Sari la conținut

DIGICULT. Nepotul lui Ion Creangă, arhitectul care a schimbat faţa Bucureştiului

Horia Creangă s-a născut în București, în zona Lahovary, unde s-a întors, după ani, pentru a construi un imobil. Tatăl său a fost Constantin Creangă, fiul marelui scriitor. Spre deosebire de părintele său, care nu și-a câștigat celebritatea, Horia Creangă a devenit o adevărată vedetă în lumea arhitecturii.

Este cel care impune discursul modernist și arhitectura modernă ca una dintre direcțiile principale ale arhitecturii, mai ales în anii '30. Din păcate, a avut o carieră destul de scurtă, dar foarte prolifică, foarte complexă. A murit în 1943, în momentul în care avea deja o carieră foarte bogată”, a spus Doina Anghel, istoric de artă.

Horia Creangă și-a început studiile de specialitate la Școala Superioară de Arhitectură, condusă, la acea vreme, de inginerul Ermil Pangratti. Dar și-a dorit să se conecteze la realitatea internațională, astfel că și-a continuat educația în Franța.

„A vrut să continue la Paris, la Ecole des Beaux Arts, unde a intrat direct în efervescența și în mișcarea modernistă, fiind foarte la curent cu programele lui Corbusier, cu ce se întâmpla la Bauhaus, pe de altă parte”, a mai spus Doina Anghel.

Horia Creangă și-a dorit să transpună în arhitectura românească tendinţele occidentale. S-a întors în București în anul 1926, cu gândul de a transforma orașul într-o capitală modernă.


„Și ajunge foarte repede să deschidă un birou de arhitectură aici, împreună cu soția lui. Vorbim iarăși de o familie, fratele lui, Ion Creangă, care a murit și mai tânăr, la 33 de ani, și soția lui, Lucia Dumbrăveanu, cu care a fost și coleg, la Școala de Arhitectură”, povesteşte istoricul de artă.

În familie, cei trei au optat pentru „schimbarea la față” a României. Au proiectat clădiri nu doar în București, ci și în Brașov, Deva, Cluj sau Predeal. Dar caracterul vizionar al lui Horia Creangă nu a stârnit prea mare entuziasm, în rândurile conservatorilor.

Publicul larg nu avea opinii foarte bune referitoare la arhitectura modernă. Și nu numai: personalitățile, de exemplu Nicolae Iorga, nu erau de acord cu introducerea unor astfel de elemente în arhitectură, fiind considerate de import. Să nu uităm că stilul românesc, național românesc sau neoromânesc, cum a fost denumit după aceea, era, încă, preferat. Era, cumva, stilul oficial. Deși Creangă afirma că noi nu avem un stil național. Pentru că țăranul român avea o arhitectură foarte simplă, lipsită de ornamente, și toată partea asta de decor, toată influența asta nu vine din arhitectura românească tradițională, ci din influențe orientale”, a mai spus Doina Anghel.

Horia Creangă a gândit pentru București artere largi - bulevardul Nicolae Bălcescu, fost Magheru, este creația sa. A proiectat clădiri emblematice, de la Halele Obor și Teatrul Giulești la Uzinele Malaxa. Dar poate cea mai cunoscută dintre creațiile lui este blocul Aro, cel care găzduiește cinematograful Patria.

Poate fi considerat o clădire-manifest pentru programul modernist. În primul rând este un proiect mare, care cuprindea și birouri și locuințe, este un comanditar puternic. Genul acesta de programe impun un stil”, este de părere istoricul Doina Anghel.

Horia Creangă a avut comenzi și de la particulari 

Creangă a avut comenzi și de la particulari. Între anii 1930 și 1935 a realizat o serie de locuințe individuale. Bucureștenii cu stare l-au solicitat pentru vile individuale de lux, cu piscine pe acoperiș.

