Sari la conținut

Amintirile de coșmar ale Alexandrei, supraviețuitoare din Colectiv: Ești torturat zi de zi/Medicii spuneau că „am adus eu” pneumonia de acasă

La scurt timp după ce Digi24 a intrat în posesia raportului întocmit de Ministerul Sănătăţii, privind modul în care au acţionat spitalele în urma incendiului de la Colectiv, raport care nu a fost făcut public şi a rămas în sertarele Ministerului Sănătăţii, o supraviețuitoare a tragediei a povestit cu lux de amănunte coșmarul prin care a trecut în spital. Mai jos veți găsi textul integral scris de Alexandra, precum și imaginile cu un puternic impact emoțional postate de tânără, pentru a arăta chinul prin care a trecut. 

alexandra furnea colectiv

FOTO: Facebook

Alexandra Furnea era redactor la revista Maximum Rock și se afla în clubul Colectiv, în noaptea de 30 octombrie 2015, la concertul trupei Goodbye To Gravity. În acea seară, viața Alexandrei avea să se schimbe complet. Tânăra în vârstă de 29 de ani a fost arsă pe umeri, pe spate, pe cap și pe mâini, însă adevărata tortură a început în spital. Alexandra a povestit pe pagina sa de Facebook despre condițiile în care erau ținuți cei arși, inconștiența și indiferența unor cadre medicale și despre minciunile pe care autoritățile le spuneau public.

Textul Alexandrei, extrem de dificil de citit, face o radiografie a unui sistem medical aflat la un pas de colaps, în care riști să ieși mai bolnav decât ai intrat.

„Am aflat ulterior, din scrisorile medicale, că am fost contaminată cu Pseudomonas multirezistent în toate plăgile. Probele mele erau departe de a fi sterile. Medicii mi-au mințit familia atunci mama și sora mea au întrebat dacă nu ar fi o idee mai bună să găsim o cale să plec în străinătate. Surorii mele i s-a spus că, dacă în locul meu ar fi copilul chirurgului, acesta nu l-ar transfera. I s-a mai zis că, dacă nu rezist, este, cumva, vina mea, pentru că sunt „slăbuță și sensibilă”. Am avut bacterii multirezistente și pe proba de cateter.

Zi de zi, luam un cocktail de 5 antibiotice – Meronem, Linezolid, Colistin, Avelox, Levofloxacin, Imipenem și altele. Mamei i se spune că mi le administrează pentru că sunt răcită. Cu siguranță am „adus de acasă” o pneumonie. În niciun caz nu am dobândit-o în spital. Antibioticele le luam preventiv, ca boala mea, de care eram tot eu de vină, să nu se agraveze. Febra pe care o făceam cu toții era și ea, normală. Așa fac arșii, ni se zicea. De fapt, noi eram infectați”, scrie Alexandra Furnea.

De asemenea, tânăra a postat mai multe imagini cu patul din spital în care dormea, modificat chiar de către mama sa cu ajutorul unor cutii de lemn și prosoape, astfel încât Alexandra să nu fie nevoită să doarmă pe spate, unde i se aplicaseră grefe de piele:

„Eram acuzată sistematic că nu mi se prind grefele din cauza mea, pentru că dorm pe spate sau pentru că nu mănânc suficient. De durere, nu ma puteam hrăni. În lipsa paturilor speciale pentru arși, mama mi-a rulat o pernă sub ceafă și alta la mijloc, ca să dorm cu spatele „în aer”, fără să ating salteaua, în speranța că astfel mi se vor prinde grefele. Îmi cumpărase, sărmana, zeci de perne, în cele mai variate forme. Ne chinuiam ore întregi ca să găsesc o poziție cât de cât umană. Cum reușeam, cum se desfăcea una dintre perne și o luam de la început. Apoi trebuiau puse mâinile pe altă pernă, ținută pe piept, deoarece acestea îmi înțepeniseră de la leziuni și nu le puteam întinde. Ritualul așezării în pat pentru noapte era o suferință absurdă. Problema erau, de fapt, infecțiile. Puteam să dorm și cu capul în jos. Grefele tot nu ar fi ținut pentru că erau mâncate de microbi, dar noi nu știam asta și încercam tot ce era omenește posibil.

Echipamentul de protecție al vizitatorilor era inexistent. Halatele verzi, „de unică folosință”, erau dintr-o pânză subțire și erau utilizate de câteva ori, de diverși însoțitori. Părinții mai isteți furau câte 3, 4 bucăți și le duceau acasă. Veneau apoi cu ele la spital, ca să nu fie nevoiți să le ia pe cele de pe cuier.

La sala de baie, totul se făcea pe viu pentru că nu există un protocol sustenabil de anestezie. Așa că, practic, ești torturat zi de zi, sau o data la două zile, nevoit să înduri dureri neomenești. Noi, răniții Colectiv, intram primii, dis de dimineață, ca să nu fim expuși la microbii altor pacienți. Mergeam acolo pe bandă rulantă, ca mieii la tăiat, scăldați cu rănile noastre pe 20, 30% din suprafața corpului în apă de la robinet, cu săpun chirurgical. Durerea aceea nu are nume dar te marchează pe viață. Traumei accidentului i se adaugă cea a zilelor petrecute în spital, unde igiena însemna chin, pe viu, cu un banal Ketonal în vene. După ce plecam, se dezinfecta cada cu Thor, un produs marca HexiPharma, sub formă de spray. Apoi intra următorul și tot așa, până la final.”