Sari la conținut

REPORTAJ Din| interior. Cât de pregătiți sunt deținuții de grațiere?

Anul trecut, 70.000 de infractori au scăpat de puşcărie. Şi nu printr-o ordonanţă, ci datorită unei instituţii care funcţionează legal de 17 ani în România. Direcţia Naţională de Probaţiune a supravegheat, în libertate, un număr de trei ori mai mare de condamnaţi decât sunt acum după gratii. Rezultatele obţinute: 93% din cei ajunşi în probaţiune, după o condamnare, se reabilitează. Prin consiliere, vizite inopinate şi supraveghere permanentă. Cum poate libertatea să îi motiveze pe infractori să revină la normalitatea cerută de societate aflați într-un reportaj „Din | interior”.

Am fost înnebunit de viteză, de cai putere, de sunet de tobe, de mirosul de cauciucuri, de benzină şi de tot ce ţinea de asta. Până când m-am urcat o dată şi m-am plimbat şi se întâmpla altceva, era de pe altă planetă, cel puţin pentru mine, cel puţin la vârsta aia. Şi atuncea mi-am dat seama, nu că mi-am dat seama, nu cred că mai exista altceva. Clar trebuia să fac ceva şi să-mi iau o motoretă şi să alerg. Am ajuns pe la câteva circuite, am început să merg, am vrut tot mai mult. Am făcut recordul naţional. Şi acuma este în picioare. De la fibră de sticlă şi rezervoare la fiare, la suduri, la evacuări, la tot ce ţine. Vreau să cred că pot să fac o motoretă de la o roată la cealaltă cu tot ce ţine de ea” - este mărturisirea lui Mihai Stănescu, antreprenor, campion la motociclism viteză.

9,4 secunde pe distanţa de 400 de metri este recordul lui Mihai Stănescu. Pasionatul de motoare trăieşte acum la Ciolpani ca şi cum ar fi protagonist în emisiunea „American Choper”. Dar în varianta autohtonă. Fostul campion la curse de motocicletă are toate premisele unei poveşti de succes. Doar că viaţa sa a adunat şi alte recorduri. 11 dosare penale pentru conducere fără permis, 9 luni de închisoare, opt ani de supraveghere în probaţiune. Nebunia tinereţii l-a adus la un pas de a deveni unul dintre cei aproape 11.000 de recidivişti care umplu închisorile. Doar că Mihai a primit o a doua şansă.

Mihai: „Casa? Cu casa nu am reuşit să ne mutăm. Pe o parte a fost mai bine că am stat cu părinţii mei...”

Mihai vine la Serviciul de Probaţiune Ilfov ca la el acasă, iar consilierul său de probaţiune i-a devenit prieten. Doar că n-a fost întotdeauna aşa.

„Iniţial nu prea m-am ţinut de treaba asta, serviciul de probaţiune, nu prea am venit când trebuia, nu prea mi-am îndeplinit condiţiile şi totuşi, s-a întâmplat să mai primesc o şansă, au văzut totuşi ceva bun în mine şi ulterior am venit, m-am ţinut de asta, am făcut câteva chestii, am primit şi câteva sfaturi şi chiar am fost puţin certat, urecheat. Şi din cursurile primite aicea, chiar am încercat să mă grăbesc cu ce aveam de gând să fac şi nu neapărat cu asta, ci chiar cu viaţa mea. Am fost îndrumat să îmi termin cursurile, liceul, apoi ca să pot face de cursuri de mecanic, inginer, ca să îmi pot autoriza garajul”.

Reporter: Cum crezi că ar fi fost viaţa ta dacă nu ai fi ajuns aici şi poate ar fi trebuit să îţi ispăşeşti toată pedeapsa în închisoare?

Mihai: „Ajunsesem la un moment dat nici să nu mai văd o viaţă şi să mă gândesc exact ce-o să se mai întâmple sau dacă o să se mai întâmple ceva bun. Este un loc destul de negru acolo şi din punctul meu de vedere e greu să treci peste asta. Am impresia că am pierdut aproape o viaţă de om acolo şi mi-a trebuit câţiva ani de zile ca să pot face ceva. Dar se poate, cu ambiţie şi putere şi cu ajutorul serviciului de probaţiune, chiar oricine poate face ceva. Oricine vrea să facă ceva”.