Casa Bunescu, făcută pentru un inginer, Alexandru Bunescu. La Creangă, în primul rând, geometria e foarte simplă. Epurată de orice ornamentică, ne apropiem și mai mult de stilul de cub, cubist. Vilele lui preiau, sunt ca niște laitmotive, raporturile dintre plin și gol: o să vezi o fațadă cu plin foarte mult și o friză de ferestre care continuă pe colțuri. Terase, sus, aproape la toate casele de aici. Compartimentat foarte clar, spațiul de zi jos, cu living foarte mare, scară interioară. Și sus, de obicei, spațiile de noapte, pentru dormit”, explică Doina Anghel.

Una dintre cele mai complexe formule o vedem la o vilă care are, încă, numele proprietarei inițiale, Elisabeta Cantacuzino. Cu o suprafață foarte mare. Două corpuri, unul mai înalt și unul mai mic, registrul ferestrelor, care, uneori, se repetă și pe colț. Raportul între plin și gol, de obicei în favoarea plinului. O să vedeți mulți pereți goi, în exterior, care marchează scara. Și, din nou, terasa mare, pe aproape toată suprafața, sus, la corpul cel mai înalt”, mai spune ea.

Arhitectul nu a fost interesat doar de proiecte de anvergură sau de construcții pe care și le pot permite numai bogații. Și-a trecut în portofoliu și case modeste. Când în România s-a luat decizia de a se construi locuințe economice, pentru salariații anumitor societăți, Creangă a realizat un ansamblu întreg, pe strada Victor Manu din cartierul Vatra Luminoasă.

Dar, indiferent că a fost vorba despre clădiri impunătoare sau construcții de dimensiuni reduse, de hoteluri sau de apartamente ieftine, arhitectura lui Horia Creangă a avut întotdeauna câteva repere bine definite.

Interesul pentru volume mari, compacte, geometrie foarte simplă. Frumusețe văzută ca și confort. Confortul dat de tehnologie, de exemplu tâmplăria metalică. Spațiile foarte largi, compartimentarea foarte diferită față de ce era înainte”, mai spune Doina Anghel.

Printre arhitecți sunt cunoscute nu doar lucrările lui Horia Creangă, ci și temperamentul său.

Cred că-i seamănă bunicului lui. Simțul umorului, modul jocular de a trata viața zilnică de arhitect, felul aventuros în care și-a condus formația cred că îl arată drept un nepot demn de bunicul său”, este de părere Mariana Celac, arhitect.

Dar ceea ce contează, dincolo de persoana agreabilă, exuberantă, fermecătoare, sunt calitățile arhitectului.

Aș spune că, mai degrabă, Horia Creangă este un arhitect total, complet absorbit de misiunea și de sentimentul misiunii sale ca arhitect, și asta se vede în opera sa. Am apreciat întotdeauna această siguranță de a mânui justa măsură între volum, interior, finisaj și un fel de anticipare a posterității care, acum, se vede în lucrările unor tineri arhitecți”, a mai spus Mariana Celac.

Horia Creangă este considerat un inovator. Dar, așa cum contemporanii săi nu i-au împărtășit viziunea, urmașii nu par interesați să-i păstreze moștenirea.

„Îmi închipui că oricine știe ceva despre Horia Creangă își dă seama că moștenirea lui arhitecturală trece printr-o criză foarte gravă. Ceea ce se vede, în centrul orașului, în centrul Bucureștiului, la marginea lui sau acolo unde a construit, în țară, a suferit o degradare dramatică. Și mi-e teamă că expresia arhitecturală pe care a adus-o în București cu o consecvență absolut remarcabilă este foarte greu de perceput acum. Dar Horia Creangă, în ciuda acestei moșteniri vitregite, rămâne, probabil, cel mai mare arhitect a primei jumătăți a secolului XX”, a adăugat arhitecta.

Posteritatea nu i-a făcut dreptate lui Horia Creangă. Clădirile proiectate de arhitect se deteriorează pe zi ce trece.

