Sari la conținut

157 de ani de la Unirea lui Cuza. Lecţii peste timp

Înfrângerea Rusiei în Războiul Crimeii de către Anglia, Franţa şi Turcia a scos Principatele de sub dominaţia exclusivă a Imperiului Ţarist şi a celui Otoman. Prin tratatul de pace de la Paris din 1856, suzeranitatea otomană şi protectoratul rusesc asupra Moldovei şi a Ţării Româneşti au fost înlocuite cu garanţia colectivă a celor şapte mari puteri.

În martie 1856, în toiul Conferinţei de la Paris, reprezentantul Franţei, contele Waleski, ridică problema Unirii Principatelor. Prusia şi Sardinia, gândindu-se la propriile naţiuni, susţineau Unirea. Dar Ali Paşa răspunde că Moldova şi Ţara Românească nu ţin să se unească, iar trimisul Austriei, Buol, atacă declarând că aceeaşi limbă şi religie nu sunt motive suficiente pentru modificarea frontierelor şi că, de altfel, românii nici nu fuseseră consultaţi. Rusia oscila. Dar trimisul Angliei, Clarendon, punctează imediat: „Să le consultăm!”.

Aşa au luat fiinţă adunările ad-hoc. Dar, iniţial, alegerile pentru alcătuirea lor au fost marcate în Moldova de fraude în favoarea separatiştilor, încurajaţi de Poartă.

„Una dintre doamnele Catargiu intră în posesia corespondenţei cu Poarta, aceasta este publicată în Occident şi alegerile sunt reluate”, spune istoricul Alin Ciupală.

Scandalul din 1857 legat de falsificarea alegerilor din Moldova este însă şi primul moment în care Alexandru Ioan Cuza, pârcălab de Covurlui, s-a impus pe scena publică.

A avut şi fler politic pentru că şi-a dat seama că acest curent al Unirii va deveni majoritar şi prin propriile sale convingeri a luptat pentru această idee. El intră în conflict cu caimacanul Vogoride, căruia îi înaintează demisia, riscându-şi cariera pe această carte a Unirii”, explică istoricul Adrian Cioroianu.

Chiar dacă imperiile vecine Principatelor au acceptat noile alegeri, dând astfel mai multe şanse unioniştilor, Turcia şi Austria amânau retragerea trupelor lor din Principate. Încercau prin toate mijloacele să influenţeze adunările consultative ale românilor. Dar boierimea a rezistat presiunilor.

Programele de la Iaşi şi Bucureşti adoptate în octombrie 1857 sunt categorice: Unire, autonomie sub garanţii colective, principe străin dintr-o dinastie domnitoare europeană şi guvern reprezentativ.

Răspunsul celor şapte mari puteri a fost însă dezamăgitor. Convenţia de la Paris, un fel de constituţie a Principatelor, prevedea numai două instituţii comune: Comisia Centrală pentru legile de interes comun şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ambele la Focşani. În rest, doi domni pământeni, două guverne, două adunări legislative.

S-a pus problema: ce facem atunci, dacă nu putem alege principele străin? Ce facem? S-a hotărât că va fi ales un domn în fiecare ţară, dar că aceştia, din punctul nostru de vedere, aceştia sunt doar nişte locţiitori pentru principele străin până când se va putea îndeplini”, arată academicianul Dan Berindei.

În Moldova s-au înregistrat 38 de candidaţi la domnie. Şi pentru că tabăra conservatoare era împărţită între fostul domnitor Mihail Sturza şi fiul acestuia, Grigore Sturza, iar tabăra liberală între Vasile Alecsandri sau Costache Negri, a fost nevoie de un compromisSoluţia a fost desemnarea colonelului Alexandru Ioan Cuza drept candidat la domnie, iar la 5 ianuarie toţi cei 48 de deputaţi prezenţi au votat în favoarea lui.

Cuza a fost ales pentru că nu supăra pe nimeni. A fost acceptat de toţi pentru că nu fusese un concurent în această poveste. Din cauza neputinţei de a alege pe vreunul din cei care voiau să fie domn. El nici nu fusese de faţă la şedinţa respectivă, era la teatru şi a aflat a doua zi că el este candidatul”, spune Dan Berindei.

