Sari la conținut

EXCLUSIV. Culisele întâlnirii istorice dintre Papa Francisc și Patriarhul rus Chiril. Interviu cu Nunțiul Apostolic în România

Excelență, cum ați primit vestea că veți fi trimisul Sanctității Sale Papa Francisc în România și ce părere aveti despre conviețuirea interetnică și inter-religioasă în țara noastră?

Am primit cu mare bucurie numirea mea ca Nunțiu în România, în primul rând pentru că aveam prieteni români, cunoșteam puțin din istoria țării și era, într-un fel, ca și cum m-aș fi întors acasă, adică în Comunitatea Europeană.

Așadar, am primit vestea cu bucurie. După șapte ani și jumătate petrecuți în Asia Centrală, unde mi-am desfășurat slujirea de Nunțiu apostolic în Kazahstan, Kârgâzstan și Tadjikistan. Acolo, mai precis în Kazahstan, sunt 130 de etnii diferite, care conviețuiesc în mod exemplar, iar această realitate se datorează mai ales faptului că etnia majoritară, kazahii, au știut să ofere spațiu celorlalte culturi. A fost creată chiar și o instituție - Parlamentul popoarelor din Kazahstan - unde pot fi expuse în mod liber aspirațiile fiecărui grup etnic.

În România, realitatea este diferită. Sunt mult mai puține etnii și poate tocmai pentru asta conviețuirea poate să cunoască anumite contraste. Așa cum se știe, România s-a format în urma unirii dintre Transilvania, Moldova cu Muntenia. Fiecare trebuie să aducă diversitatea sa, dar într-un proiect comun. Eu sunt spaniol. Spania este unificată de mai mult de 500 de ani și totuși sunt încă tensiuni între catalani, basci și castilieni. Așadar, este normal să existe tensiuni, dar trebuie să fie mai puternică dorința de a le depăși și să existe un proiect comun al întregii națiuni, care să fie respectat.

Care a fost prima impresie pe care v-au făcut-o românii și în cât timp v-ați propus să învățați limba română, având în vedere că Excelența voastră, fiind madrilen, vorbiți aproape toate limbile romanice?

Trebuie să spun că eu cunosc români de mult timp, am prieteni buni care sunt români. Am cunoscut români care erau plecați din țară în timpul celui de-al Doilea Război Mondial; îmi amintesc de o doamnă care era foarte cultă și cânta la pian. Am cunoscut și români care au plecat din România după 1989, un alt fel de emigrație. În România, ca în oricare altă parte, sunt oameni de toate tipurile: sunt oameni simpatici și mai puțin simpatici, sunt oameni foarte întreprinzători și muncitori, așa cum sunt și oameni a căror dorință de a munci este mai mică. Așadar, este ca în alte locuri. Dar putem să spunem, ca o însușire tipică al românilor, că au aceleași trăsături ca popoarele latine, ca italienii, spaniolii, francezii: sunt spontani, se aprind ușor, știu să rezolve problemele care apar în ultimul moment - așadar, caracteristici ale popoarelor latine.

În ceea ce privește limba română, aș prefera să o învăț cât mai repede posibil. Dar, la 60 de ani, memoria s-a umplut! Deci voi întârzia cu învățarea limbii mai mult decât aș vrea. O învăț acum, dar îmi dau seama că trebuie să investesc mai mult decât în cazul altor limbi, pe care le-am învățat când eram mai tânăr, nu pentru că ar fi mai dificilă, ci pentru că acum presupune un efort mai mare.

În 1999, Papa Ioan Paul al II-lea a răspuns invitației adresate de Patriarhul Teoctist de a vizita România. Astfel, țara noastră a fost primul stat majoritar ortodox pe care îl vizita în calitate de Pontif. Apoi, în 2002, au semnat o Declarație comună prin care încurajau toți creștinii la unitate. A existat o apropiere aparte între Papa Ioan Paul al II-lea și Patriarhul Teoctist?

Da, a existat o reală apropiere. Adică apropierea între doi oameni ai lui Dumnezeu. Așadar, noi ne întâlnim în Dumnezeu, adică aceste apropieri nu sunt rodul unui calcul politic, ci sunt rodul dorinței de a duce la îndeplinire porunca lui Isus: „ca toți să fie una, după cum tu, Tată, ești în mine și eu în tine” (Ioan 17, 21). Așadar, când cineva este cu adevărat omul lui Dumnezeu caută unitatea cu ceilalți credincioși. Diviziunea este rodul păcatului.

Cât credeți că trebuie să mai așteptăm ca să-l vedem pe Sfântul Părinte Papa Francisc aici, în România?

