Sari la conținut

DIGICULT | Copilăria lui Solomon

SOLOMON MARCUS:Fascinația toboganului, fascinația scrânciobului, atracția circului, atracția stării de amețeală, de vertij, care, pentru copil, sunt esențiale. De modul în care noi recuperăm aceste elemente, după ce devenim adulți, de acest mod depinde, în mare măsură, reușita noastră. De plăcerea de a trăi!

Chiar dacă și-a trăit primii ani sub semnul lipsurilor, al războiului și al nedreptății, i-a folosit ca pe o trambulină, pentru a se ridica la înălțimea visurilor sale.

Primele amintiri pe care le avem din copilărie ne rămân în memorie aproape ca un vis. Cele dintâi imagini din copilăria lui Solomon Marcus au în ele ceva cinematografic. Și o mulțime de emoții. “Cele mai vechi amintiri le am cam de pe la vârsta de 4 ani, 4 ani jumătate. Era perioada în care încă nu mă jucam cu alți copii, totul se consuma în mine însumi. //...// primele mele imagini: o pisică la o fereastră, pe urmă o trăsură cu cai, în care eram speriat, ca nu cumva să se răstoarne calul... Aș spune că cele mai vechi amintiri din copilărie au fost sub semnul mirării, încântării și, uneori, sub semnul spaimei” .

Pentru cei mai mulți dintre noi, mama este centrul luminos al universului copilăriei. Dar în familia numeroasă, de condiție modestă, a lui Solomon Marcus, momentele de tandrețe ori de răsfăț n-au fost niciodată o prioritate. Totuși, mama i-a făcut celui mai mic dintre fiii săi, chiar fără să știe, un dar prețios: "Foarte târziu am înțeles ce a însemnat pentru mine mama mea. Pentru că mama mea nu era o ființă capabilă să-mi transmită o experiență intelectuală, una culturală. //...// Cred că de la ea am preluat capacitatea de a mă dedica. //...// Eu, fiind ultimul copil la părinți, n-am amintiri din perioada de tinerețe a mamei mele, dar din perioada în care eu am cunoscut-o, deci ea avea, deja, peste 40 de ani, ea-mi apare ca o ființă care, de dimineață până noaptea târziu, se dedica unor activități care priveau pe copiii și pe soțul ei. Nimic pentru ea! Lucru care era vizibil până și-n felul în care își repartiza ei porția de mâncare: cea mai mică, cea mai meschină.

Născut pe 1 martie 1925, Solomon a fost ultimul dintre cei 8 copii ai soților Marcus. În sufletul mezinului, sentimentele pentru părintele său erau contradictorii.

"Despre tatăl meu am amintiri foarte amestecate. Amintiri pozitive pentru măiestria sa de meseriaș croitor, amintiri mai puțin puțin pozitive despre modul în care se purta cu mama mea. //...// Intelecutal nu prea putea să se ocupe de mine nici el, deși avea anumite capacități, dar pe care nu și le-a format. //...// Eu am fost neglijat de tatăl meu, pentru că avea prea mulți copii. E o idee pe care am observat-o la americani: americanii care au mulți copii nu se ocupă decât de copilul cel mai în vârstă și fiecare dintre ei are datoria de a se ocupa de copilul imediat următor. //...// Acel frate al meu care s-a ocupat, în sensul că-mi furniza cărți, nu mai mult, era un frate cu 10 ani mai în vârstă decât mine. Între ei era un frate care era cu 5 ani mai în vârstă, dar care nu s-a ocupat de mine deloc. Ăsta cu 10 ani mai în vârstă s-a ocupat."