Serviciul de probațiune, o a doua șansă la libertate

grafic detinuti probatiune

 

În serviciul de probaţiune au fost supravegheate anul trecut peste 70.000 de cazuri, adică un număr aproape triplu de persoane decât al deţinuţilor din închisorile româneşti. Hoţi, tâlhari, persoane care au comis infracţiuni rutiere sau chiar condamnate de crimă. Şi pentru care judecătorii au decis să le redea libertatea şi ocazia să se reabiliteze. Instituţia probaţiunii a fost înfiinţată în anul 2000.

„Faptul că nu mai introduci o persoană care a săvârşit o infracţiune, bineînţeles, de o anumită gravitate, e important de zis, n-o mai introduci în mediul carceral, ci o păstrezi în comunitate alături de familie, alături de prieteni, permitându-i să-şi păstreze locul de muncă, este foarte clar că este mult mai benefic pentru reintegrarea, reinserţia acelei persoane în comunitate. Vorbim de persoane care au săvârşit infracţiuni, persoane vulnerabile, au fost într-un moment de criză, dar deja, din momentul în care s-a pronunţat procedura, acea persoană trebuie să-şi găsească pârghiile necesare să se întoarcă în comunitate, să redevină un om care se conformează regulilor din comunitate şi un om care îşi poate relua circuitul normal al vieţii, alături de familie”, arată Mihai Dima, director general la Direcţia Naţională de Probaţiune.

Gradul de recidivă în penitenciare este de 40% potrivit statisticilor oficiale. În probaţiune, numărul celor care săvârşesc infracţiuni în perioada de supraveghere este sub 4%, iar a celor care încalcă termenele de supraveghere este sub 3%. Ajutaţi de familie, de prieteni şi de consilieri de probaţiune, cei care au ajuns în faţa legii o dată, au mare grijă să n-o mai facă a doua oară. Pot fi consideraţi reabilitaţi. Cum este şi Viorel. A ajuns la puşcărie la doar 19 ani. Dar opt ani mai târziu se laudă cu o familie frumoasă şi o afacere în creştere.

Apariţia etnobotanicelor în jurul tinerilor, am consumat, am fost curios, o perioadă scurtă. Pe scurt, am găsit o maşină cu cheia în portieră, uitată de proprietar. N-am crezut că nu e niciun pericol, fiind sub influenţa drogurilor, am luat-o, am condus-o şi am fost acuzat de această infracţiune: furt calificat şi conducere fără permis”, povestește Viorel.

Reporter: Cum te-ai trezit din acea ameţeală?

Viorel: „M-am trezit direct la poliţie, m-am trezit la tribunal, nici măcar nu-mi aduc aminte la poliţie ce s-a întâmplat, adică... A fost destul de grav. Starea mea psihică, realitatea se deformase întru totul”.

Ce șanse ai să te angajezi după pușcărie?

Angajarea după puşcărie este o provocare. Mai ales pentru un puşti lipsit de experienţă şi cu cazier cum este Viorel.

Viorel: Am lucrat într-o fabrică de mobilă, apoi în industria horeca, escaladând industria horeca şi ajungând într-o poziţie de conducere. Iar acum am o firmă de social media de advertising, unde lucrează numai copii cazuri sociale.

Reporter: Cum i-ai găsit?

Viorel: Ne-am găsit reciproc, dacă pot spune aşa, în comunitatea online, bineînţeles, nu am ştiut care sunt problemele lor la început, le-am aflat pe parcurs şi mi-am dat seama că nimic nu este întâmplător şi sunt chiar fericit că ne putem ajuta reciproc şi putem creşte împreună.

Dintr-un fost consumator de droguri, certat cu legea şi cu sine, Viorel a devenit ceea ce, la manual, se cheamă om de bază al societăţii. De altfel, aproape jumătate dintre persoanele aflate în probaţiune lucrează legal în România. Vă pot fi colegi de muncă sau şefi.

„Costurile cu probaţiunea sunt infinit mai mici decât cele pe care le presupune menţinerea unei persoane în penitenciar. Numai că până la urmă este important de spus că cele două instituţii au rolul lor bine definit în cadrul societăţii, nu se suprapun, nu se exclud, ci doar există o zonă în care probaţiunea poate să intervină şi să prevină intrarea persoanei în penitenciar şi să ajungem în situaţia în care acea persoană rămâne în comunitate”, subliniază Mihai Dima, directorul general de la Direcţia Naţională de Probaţiune.