Cu mai puțin de o lună în urmă am vorbit cu Papa. Știind că a fost invitat, l-am întrebat despre o posibilă vizită aici. Papa a răspuns: „Eu aș vrea să vin. Să sperăm că lucrurile vor decurge așa cum trebuie și că vizita mea va ajuta la unitatea tuturor românilor". De aceea, eu sper ca această vizită să fie posibilă. Eu, ca ambasador al Papei, voi face tot posibilul și voi lucra cu autoritățile, cu Biserica Ortodoxă, cu Biserica Catolică, pentru a face ca această vizită să aibă loc. Dar încă nu a fost fixată o dată pentru vizita Papei în România.

Pe 12 februarie, în acest an, pe Aeroportul din Havana, Papa Francisc și Prea Fericitul Chiril, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse, s-au întâlnit și au semnat o Declarație comună în care tratează succint marile provocări ale prezentului. Unii comentatori s-au întrebat dacă lumea realizează cât de mult s-a complicat soarta creștinilor dacă acești doi Păstori au decis că trebuie să se întâlnească și să transmită un mesaj comun. Excelență, cât este de complicată, în realitate, condiția creștinilor astăzi?

Din păcate, în fiecare zi condiția creștinilor devine tot mai complicată. Secolul XX a dat mai mulți martiri decât celelalte nouăsprezece secole precedente. Să ne gândim la persecuțiile romane, la istoria Evului Mediu, etc. Papa Francisc, chiar cu câteva zile în urmă, după masacrul din Pakistan, a repetat că singura cale de a depăși această situație este compasiunea: trebuie să iertăm și să iubim.

Dar există această ură împotriva creștinismului, înrădăcinată în multe persoane, din păcate, fie de altă religie, fie care aparțin aceleiași tradiții creștine, care, în mod greșit, văd în religie limitele pretențiilor lor. Așadar, este cu adevărat dificil să fii creștin astăzi. Dar trebuie să fim creștini cu toată modestia, cu toată bucuria care decurge din existența noastră de creștini. Se știe că persoanele care sunt religioase sunt persoane mult mai bine integrate decât acelea care i-au întors spatele lui Dumnezeu.

Am parcurs, spre comparație, atat Declarația de la Havana, cât și cea adoptată în 2014, la Ierusalim, de către Papa Francisc și Patriarhul Ecumenic, Bartolomeu. Declarația de la Ierusalim vorbește în mod general despre unitatea creștinilor, despre dialogul inerconfesional, în timp ce Declarația de la Havana aduce în prim plan în mod mult mai explicit motivele de preocupare ale Bisericilor. Se vorbește nu doar despre persecutarea creștinilor din Orientul Mijlociu, ci și despre limitarea drepturilor religioase în Uniunea Europeană. Vă așteptați la o reacție din partea din partea liderilor politici europeni în fața apelului a doi lideri religioși pentru protejarea, de acum înainte, a identității creștine a bătrânului continent?

Pentru Papa Francisc, întâlnirea cu Patriarhul de Moscova, Chiril, avea valoare în sine însăși, nu pentru temele menționate în Declarație. Chiril era interesat să profite de această întâlnire pentru a ridica o serie de probleme. Pentru Papa Francisc cel mai important era să întâlnească acest frate și să dea acest semn lumii, pentru că milioane și milioane de persoane au văzut imaginea: Papa de la Roma și Patriarhul Moscovei s-au întâlnit! Nu se mai întâlniseră niciodată în cei o mie de ani de la Schismă. Așadar, acesta era gestul important pentru Papa. Dar Patriarhul Chiril a spus că pentru a realiza această întâlnire trebuie să se pună de acord asupra unor aspecte, pe care să le facă cunoscute tuturor. Desigur, această Declarație a fost citită de mult mai puține persoane decât acelea care au văzut imaginea cu întâlnirea dintre cei doi lideri religioși. Dar aspectele prezentate în Declarație sunt de foarte mare interes și fac apel la conștiința tuturor persoanelor, mai ales a celor responsabili, a guvernelor. Guvernanții noștri, vobesc de toată Europa, în general, sunt foarte preocupați de sondajele de opinie - ce vrea lumea, noi oferim ceea ce vor oamenii în acest moment - și au renunțat să facă o adevărată politică de Stat: acesta este binele țării, noi trebuie să mergem în această direcție, poporul are nevoie de cutare lucru și noi trebuie să răspundem. Iar această pierdere a responsabilității în fața istoriei face ca țările să meargă toate când într-o direcție, când în alta. În consecință, apelul Papei și al Patriarhului Chiril pare să spună: ceea ce face ca Europa să fie cu adevărat un far de lumină și de civilizație la nivel mondial este, într-adevăr, filozofia greacă, dreptul roman, dar este, în primul rând, religia creștină. Pentru că religia creștină este aceea care a eliberat de superstiții și de idoli, care a făcut ca oamenii să fie liberi. Așadar, dacă întoarcem spatele identității noastre creștine negăm modul nostru de a fi europeni.