Dacă lumea din jurul tău nu-ți oferă ceea ce ți-ai dori, caută înăuntrul tău lucruri care te pot face fericit. Este lecția pe care a învățat-o, silit de împrejurări, Solomon Marcus: "Marile bucurii ale copilăriei erau date de ceea ce se afla în mine. Eu nu aveam părinți să mă ducă să călătoresc în lume, Marea Neagră am văzut-o abia când aveam 30 de ani! Forța, izvorul bucuriilor mele se aflau în mine: faptul că, imediat mă întâlneam cu copii de seama mea, că ne jucam, că organizam întreceri de fugă, de v-ați ascunselea, de castane, de nuci, de zmee, de tot ce vreți. O mare bucurie a copilăriei mele a fost faptul că monitorizam toate jocurile de pe strada copilăriei mele și am scos și un ziar, scris de mână, cu creionul, Ziarul Străzii, în care consemnam toate evenimentele, la fiecare joc - care sunt copiii care au fost câștigători. Și simțeam nevoia să-i recompensez, în felul ăsta am ajuns să fiu certat de părinții mei, pentru că descopereau, din când în când, că lipseau anumite lucruri din casă: am strâns de prin tot felul de sertare, toate capacele de sticle, toți nasturii, ca să-i premiez pe copiii câștigători. Timbre de la scrisori! //...// Am fost într-un conflict permanent cu adulții!"

Copilul care nu se înțelegea cu cei mari a ajuns, după ani, adultul care și-a protejat inocența.

"Mi se pare esențial să dau atenție jocurilor care mă fascinau în copilărie. Pentru că mi-am dat seama de următorul lucru: că jocurile care mă fascinau în copilărie pregăteau, prefigurau toate marile aventuri intelectuale pe care le-am trăit în activitatea mea de cercetare și de descoperire. De exemplu: //...// jocul de-a v-ați ascunselea. //...// Cu prilejul diverselor mele călătorii am descoperit că jocul de-a v-ați ascunselea e practicat de toți copiii lumii! Nu e numai la noi! //...// Mi-am dat seama, după câteva decenii de cercetare în matematică, în lingvistică, în semiotică, în informatică, în poetică, mi-am dat seama că, de fapt, activitatea de cercetare și orice activitate creatoare //...//, toate se desfășoară după scenariul care guverna jocul de-a v-ați ascunselea. Lumea pe care vrem s-o pătrundem, s-o înțelegem, ne lansează o provocare: vrei să mă înțelegi, vrei să mă pătrunzi? Accept, dar să știi că prețul pe care trebuie să-l plătești //...// este să înțelegi că cele mai interesante lucruri pe care vrei să le afli sunt ascunse. Și cu cât sunt mai interesante, cu atât se ascund mai mult!"

Pentru micul Solomon, magia s-a ascuns... în cifre.

"Anii în care am învățat să citesc, să socotesc, să scriu au fost o experiență esențială. A fost plină de evenimente și atunci am descoperit un alt joc care m-a însoțit de-a lungul întregii vieți //...// Este esențial să-ți revezi copilăria, în mod periodic, și la fiecare vârstă o înțelegi altfel și o înțelegi mai bine. De pildă, eu, în general, când sunt întrebat despre pasiunea mea pentru matematică, am răspuns multă vreme că această pasiune a apărut foarte târziu, abia după bacalaureat. Abia de vreo 10 ani încoace mi-am dat seama că răspunsul meu era greșit! Pasiunea aceasta mi-a apărut încă de la grădiniță, dar sub o formă care nu avea nimic comun cu modul în care se predă matematica în școală: ce mă pasiona pe mine, era jocul meu preferat, din momentul în care am învățat să sciu și să citesc, la sfârșitul fiecărui caiet, fiecărui maculator, caligrafiam cifre. "1, 2, 3...", "a, b, c..." Și mă fascina faptul că șirul ăsta, "1,2,3", nu se oprește nicăieri! //...// Faptul că formăm numere oricât de lungi doar cu 10 elemente //...//, lucrul ăsta mă fascina! Și toate ultimele pagini de la maculatoarele mele erau pline cu aceste lucruri!"

