Pastila de limbă | Expresii folosite greșit în limba română
Expresiile „a da sfoară în ţară” şi „a drege busuiocul”, care au înlocuit variantele iniţiale (şi corecte) „a da sfară (sau şfară) în ţară” şi „a drege cu busuiocul” nu sunt singurele expresii deformate pe care le folosim.
Radu Paraschivescu analizează alte câteva expresii şi spune de unde s-a pornit şi unde s-a ajuns:
Să luăm, de exemplu, expresia „a primi pe cineva cu surle şi trâmbiţe”, pe care o întâlnim într-o sumedenie de texte şi de relatări în care e vorba despre protocolul de întâmpinare a unui musafir important, despre întinderea covorului roşu şi mobilizarea fanfarei. „Cu surle şi trâmbiţe” mai poate să însemne şi „zgomotos” sau „ostentativ”.
E momentul să vă informez că, deşi o auzim şi o citim frecvent, expresia în această formă este greşită. Nu de alta, dar surla este sora bună a trâmbiţei, alături de care se înscrie în categoria instrumentelor de suflat. Prin urmare, a spune „Vedeta a fost primită cu surle şi trâmbiţe” e totuna cu a spune „În compartiment se aflau doi moşi şi doi bătrâni”. Cu alte cuvinte, „a primi cu surle şi trâmbiţe” este un enunţ pleonastic. Adică incorect. Dacă ne întoarcem la componenţa fanfarei, observăm că ea trebuie să cuprindă atât instrumente de suflat, cât şi instrumente de percuţie. În principal, tobe. Asta înseamnă că forma corectă a expresiei este „a primi pe cineva cu surle şi tobe”.
Şi ca şi cum deformarea „cu surle şi trâmbiţe” n-ar fi fost suficientă, un simpatizant al urechismului frazeologic a pus în circulaţie o variantă şi mai gogonată: „a primi pe cineva cu turle şi suliţe”. De data asta, să convenim, nonsensul e total. Sigur, se pot găsi şi aici explicaţii ale chixului. Inventatorul expresiei a auzit „surle” şi a reţinut „turle”, deşi cele două n-au legătură una cu alta, după care a auzit „trâmbiţe” şi a reţinut „suliţe”. Uşor de constatat, avem de-a face în acest caz cu o eroare provenită dintr-o alta, dat fiind că expresia corectă este, repet, „a primi pe cineva cu surle şi tobe”, nu „cu surle şi trâmbiţe”.
Nu e singurul caz de derivă sau delir. Oricât de greu vă vine să credeţi, până şi o expresie nevinovată, de genul „a fi oale şi ulcele”, se poate transforma nebănuit. Mai ales dacă pe scena limbii române se iveşte un personaj care este sau a fost rocker, şef de partid, preşedinte de club de fotbal, ortac, poet, ba chiar luceafăr carbonifer, deţinut sau om de televiziune.
Personajul - nu e nevoie să-l numesc, l-aţi recunoscut cu siguranţă - a izbutit să ia expresia „a fi oale şi ulcele”, al cărei sens este „a fi murit de mult”, şi s-o preschimbe într-un enunţ cu o rimă interioară de un ditamai comicul fără voie: „Cei care s-au legat de mine sau de viaţa mea sunt ulcele şi surcele”. Stau şi mă întreb: de ce nu „curele şi măsele”? Sau „proptele şi manele”?
Mai doriţi? Mai avem. Acelaşi efect de tip „telefonul fără fir” a virusat şi alte expresii. Printre ele se numără formula „a se face luntre şi punte”, care înseamnă „a te da peste cap”, „a face tot posibilul”, „a încerca pe toate căile şi prin toate mijloacele” sau „a face tot ce depinde de tine” ca să realizezi un anumit lucru. Luntrea este o ambarcaţiune cu fundul plat, cu care poţi trece de pe un mal al apei pe malul celălalt, pe când puntea este un pod îngust, format uneori dintr-o scândură sau dintr-o bârnă, pe care-l poţi străbate doar cu piciorul.
Folosite împreună, cele două cuvinte trimit cu gândul la depunerea unor mari strădanii pentru surmontarea unei dificultăţi sau pentru rezolvarea unei probleme. În fond, poţi arunca o punte peste un fir de apă, peste un pârâu. La fel, poţi străbate un curs de apă liniştit, fără valuri, vâslind într-o luntre. Însă un vorbitor neatent a folosit la un moment dat cuvântul „munte” în loc de „punte” şi a dat naştere expresiei incorecte, dar folosite mai des decât s-ar cuveni, „a te face luntre şi munte”. Chiar dacă o auziţi din când în când, vă asigur că e incorectă şi că seamănă într-un fel, ca tehnică de asamblare, cu „ulcele şi surcele”.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
