ales să aibă buletin de Bucureşti. Când oraşul s-a extins, gospodăria bunicilor săi a fost înghiţită de urbanizare. Stilul de viaţă al familiei a rămas însă neschimbat. Ştefan Alexandru spune că nu e singurul „ţăran din Bucureşti”.

Ştefan Alexandru, fermier din Bucureşti: Mai e nişte ciobani, acolo, veniţi din Teleorman de la Revoluţie, eu şi mai e un băiat care are vreo şase cai, pe care îi ţine din plăcere.

Reporter: Cum e în agricultură la Bucureşti?

Ştefan Alexandru, fermier din Bucureşti: Pentru mine e uşor, că n-am mult, dar pentru alţii...

Pentru Ştefan, gospodăria de subzistenţă din oraş este un refugiu într-o lume mult prea agitată. Spune că nu ar renunţa pentru nimic la asta.

România sub semnul subzistenţei

Dacă ar fi ajutaţi să iasă din sărăcie, numărul mare de agricultori de subzistenţă ar putea să fie atuul României, pe plan european, cred unii specialişti. Aceştia ar putea produce cât să acopere o mare parte din cererea de produse agricole naturale. Mai mult, ar putea să fie reprezentanţii unui stil de viaţă rural, care în alte ţări a dispărut de mult.

Tiberiu Cazacioc, susţinător mişcarea slow-food în România: E o Românie paralelă, care este ignorată de absolut toată lumea, deşi e un potenţial... Dacă suntem grăbiţi să-i ignorăm, sigur putem să-i facem să dispară, într-un timp anume, numai că este o supapă pentru noi toţi la un moment dat.

Valeriu Tabără, fost ministru al Agriculturii: Să nu vezi că în partea asta ai un sector de o importanţă colosală social-econimică. Acolo sunt zonele purtătoare de identitate. Şi nu doar identitate agricolă, ci şi identitate naţională. Ar trebui dezvoltată, fără drept de apel, o strategie naţională.

Constantin Badea, fermier: Eu vă zic o chestie. În România, se cam termină cu industrie şi astea. Să se bazeze pe agricultură, că asta ne scoate. Nu industrie, că industrie am avut şi n-am fost în stare s-o ţinem.

Noul plan de dezvoltare rurală ar putea decide soarta a peste 3 milioane de români. România rurală se poate transforma radical, cu bani europeni, până în anul 2020. Până atunci însă, pentru mulţi agricultori, viaţa de pe o zi pe alta rămâne singura opţiune. România a devenit o ţară cu ambiţii europene, dar care încă se zbate la limita subzistenţei.

Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News

Partenerii noștri