„Este rolul extraordinar al acestor tineri care înţeleg să iasă din rândul vechilor lideri, mai mulţi din familiile care domniseră deja. Cuza era o soluţie cvasi-republicană. Grupuri foarte puternice, foarte bogate, şi ideea cu Cuza sparge ideea dinastică naţională”, spune istoricul Petre Guran.

A fost ales un outsider, eu cred că mulţi au crezut că el poate fi manevrat, era cunoscut prin aventuri galante, plăcerea de a participa, ei bine s-au înşelat şi asta s-a văzut mai târziu”, punctează Alin Ciupală.

Alegerea la Iaşi a unui om care nu venea nici dintr-o veche familie domnitoare, nici dintr-un grup reformator radical a fost un puternic semnal de Unire transmis Bucureştiului. Dubla alegere aproape că s-a impus de la sine.

Era o ipoteză. Dar era pe planul doi sau trei pentru că fiecare parte, şi moldovenii şi muntenii, ar fi dorit să fie un domn de-al lor, chiar provizoriu. Deci nu era o idee care se impunea domninant. Era o idee, o ipoteză. Dar în împrejurările că nu au putut ajunge la un consens, au scos această ipoteză din sertar şi au făcut-o un fapt istoric”, spune Dan Berindei.

Ca şi la Iaşi, şi la Bucureşti a contat că în tabăra conservatoare nu a existat consens asupra unui candidat comun. Principalii candidaţi erau doi fraţi, Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei, amândoi foşti domni. Partida naţională tensiona şi mai mult situaţia întreţinând protestele mulţimii care cerea Unirea.

Hotelul Concordia, o amintire-simbol

În noaptea de 23 spre 24 ianuarie 1859, la Hotel Concordia, membrii partidei naţionale, în frunte cu fraţii Ion şi Dumitru Brătianu, marii boieri Goleşti, Ion Ghica, C.A. Rosetti au hotărât să accepte ideea avansată de Dimitrie Ghica, fiul fostului domnitor. El a explicat că alegerea domnitorului Moldovei pe tronul Ţării Româneşti este singura soluţie posibilă pentru Unire.

A doua zi, într-o şedinţă secretă a Camerei, Vasile Boerescu le-a prezentat propunerea şi conservatorilor. Aceştia au renunţat la propriile candidaturi, iar Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate şi la Bucureşti.

Si-au dat seama că depăşirea Convenţiei fără încălcarea ei nu poate fi obţinută decât prim alegerea aceluiaşi om. A fost o soluţie ingenioasă. A fost o soluţie care a permis punerea în practică într-un mod mult mai profund Unirea Principatelor, repet, fără încălcarea convenţiei, pentru că o cât de mică încălcare ar fi adus după sine reacţia puterilor garante”, spune Alin Ciupală.

Consulii străini erau foarte miraţi că pe Dealul Mitropoliei era deodată linişte. Ion Brătianu aranjase cu şeful Poliţiei să retragă gărzile şi el retrage poporul la 500 de metri de clădire. Au stat cuminte acolo, adică şedinţa secretă, votul şi alegerea în momentul final, iar după aceea au năvălit în adunare, au năvălit de bucuria reuşitei”, adaugă Dan Berindei.

Ales şi domn al Ţării Româneşti, Alexandru Ioan Cuza a ajuns în Bucureşti în februarie. Dar construcţia României era abia la început. Era nevoie în primul rând de recunoaşterea dublei alegeri, apoi de recunoaşterea Unirii depline, ceea ce se va întâmpla după aproape trei ani, cu mari eforturi diplomatice.

Figura lui Alexandru Ioan Cuza rămâne una dintre cele mai cunoscute în rândul conducătorilor României moderne. Dar această popularitate datorează mult propagandei. Regimul comunist l-a supraevaluat pe domnitorul Unirii din 1859 ca să umple golul apărut în cărţile de istorie de ştergerea oricărei referiri la Carol I de Hohenzollern, prinţul Independenţei, sau la Ferdinand I, Întregitorul din 1918. Însă creionarea unei imagini strict pozitive a lui Cuza a început chiar în timpul domniei sale şi a continuat în deceniile următoare. România în construcţie avea nevoie de chipuri nepătate.

Cițiți și:

Unirea Principatelor, soluție anti-Rusia
Alexandru Ioan Cuza, un brand de 155 de ani
Cursa rapidă pentru modernizare a statului român