Sari la conținut

Viața după Colectiv | Tineri cu visuri mari

Şi pentru Alex, şi pentru Andrei un lucru e clar. Urmele tragediei din Colectiv nu se vor şterge prea curând de pe trupurile lor şi poate niciodată din suflet. Dar au găsit totuşi puterea să-şi facă planuri. Visează doar la ziua în care vor scăpa de bandaje şi de drumul spre sala de operaţie. Alex are 26 de ani şi este student la Arhitectură. De trei săptămâni n-a văzut altceva decât saloane de spital.

„Aş vrea, după ce ies, să mă urc pe cea mai înaltă clădire din Bucureşti, să ridic mâinile aşa şi să ridic capul în sus şi să respir aerul”, spune Alex Plîngu.

Deocamdată, aerul din salon miroase a medicamente şi a durere. Alex a fost supus unor intervenţii de chirurgie plastică, şi psihic se mobilizează pentru vindecare.

Văd altfel viaţa. Nu mă mai enervez pentru lucruri mărunte şi apreciez lucrurile simple, lucrurile frumoase pe care nu le conştientizăm înainte... acum mă gândesc numai la cum era când nu mă durea tot corpul absolut deloc”, povestește Alex.

Este posibil ca săptămâna viitoare să ajungă acasă. Dincolo de tratamentele şi operaţiile de care va mai avea nevoie, Alex a decis să se implice mai mult în spaţiul public: „Vreau să-mi susţin foarte mult generaţia mea, vreau să fiu alături de studenţi, de oameni care vor să vină cu o schimbare, de oameni inteligenţi care vor să facă ceva”.

Pentru Andrei, colegul său de salon şi de suferinţă, reperul de normalitate la care visează este întoarcerea la matematică. Are 20 de ani şi este medaliat cu aur la olimpiadele internaţionale. Îşi doreşte să se vindece pentru ca anul viitor să fie iar în echipa României, la concursul din Cipru.

Nu-mi place să citesc matematică, îmi place să fac matematică. Şi având mâna încă destul de slabă, eu nu sunt capabil să ţin un pix, să-mi pot transpune gândurile. Cred că ăsta e singurul minus”, spune Andrei Bud, pacient.

În rest nu vorbeşte despre starea sa de acum. Preferă să trimită un gând de recunoştinţă celor care l-au îndrumat prin lumea cifrelor şi a formulelor matematice, unde el vrea să devină cercetător.

Mă gândesc la profesorii aceia care vin şi, în momentul în care predau, au mereu zâmbetul pe faţă, sunt fericiţi că fac ceea ce le place. De asemenea, care nu se tem niciodată de întrebări şi sunt capabili în momentul în care nu ştiu, să recunoască că nu ştiu”, mai spune Andrei.

Mama lui Andrei a venit din Maramureş acum trei săptămâni şi nu s-a dezlipit de spital de atunci. Lacrimile de disperare i se transformă încet în lacrimi de bucurie. Le simt din plin şi alte cinci familii, care în curând îşi vor duce copiii acasă, pentru continuarea recuperării!