Excelență, conform unei statistici, se știe că în prezent 11% din populația mondială e prinsă în război. Este vorba, mai ales, de locuitori din țări ale Orientului Mijlociu, de țări din Africa, dar și despre conflictul din Ucraina. În fiecare zi actualizăm bilanțul celor care au murit în conflictele care au loc în lume și în fiecare zi vorbim despre pericolele pe care le reprezintă atentatele teroriste. Ce arme avem la dispoziție pentru a îndepărta îngrijorarea din inimile noastre, pentru a trăi cu seninătate, chiar și în această stare de alertă?

Omenirea a trăit mereu în stare de război. Se spune că din perioada în care s-a născut Isus, perioadă în care domnea pacea lui Augustus, nu a mai existat o altă perioadă în care să nu fi fost stare de război într-o anumită parte a lumii. Dar atunci nu se știa, deoarece comunicarea era rudimentară: dacă era război în China, nu se știa în Europa; dacă era între triburile din America precolumbiană, nu se știa, dar, din păcate, războiul a fost o condiție care a însoțit omenirea încă de la început. Dar, încet-încet, oamenii și-au dat seama că acest mod de a rezolva conflictele este specific mai mult animalelor, decât oamenilor. Oamenii trebuie să-și rezolve problemele discutând, dialogând, găsind soluții. De aici rezultă metoda democratică, din dorința de a evita confruntările violente. Trebuie să ne învățăm să gândim așa și să încercăm să evităm agresivitatea ca mod de rezolvare a disputelor. Însă această conștiință trebuie să fie dezvoltată. De aceea ne scandalizează tot mai mult aceste lupte, aceste războaie. Și să respingem categoric ideea de luptă, de război.

Referitor la terorism, putem spune că, în mod evident, a devenit un motiv de îngrijorare la nivel mondial. Cu decenii în urmă, erau voci care încercau să justifice terorismul spunând că atunci când un popor nu are altă modalitate de a se exprima, poate să recurgă la violență. Dar s-a ajuns într-un punct în care terorismul nu exprimă nicio dorință de libertate. Ei sunt, ca să spunem așa, asasini ai celor nevinovați. Iar acest lucru trebuie condamnat. Noi, în calitate de creștini, trebuie să-i cerem mereu Domnului să convertească aceste persoane; să se convertească și să-și schimbe inimile. Asta trebuie să facem noi. Nu putem fi de acord cu această metodă care nu duce la nimic altceva decât la creșterea spiralei urii și a violenței: eu te ucid pe tine, tu mă ucizi pe mine, eu îl ucid pe fiul tău, iar tu pe al meu. Asta nu duce la nimic bun!

Putem spune că România este o țară exemplară din punctul acesta de vedere. Din câte știu eu, aici nu au existat istorii de felul acesta și sperăm că nici nu vor fi niciodată. Din păcate, alte țări sunt marcate de multe decenii de violența teroristă.

În consecință, pentru rezolvarea problemelor este important să se găsească soluții demne de ființa umană: să se discute, să se dialogheze, încercând să se ajunga la compromisul, calea de ieșire care să fie utilă pentru toți.

Ce le transmiteți credincioșilor ortodocși și greco-catolici din România, în această perioadă a Postului Mare, înainte de a celebra Învierea Domnului?

Îi invit pe toți frații mei, ortodocși și greco-catolici, să se pregătească bine pentru Învierea lui Hristos, știind că drumul spre lumină trece prin cruce. Este ceea ce ne învață Învățătorul nostru. Să se renunțe la propriile certitudini și orgolii pentru a intra pe calea pe care a intrat Isus Hristos.

Credeți că este încă departe ziua în care se va stabili celebrarea Paștelui de către toți creștinii la o dată comună, în fiecare an?

Aceasta este o dorință pe care o au foarte mulți credincioși, și dintr-o parte, și din alta. Mi-au spus lucrul acesta atât catolici, cât și ortodocși. Papa Francisc a propus acest lucru, fără să fixeze o dată anume: fiind o sărbătoare mobilă, care depinde de fazele lunii, de calcule legate de prima lună plină din primăvară, să stabilim o sărbătoare fixă, în a treia săptămână din aprilie, sau în a patra, ori a doua... Să ne punem de acord. Așadar, Papa a lansat deja o propunere concretă. Să vedem câtă bunăvoință este din toate părțile pentru a rezolva această problemă. Și ca aceasta, și alte multe probleme care așteaptă încă o rezolvare. Acest lucru nu este imposibil dacă există voință și bună credință.

