Sari la conținut

Noaptea cea mai lungă. Dispecer MAI: „Pot să vă spun că am plâns mult”

 

Simona Alupoaie, ofiţer, Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă: „Mihai Alexandru, Cătălina Ioniţă, Diana Enache, Opriţa Irina, Adrian Rugină, Vulcu Adriana, Nelu Tilie, Andrei Bucă, Petre Claudiu... vi-i spun pe toţi, deja îi ştiam, iar cea mai mare problemă e că deja începeau să apară imagini cu ei la televizor şi asocierea aia o făceam automat în cap: numele şi imaginea”.

Manuela Guran, medic Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă: „Opriţă, Rugină. Cel mai des sunau pentru Rugină, sunau minim 10 persoane, unul după altul. Pe urmă am aflat şi de ce”.

Tragedia de la Clubul Colectiv a fost trăită minut cu minut de dispecerii de la Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă. Simona şi Manuela au stat lipite de scaun mai bine de 24 de ore. Au vorbit pe rând cu părinţii, fraţii, copiii sau prietenii celor care nu erau de găsit. Încercau să-i liniştească pe cei care între timp alergau de la un spital la altul pentru a-şi găsi aparţinătorii. Însă le buşea plânsul. La ele ajungeau din oră în oră listele actualizate cu cei care au murit.

Simona Alupoaie: „Primul apel a fost pentru Adrian Rugină. Neavând încă un feedback de la colegul meu, pentru că şi el era ... era foarte obosit, era din timpul nopţii, abia la cel de-al doilea mi-am dat seama ceea ce se întâmplă, când m-a sunat o verişoară plângând, care îşi căuta verişoara şi prietena ei. La fel i-am zis că nu se regăsesc pe listele cu internaţi, dar să îmi dea numele şi listele de telefon, pentru că listele sunt într-o dinamică reactualizare, pentru că erau mulţi neidentificaţi”.

Manuela Guran: „Întâmplarea a făcut ca eu să răspund la unul dintre apelurile... suna colega doamnei care a decedat şi care era mama celor cinci copii. Mă întreba dacă ştiu de colega ei pe care o rugase să-i ţină locul în acea noapte. Din păcate nu aveam nicio informaţie, pentru că noi nu am avut numele persoanelor decedate. Abia după ce au fost identificate la IML şi asta s-a întâmplat în cursul dimineţii, nu în noaptea aceea, s-a putut confirma. Pe mine acest apel, m-a marcat, m-a impresionat. Inclusiv doamna spunea: "Eu am rugat-o să-mi ţină locul şi nu ştim dacă mai e în viaţă, dacă mai dăm de ea". Din păcate temerile s-au adeverit”.

Fiecare dispecer a vorbit în acea tură cu cel puţin 100 de persoane.

Simona Alupoaie: „La început, pentru mulţi am fost doar o voce de la capătul telefonului, dar pe parcurs m-am transformat în speranţa lor, pentru unii, şi cel puţin la doamna care a sunat pentru cele două fete, Diana Enache şi Opriţă Irina, am transpus oarecum dincolo de doar o voce dintr-un call-center de urgenţă şi ... atât de mult am empatizat cu acea doamnă, încât i-am spus că Dumnezeu este sus, Dumnezeu este mare şi aveţi speranţa că încă avem neidentificaţi. I-am închis telefonul şi am rugat colegul de alături: "Fă ceva şi află numele celor necunoscuţi care sunt încă internaţi, să îmi şterg şi eu din minte şi dacă mai sună acea doamnă, să ştiu dacă să îi ofer speranţă. Eu chiar am empatizat cu acea doamnă, m-a întrebat cum mă cheamă şi i-am zis că mă cheamă Simona. Cam aşa s-a ajuns, ea ştia direct că dacă sună la 3130605, îi răspunde Simona”.

Manuela Guran: „Pot să vă spun că am plâns mai mult, în noaptea aia n-am plâns, dar am plâns acasă. Noi nu ştiam poveştile din spatele fiecărui nume pentru că nu aveam cum, nici nu era momentul să aflu. Dar atunci când am aflat de la dumneavoastră poveştile, acelea m-au marcat după. Aş dori să nu se mai întâmple aşa ceva”.

Spre dimineaţă au apărut şi apelurile imposibile. Cele care te lăsau fără cuvinte.

Simona Alupoaie: Mi-a spus că l-a sunat un prieten şi i-a spus că sunt internaţi la INML. Zic: Vă rog frumos, calmaţi-vă şi reluăm conversaţia. L-am auzit în receptor: Sunt calm, vă pot zice.

Mi-a zis: prietenul meu i-a găsit, sunt ambii internaţi la INML. Şi i-am zis: Ştiţi ce este INML-ul? E un spital. I-am zis: Este Institutul Naţional de Medicină Legală. Da, acolo mă îndrept, dacă puteţi să îmi daţi adresa, mi-a zis. I-am dat adresa şi i-am zis: ştiţi în ce stare sunt? Domnul o ţinea pe a lui: da, da, sunt internaţi ambii acolo, la INML. I-am zis atunci, mergeţi spre INML şi veţi afla date concrete despre cei doi. Adică, nu aş fi putut să îi zic: domnule, trezeşte-te, INML-ul este morgă... Cam aşa au fost conversaţiile acestea.

Simona şi Manuela sunt convinse că vocile de la capătul firului le vor bântui toată viaţa.

Simona Alupoaie: „La sute de apeluri am răspuns, iar acea doamnă care îşi căuta fetele, am început şi eu să plâng cu doamna respectivă. Am fost mai mult decât voce pentru mulţi. La doamna respectivă efectiv am plâns amândouă în telefon, şi eu, şi ea şi mi se părea haotic, că eu trebuia să fiu acolo să ofer informaţii concrete, şi deja o luam pe o discuţie mistică, Dumnezeu este sus, este mare, ne ajută, ne dă speranţă. Aşa am simţit că trebuie să fac pentru doamna respectivă. Pentru doamna respectivă, pentru că am numărul ei de telefon, o să o sun să îi transmit sincere condoleanţe”.

Au ţinut să le transmită rudelor cu care au vorbit după tragedie un mesaj.

Manuela Guran: „Cei care au rude în spital, să fie tari, dar le dau un sfat. Să-şi dozeze efortul. Tendinţa oamenilor care ajung în spital cu pacienţi este să stea acolo. Trebuie să-şi dozeze efortul şi să-şi găsească rude, prieteni şi să facă schimb. Este o chestiune de lungă durată şi vor ceda psihic şi nu asta trebuie. Trebuie să mănânce, să doarmă, să plângă”.