„Colegii mei au obosit”

În toată ţara sunt 360 de ofiţeri de probaţiune şi urmează să mai fie angajaţi încă 187. Concurenţa a fost de 10 candidaţi pe loc. Consilierii abia îi aşteaptă pe noii colegi. Volumul de muncă este deja copleşitor.

„Dacă am avea un număr de dosare decent, am putea să ne facem treaba mai bine. Aşa, suntem alergaţi. Îţi faci treaba cât poţi de bine, discuţi cu persoana, plăteşti cu timpul tău personal, stai peste program. Eu sunt la început, nu mă afectează, dar am colegi care au obosit. Cu toţii obosim”, spune Ana Anton, consilier de probaţiune.

Ana Anton este consilier de cinci luni. Face şi vizite acasă la cei aflaţi în supraveghere, anunţate sau nu, îi sprijină să-şi găsească de muncă, le găseşte cel mai potrivit loc să facă muncă în folosul comunităţii. De exemplu, profesorii acuzaţi de luare de mită pot ajunge să dea meditaţii în centrele de copii sau cei prinşi cu lemn furat ajung la ocoalele silvice, la plantat copaci. În plus, tot ofiţerii de probaţiune îi ajută să refacă legăturile cu familia.

„Probaţiunea reprezintă a doua şansă pe care sistemul ţi-o dă, avem a doua şansă să reparăm oalele sparte. Cum se repară oalele sparte? Este un drum complicat pentru că nu toată lumea îşi asumă fapta comisă. Şi atunci când nu îţi asumi, lucrurile automat se repară foarte greu sau spre deloc”, spune Ana.

„Furturi, tâlhării, chiar şi viol, chiar şi omor, de toate felurile, infracţiuni economice, dare de mită, luare de mită, fals de monedă, multe.

Fiecare om se schimbă dacă vrea el, indiferent de ce a făcut în trecut. Dacă reuşeşte să conştientizeze şi să-şi asume responsabilitatea pentru ce a făcut şi să-şi asume nu la modul acceptă condamnarea că aşa i-a dat-o judecătorul, ci să-şi accepte propriul comportament. Dacă reuşeşte lucrul ăsta, indiferent ce a făcut, poate să meargă mai departe şi să aibă o altă conduită pe viitor. Chiar dacă vorbim de tâlhărie, chiar dacă vorbim de viol”, arată Simona Lazăr, ofițer de probațiune.

Cum s-ar integra în societate persoanele grațiate?

detinuti

Sute de mii de oameni au protestat la început de an împotriva ordonanţei 13 care dezincrimina neglijenţa în serviciu şi care stabilea un prag de 200.000 de lei al prejudiciului până la care abuzul în serviciu devenea faptă penală. Protestatarii erau nemultumiti şi din cauza ordonanţei care propunea graţierea a aproape 3000 de deţinuţi. Ordonanţe cu dedicaţie pentru politicienii din închisoare, în opinia celor care au ocupat Piaţa Victoriei timp de o lună. Supraaglomerarea penitenciarelor şi sentinţele CEDO care au pus statul român să plătească milioane de euro deţinuţilor pentru condiţii inumane au fost, în replică, argumentele guvernanţilor.

Florin Iordache, fostul ministru al justiţiei: „Dacă dumneavoastră sunteţi condamnat, sunteţi achitat, nu? V-am răspuns la întrebare... Altă întrebare?”

O altă întrebare pertinentă ar fi: deţinuţii graţiaţi peste noapte cu miile s-ar integra fără un ajutor în societate?

Mihai Dima, directorul general Direcţia Naţională de Probaţiune: „Ideea este de a nu mai permite ca acele persoane să ajungă în penitenciar, de a dezvolta mai mult decât în prezent capacitatea acestui sistem de probaţiune, de a putea gestiona poate şi mai multe persoane decât 70 mii despre care vă ziceam mai devreme. Deşi în momentul de faţă colegii mei fac eforturi foarte mari de a gestiona responsabil acest volum de oameni. Pentru că vorbim de persoane cu nevoi, persoane care sunt într-un moment de criză şi care au nevoie de o intervenţie specializată şi de a fi aduşi într-o zonă pentru a-şi continua viaţa în condiţii normale”.

Gabriel Oancea, directorul Serviciului de Probaţiune Bucureşti: „Serviciul de probaţiune ar trebui să îşi focalizeze atenţia spre acele persoane care prezintă aceste nevoi criminogene complexe... Dacă sunt lăsaţi în comunitate, fără un suport, există riscul de a comite din nou o infracţiune.