Istoria relațiilor dintre România și Sfântul Scaun

Monseniorul Miguel Maury Buendia și-a început misiunea cu un mandat clar: să organizeze cea de a doua vizită pastorală a unui Suveran Pontif în țara noastră. Președintele Klaus Iohannis l-a invitat deja pe Papa Francisc în România, iar Suveranul Pontif a spus că își dorește să ajungă în țara noastră.

Sfântul Scaun și România au o istorie complicată, care începe la începutul secolului XX.

În iunie 1920 au fost stabilite relaţii diplomatice între Sfântul Scaun şi Regatul România, în timpul domniei Regelui Ferdinand. Iniţiate de monarhii întregitori ai României, Ferdinand şi Maria, relaţiile diplomatice dintre ţară noastră şi Sfântul Scaun au fost rupte unilateral de regimul ateu şi totalitar comunist.

În 1950, din ordinul Ministrului de Externe Ana Pauker, Nunţiul Papal de la acea vreme a fost expulzat, iar frumoasa clădire în care locuiește acum Monseniorul Miguel Maury Buendia a fost confiscată.

A fost restituită Sfântului Scaun imediat după Revoluţie, intrând în proces de restaurare, iar Nunţiatura Apostolică la Bucureşti a fost redeschisă oficial în 1992. Şapte ani mai târziu, în 1999, avea să locuiască aici Papa Ioan Paul al II-lea, pe durata vizitei sale istorice în ţară noastră. Prima a unui Suveran Pontif într-o ţară majoritar ortodoxă.

Puţini ştiau la acea vreme că Papa şi Patriarhul României se întâlniseră cu zece ani înainte, în ianuarie 1989. Atunci Nicolae Ceauşescu încă era în viaţă, iar relaţiile diplomatice dintre România şi Vatican erau practic îngheţate de patruzeci de ani. Într-o călătorie spre India, cu escală la Roma, Prea Fericitul Teoctist a ignorat avertismentele autorităţilor statului şi a mers la Vatican să-l întâlnească pe Episcopul Romei.

Punctul culminant al colaborării dintre cei doi lideri religioşi îl reprezintă fără îndoială vizita Papei în ţară noastră. Pe 7 mai 1999, Papa Ioan Paul al II-lea a răspuns invitaţiei Patriarhului Teoctist şi a premierului Radu Vasile de a vizita România. A înghenuncheat, a sărutat pământul ţării noastre şi i-a mulţumit lui Dumnezeu pentru că i-a ajutat să vină să vadă cu ochii lui aceste meleaguri.

Pe 9 mai 1999, în parcul Izvor din Bucureşti, s-a produs un eveniment cu totul aparte în istoria de până atunci a creştinismului: zeci de mii de pelerini participau la Liturghia în aer liber oficiată de un Papa Catolic, în prezenţa unui Patriarh Ortodox. Se credea atunci că în acel loc va fi ridicată Catedrala Mântuirii Neamului. Papa Ioan Paul al II-lea se numără printre primii donatori la construcţia acestui edificiu: 100.000 de dolari e fost contribuţia financiară a Suveranului Pontif.

Vizita istorică a Papei Ioan Paul al II-lea a fost organizată în mai puţin de un an de la adresarea invitaţiei. Premierul de atunci al României, Radu Vasile a dus invitaţia la Vatican în 7 iulie 1998, iar în 7 mai 1999, Sanctitatea Sa era întâmpinat de sute de mii de români la Bucureşti.

Pe 15 mai anul trecut, actualul Preşedinte al României, Klaus Iohannis, i-a înmânat actualului Suveran Pontif, Papa Francisc, invitaţia oficială de a vizită ţară noastră. O invitaţie care a fost acceptată, iar Administraţia Prezidenţială a specificat că dată acestei vizite va fi stabilită ulterior pe canale diplomatice.

Dacă Papa Ioan Paul al II-lea a făcut prima vizită pastorală într-o ţară ortodoxă, iată că şi Patriarhul ecumenic Bartolomeu I a făcut un pas deosebit de important spre apropierea celor două biserici surori.

Pe 19 martie 2013, Arhiepiscopul de Constantinopol participa la slujba de inaugurare a Papei de la Roma iar asta a reprezentat, de asemenea, o premieră în istoria creştinismului. De atunci şi până acum, cei doi lideri religioşi s-au mai întâlnit de două ori, la Ierusalim şi la Istanbul. De fiecare dată, în îmbrăţişarea lor par să se fi închis toate rănile pe care şi le-au cauzat reciproc catolicii şi ortodocşii.

O imagine anume cu cei doi la Istanbul, din 30 noiembrie 2014, a dat multă încredere celor care speră la unitatea tuturor creştinilor. Papa Francisc îi cerea Patriarhului Bartolomeu să-l binecuvânteze, pe el şi Biserica Romei.