Anul 1940 a reprezentat un moment paradoxal, în adolescența lui Solomon Marcus. Pe de-o parte, a trăit experiența antisemitismului: a fost nevoit să poarte, pe stradă, banderola galbenă care îi deosebea pe evrei și nu a mai avut dreptul de a frecventa nicio școală. Dar tot atunci a descoperit, prin lecturi, poezia. O lume pe care o prețuiește și astăzi. "Vârsta de 15 ani a fost momentul cel mai dramatic al existenței mele. Pentru că trăiam acest conflict între forța încântării pe care o trăiam în interiorul meu, prin lectura unor mari poeți, pe de-o parte, și realitatea contingentă pe care o trăiam, aceea de a te găsi într-un mediu în care ești respins. //...// Am trăit un moment dramatic pe care l-aș putea formula așa (în acel moment nu eram în stare să-l formulez, dar acum pot): în ultimă instanță, care este adevărata Românie, este Eminescu sau sunt huliganii care vor să mă bată și să mă respingă?"

În acea perioadă, Solomon Marcus a trăit și o altfel de dramă personală: "Mi-aduc aminte că a existat pentru mine un moment, tot în preajma vârstei de 15 ani, momentul în care am conștientizat că am ieșit din copilărie. Și trebuie să vă spun că acel moment a fost unul al unei pierderi imense: mi-am dat seama că ies din cea mai magică, mai interesantă perioadă a vieții mele și că va trebui să mă lupt să recuperez, pe parcursul ulterior al vieții mele, să recuperez cioburi din acel univers al copilăriei. Ceea ce a grăbit acel proces e faptul că realitatea istorică pe care o trăiam m-a zgâlțâit atât de puternic, încât m-a pus în fața unei situații pentru care nu eram antrenat: întreabă-te din ce vei trăi, întreabă-te din ce vor trăi părinții tăi! Și, deodată, m-am găsit în fața unor întrebări dramatice. Și-așa am ajuns ca, la vârsta de 15-16 ani, să caut să dau meditații la copiii mai mici. Sportul acesta a tot continuat și-n studenție."

Băiatul care, până la 20 de ani, a purtat doar hainele rămase de la frații mai mari nu a resimțit sărăcia ca pe un handicap de netrecut. A compensat întotdeauna printr-un univers interior bogat, care i-a oferit motive de bucurie chiar și acolo unde alții nu le-ar fi intuit. "Bucuriile veneau de acolo de unde nicio dictatură nu avea puterea de a se impune!"

Să-ți păstrezi capacitatea de a observa, de a da atenție unor lucruri care, de cele mai multe ori, devin repede banale, intră în rutină și consideri că nu mai merită atenție. Ăsta este primul exercițiu.

De-a lungul copilăriei și până aproape de maturitate, Solomon Marcus și-a exersat de multe ori răbdarea, toleranța, tăria de caracter. Acum, preferă să-și amintească episoadele tensionate doar ca pe niște întâmplări care au dus la întâlniri providențiale. "Dacă m-aș apuca să vă povestesc toate detaliile vieții, nu doar în timpul războiului, dar din anii imediat următori: călătoria de la Bacău la București, pentru a veni la Universitate, era o dezordine totală! M-am suit într-un tren despre care nimeni nu știa dacă-i tren de persoane sau de mărfuri. Și nimeni nu știa dacă și când va ajunge la București! Toate erau în felul ăsta, o lume haotică! Și-n această lume haotică, treptat, contactul cu cei care aveau să devină marii mei profesori avea să devină salvator."

Nouă decenii de aventuri ieșite din comun, descoperiri și revelații. Astfel s-ar putea rezuma o viață excepțională. La vârsta senectuții, Solomon Marcus regretă un singur lucru: "Faptul că-mi dau seama că nu recuperez decât în parte minunile copilăriei. //...// Ceea ce am trăit, la vârsta de 14 ani, momentul acela în care am realizat că trebuie să las în urmă partea magică a vieții și să intru în partea tragică."

REPORTER: DIANA POPESCU

IMAGINE: DRAGOȘ STOICA, DAN ENE