Demersurile de reabilitare a persoanelor după ce ispăşesc o pedeapsă privativă de libertate nu trebuie să înceapă când persoana a ieşit pe porţile penitenciarului, a ieşit din penitenciar. Opţiunile locative sunt foarte limitate, există câteva adăposturi, ei au nevoie de casă la momentul ieşirii din penitenciar, nu într-o lună până i se face un dosar ca să i se plătească o chirie sau ştiu eu ce alt aranjament pe care i-l permite legea... În străinătate există acele adăposturi half-way house unde stai 6 luni-un an, unde este făcută pregătirea ta ca să revii la normalitate”.

Cât de eficiente sunt închisorile?

Reuşeşte sistemul penitenciar să îi reabiliteze pe cei ajunşi în spatele gratiilor?

„Vreau să fiu eu primul întotdeauna şi să mă analizez mereu. ... Pot să fiu cinstit şi sincer! Cuvântul zilei... Faptele, nu vorbele te fac să fii mare. Fii mai bun! Fii tu schimbarea pe care o vrei la alţii. Nicio victorie fără trudă!” - este ceea ce se aude la un cerc de terapie din penitenciarul Jilava.

Gabriel Simion, deţinut: „Bună ziua, numele meu este Gabriel. Sunt rezident în comunitatea terapeutică Phoenix. Suntem într-un program terapeutic destinat foştilor consumatori de droguri, bazat pe terapie de grup. Aici nu primim niciun medicament, niciun tratament în sensul dependenţei de droguri.

Am vârsta de 23 de ani, am venit aici de un an şi două luni. Când am venit în comunitate eram un copil care nu aveam o idee despre ce se întâmplă aici, însă aici am învăţat să fiu mai organizat, am învăţat de la faptul că hainele mele le ţineam, erau în dezordine totală, am învăţat să fiu mai organizat, să ţin cont de părerile celorlalţi, să încerc să îi ascult şi pe ei şi să nu fac numai cum vreau eu şi multe lucruri care aseară cred că o să mă ajute.

Reporter: Cum? Ce ai în plan să faci?

După ce mă eliberez trebuie să îmi iau examenul de bacalaureat pentru că nu am reuşit încă şi după aceea o să incerc la o facultate. Mă gândeam să merg la IT”, spune Gabriel.

Te stresezi mult la închisoare, eşti deprimat, supărat şi oarecum activităţile de aicea ne ţine mintea ocupată şi nu ne mai face să ne mai gândim la problemele pe care le avem acasă. Deci reduce şi plictiseala şi gândurile negative, ceea ce e foarte bine pentru noi”, arată și Ionuț Șelaru, deținut la penitenciarul Jilava.

Leacuri pentru plictiseală

Cam aşa sunt majoritatea activităţilor din puşcărie. Iar cei care pot şi vor să lucreze primesc o zi liberă la patru de muncă. Iar la Jilava, aproape 90% dintre deţinuţi muncesc. Pot să bată mingea de fotbal, să meargă la sala de forţă, să facă teatru şi muzică la club sau să dea pe la şcoală.

Mulţi abia în penitenciar au descâlcit alfabetul: „Deci la clasa a doua, hai să continuăm cu voi. Era vorba de... Lasă, măi, nu-mi mai acoperi. Scrie succesorul fiecăruia dintre numerele şi avem şirul de numere, le vedeţi, da? 7,8 şi 9... Alo, primul număr este 8 după puncte puncte.... Succesorul e la stânga sau la dreapta? La dreapta. Mamă, ce greu e...”

Ion Voinea, deţinut, este recunoscător: „Mulţumim conducerii acestui penitenciar din Jilava că am putut să învăţăm clasele I-IV, împreună cu doamna învăţătoare care şi-a dat silinţa de-a ne învăţa”.

„De ce credeţi că nu reuşesc să se integreze după ce ies? Am înţeles că cineva e de vină, dar nu ştiu să spun cine. Nu se prea angajează deţinuţi şi termină şcoala, patru clase, niveluri, că noi suntem la „A doua şansă”. Cu patru clase nu prea angajează nimeni. Acum câţiva ani erau entuziasmaţi să urmeze şi să termine patru clase pentru a-şi procura permisul, acum s-a ridicat nivelul, nu se mai eliberează permis cu patru clase. Şi nu mai au interes nici ei, că e greu. Cred că aici e vina, ştiu şi eu? spune Steliana Dragomir, învăţătoare la Penitenciarul Jilava.