Blocul Aro - Patria este jupuit, este vandalizat de intervenții complet nepotrivite arhitecturii inițiale. Blocul Burileanu-Malaxa, tot de pe bulevradul Bălcescu, este aproape de nerecunoscut, dacă îl comparăm cu proiectul și cu pozele inițiale. Superbul obiect de arhitectură utilitară care sunt Halele Obor arată așa cum arată, sprijinite de intervenții întâmplătoare. Blocul Aro - Patria aproape că este în mod fericit acoperit de oribile bannere, pentru că își pierde în întregime fațada de terasit. Plecând numai de la acest amănunt al arhitecturii moderniste - finisajul terasit de fațadă, o rețetă care nu se cunoaște foarte bine acum, și care ar trebui refăcută, pornind numai de la acest element foarte particular, e nevoie și de o cercetare, și de un experiment de construcție, și, bineînțeles, de un elan economic care să poată să susțină refacerea acestor fațade”, a mai spus Mariana Celac.

Un viitor luminos al construcțiilor ține, deocamdată, doar de domeniul fanteziei.

Îmi vine greu să imaginez un scenariu în care lucrările lui Creangă și ale altora, care formează bulevardul Bălcescu - Magheru, cea mai interesantă și împlinită rezervație de arhitectură modernistă din Europa, să poată să fie aduse la imaginea și la impactul lor urbanistic și arhitectural. Pentru că și în blocul Aro - Patria, și în blocul Burileanu-Malaxa, și în blocul Aro de pe Calea Victoriei locuiesc o sumedenie de proprietari. Problemele lor sociale sunt mari, la fel ca ale tuturor din România. Ar trebui un concept economic și social, care să combine forțele administrației cu forțele arhitecților și cu ceea ce pot acești oameni să facă. La blocul Burileanu-Malaxa, o admirabilă tâmplărie de metal, poate prima tâmplărie în întregime de metal din București, e "reinterpretată" de fiecare apartament în parte. E o caracteristică a bucureșteanului, să-și vadă numai de bucățica lui de interior, dar și de exterior”, este de părere Mariana Celac.

Relația complicată pe care o au bucureștenii cu clădirile în care locuiesc nu datează, însă, de ieri, de azi. Pe strada Roma, la numărul 63, imobilul Nedioglu, proiectat de Horia Creangă în 1935, a avut încă de la început un parcurs problematic. Inginerul Marian Cincă locuiește aici din februarie 1989 și cunoaște bine istoria blocului.

Inițial era prevăzut doar cu parter și încă un nivel. Soluția aceasta a fost abandonată de proprietar, a cerut suplimentarea cu încă un nivel, însă nu s-a acceptat. A venit cu a treia variantă, de decupare a ultimului nivel și transformarea lui într-o terasă acoperită. Aceasta a fost aprobată, într-un final, cu argumentația arhitectului că se încadrează în zona respectivă, unde era o zonă de vile”, spune Marian Cincă, locatar al imobilului Nedioglu.

În anii '50, după naționalizare, imobilul a trecut în patrimoniul statului, mai întâi la Ministerul de Interne, apoi la Primăria Generală a Municipiului București. Noi și noi chiriași s-au perindat, de-a lungul deceniilor. Fiecare, cu ideile lui despre cum ar trebui modificată clădirea.

„Undeva în anii '70 - '80, un fost chiriaș de aici, care era și profesor universitar, pe la Geodezie, a făcut o cerere la Primărie, la Consiliul Popular, cum era pe timpuri, de supraînălțare a podului. Motivele, unul dintre ele - se dorea un tampon de aer pentru confortul termic al ultimului nivel”, îşi aminteşte Marian Cincă.

Lucrarea a primit aprobare, iar clădirea s-a ales cu o centură de beton, turnată pe podul care nu este legat de structura de rezistență. O greutate în plus, care, la cutremurul din 1977, a dus la fisuri în pereți. Și în cazul altor seisme ar putea reprezenta un pericol pentru siguranța locatarilor.

După 1990, am încercat, cu ICRAL-ul, să aducem la forma inițială acest imobil, însă lucrarea era foarte costisitoare, la nivelul acela mi s-a spus că ar costa cam 40 de milioane de lei”, mai spune locatarul blocului Nedioglu.

Lipsa banilor și nepăsarea au adus multe dintre clădirile lui Horia Creangă într-o stare jalnică: corpuri demolate, structuri de rezistență afectate, fațade scorojite, elemente decorative înlocuite la întâmplare, de nepricepuți. Rămâne intactă doar valoarea lor.