Sari la conținut

BONTON. Codul etic din anul 1900 al angajaților BNR

Pe lângă tiparniţele de bancnote şi lingourile de aur, Banca Naţională a României mai „ascunde” un secret: un cod etic strict, vechi de peste un secol.

A ţinut foarte mult la prestigiul ei şi comportamentul a fost o problemă de fond încă din primele eclipe ale existenţei Băncii Naţionale. Banca Naţională a început să funcţioneze la 1880”, spune Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului BNR.

Încă de la înființare, angajații Băncii erau obligați să respecte un regulament cu totul special. Atât la muncă, cât și în viața de zi cu zi.

Era foarte mare preocupare pentru comportament. Comportament însemna şi felul în care vii îmbrăcat la bancă, comportament însemna şi felul în care te porţi pe stradă şi acasă, cu vecinii tăi, comportament însemna însă în primul rând felul în care te pregăteşti ca să îţi faci munca bine şi grija pe care o aveai ca să îţi faci munca foarte bine. Şi ca să ilustrez această idee, voi spune cât de greu se intra atunci, la începuturi, în Banca Naţională. Şi o să încep cu o figură legendară: regretatul profesor Costin Chiriţescu a fost în Consiliul de Administraţie al Băncii Naţionale, imediat după 1990. I se spunea aici în Banca Naţională, profesorul de monedă. Acest om s-a adresat cu o cerere Băncii Naţionale să fie primit aici ca funcţionar, după ce îşi susţinuse doctoratul la Berlin. Şi cererea lui a ajuns la guvernator. Guvernatorul de atunci a spus 'Da! Să intre, să lucreze la noi, dar începem de la ce?! De la o funcţie de jos, ca să ştie cum e jos'. Şi a fost numit impegat. Impegatul în Banca Naţională era un fel de casier. Număra banii. El povestea la un moment dat că era atât de atent să-şi facă această treabă, să şi-o facă foarte bine, încât până la urmă deprinsese şi sunetul banilor. Auzea în foşnetul banilor ca într-o muzică sunetul curat al perfecţiunii. Lua teancul de bani şi îl răsfira aşa şi, deodată, ştia câţi bani sunt. Normal că îi număra. Dar întâi spunea din minte 'sunt atâţia'. Şi după ce-i număra, atâţia erau”, povestește Adrian Vasilescu.

Chiar dacă unele reguli par astăzi depăşite, pe vremuri toți angajații le respectau. Cu atât mai mult directorii.

Un director din provincie, un director de sucursală trebuia să fie o persoană care se impune în oraș. Regula era foarte strictă: el trebuia să vină la serviciu cu trăsura. Și numai cu trăsura. Și să plece cu trăsura. Într-o zi, era probabil frumos afară, a vrut să se relaxeze, a plecat pe jos de acasă. Cert este că s-a notat. A ajuns cazul la București, s-a decis o sancțiune foarte gravă pentru directorul care și-a permis într-o dimineață să vină de acasă fără trăsură”, mai spune consilierul.

Grija pentru conduită se extindea şi asupra familiei. Niciun funcţionar nu putea să se căsătorească fără să aibă aprobarea comisiei de etică de la BNR.

Pe lângă moralitate, toți funcționarii aveau obligația de a se perfecționa. Banca Națională a investit mulți bani în biblioteca care are astăzi aproape 20.000 de cărți.

Asemeni unui rege, Guvernatorul era imaginea băncii. Și pentru că deținea cea mai importantă funcție, avea și cele mai multe îndatoriri. Una dintre ele pare bizară astăzi, în trecut era literă de lege.

El nu putea să locuiască decât în incinta Băncii Naționale. Aici locuia, aici au locuit guvernatorii. Un ziar al vremii, al vremii noastre, chiar a găsit un text al lui Bacalbașa despre guvernatorul Anton Carp, care avea ferestrele pe nu știu ce stradă din acest patrulater, unde sunt cele trei palate care formează instituția Băncii Naționale de astăzi”, afirmă Adrian Vasilescu.

Pe vremea aceea, conduita era printre principalele preocupări ale românilor. Şi asta se vedea în fiecare gest.

Era atunci cultul lucrului bine făcut pe care noi l-am pierdut. Acest cult al lucrului bine făcut se vede în palatul în care discutăm, pentru că este un lucru foarte bine făcut. Se vedea în felul în care lucrau oamenii de aici de la Banca Naţională, pentru că ce făceau ei era un lucru bine făcut, dar asta se vedea în toată societatea. De la lustragiul din Gara de Nord care avea el ambiţie când îţi făcea pantofii să-ţi lucească de să te priveşti în ei ca într-o oglindă, până la Saligny, constructorul podului de la Cernavodă, care după ce podul a fost gata, împreună cu toată familia lui s-a aşezat sub pod când a trecut primul tren”, susține consilierul guvernatorului Mugur Isărescu.

Clădirea BNR nu face excepţie de la regulă. Totul, în cel mai mic detaliu, arată o grijă deosebită pentru eleganţă.

„Această incintă vorbeşte de la sine. Vorbeşte despre grija pe care o aveau înaintaşii pentru formă. Dar nu pentru o formă fără fond. Pentru că important pentru ei era să creeze prin formă locuri unde fondul să capete conţinut”, mai spune el.

În secolul XXI, Banca Naţională a României nu mai are un cod de conduită scris după care să se ghideze angajații. Reperele au rămas însă aceleaşi.

„De ce nu mai avem un cod de conduită? Pentru că nu s-a simțit nevoia să fie scris. Sigur că da, există un regulament de ordine internă din care răzbat tot felul de cerințe. Și pentru viața privată. Dar un cod de conduită nu s-a mai simțit nevoia să-l avem, deoarece el a rămas codul vechi și funcționează prin cutume. Aici, la Banca Națională, pe oriunde te învârți, dai așa în aer de reguli vechi care îmbracă forme noi și care încă sunt valabile”, afirmă consilierul.

Iar regula de aur este aceeaşi pentru toată lumea: de la portar la guvernator.

„Astăzi când în presa vremii se spală atâtea rufe murdare, cred că cea mai importantă regulă de conduită este ca nimeni de la Banca Națională să nu ajungă cu rufele lui în spălătoria asta publică. Vorbim mai mult decât despre decență. Vorbim despre etică”, spune Adrian Vasilescu.

Indiferent de cursul vremii, Banca Naţională a României a pus preţ pe o conduită ireproşabilă. Iar manierele şi buna-cuviinţă s-au păstrat intacte în cele trei palate ale BNR din Centrul Vechi al Bucureştiului.