Hai, liberare!

În căutarea unui vinovat din afara zidurilor, deţinuţii îşi macină propria vinovăţie. Şi aşteaptă... Aşteaptă să treacă în Parlament legile care să le aducă liberarea. Laolaltă cu politicienii care au prejudiciat statul de milioane, ar ajunge acasă, alături de familie, şi Marinică Bozdorog, condamnat pentru trafic de influenţă la trei ani de detenţie.

Marinică Bozdorog, deţinut, Penitenciarul Jilava: „Vorbind cu bunicii mei, străbunicii, nu ştiu dacă în ultimii 250 de ani a mai stat cineva în puşcărie din toată familia mea, soţie. Aşteptăm graţierea, să vedem ce vor face, că am înţeles că poate ne încadrăm şi noi care avem fapte mai uşoare. Că se vorbeşte mult de graţiere şi nu ştie nimeni nimic, nici cu alea 3 zile care au zis că ni le dă doamna Prună, ştiţi dup-aia cu proiectul ăla şi a rămas în stand-by. Acum am văzut că până în cinci ani orice infracţiune iese afară. Acuma depinde ce fapte şi dacă sunt şi prejudicii s-ar putea să iasă. Apoi mai este un proiect cu fapte până la 10 ani de zile putem să facem jumate din pedeapsă şi dacă avem minori în întreţinere putem să plecăm acasă. Acuma CSM-ul a dat aviz nu prea...”

„Sigur că toată lumea se aşteaptă ca penitenciarul să rezolve problema post-detenţie, ca deţinuţii să iasă de pe porţile noastre şcolarizaţi, calificaţi profesional, suficient de bine pregătiţi pentru a se reintegra în societate. Or, lucrul acesta nu poate să cadă doar în sarcina penitenciarului, ar trebui să existe o reţea de suport după liberare. Penitenciarul are o misiune exact cât stă persoana privată de libertate între porţile penitenciarului, dar după aceea ar trebui să intervină alţi factori, alte instituţii, ONG-urile. Şi societatea civilă în general. Nu s-a rezolvat problema când infractorul este condamnat şi trimis după gratii. De aici încolo încep o serie de alte probleme. Şi pot deveni chiar mai mari decât problema iniţială”, explică Cristina Teoroc, director adjunct pentru educaţie şi asistenţă psihosocială la Jilava.

Înainte de a ieşi din închisoare, deţinuţii trec obligatoriu prin consiliere pentru a se pregăti de liberare. Aici sunt învăţaţi ce drepturi au şi la ce instituţii pot apela pentru a-şi reface viaţa.

-  Eu lucrez în domeniul contabilitate şi o singură virgulă m-a adus aici, să zicem, între ghilimele. Viaţa mea o să fie la fel, numai că n-o să mai conduc în România, că afară îmi dădeau amendă doar.

- Fără permis?

- Nu, aveam permis...

- Şi care este lecţia învăţată?

-  Păi lecţia învăţată e că trăim în România... Nu neapărat, că în România te-ai născut. Este o greşeală. Este o greşeală, numai că în România este într-un fel şi în altă ţară în alt fel. (...) Eu am mai fost arestată şi am avut o încercare de opt ani. În aştia opt ani am fost prinsă cu trei cartoane de ţigări şi pentru asta sunt aici, pe contrabandă. Au spus că nu m-am încadrat în cei opt ani. Şi de asta zic că pot să mai iau ţigări la mine, fără să gândesc altceva, decât să cumpăr. Că sunt mai ieftine şi să fumez. Şi cu toate astea, ce puteţi face? Să nu mai fumez...

- Niciodată n-am să mai greşesc, voi încerca să fiu un om corect, drept, un om de bază al societăţii, un om pe care familia mea să se poată să bazeze. Am o familie minunată care mi-a fost şi îmi este alături

„Copiii sunt mult mai receptivi decât adulţii. Ajungând la o vârstă şi neînvăţând nimic până acum, e mult mai greu să ajungă la performanţele pe care ni le-am dori noi.

O parte din ele urmează cursurile V-VIII, tot aici, în penitenciar, dar chiar le ajută. Se simte emoţia atunci când învaţă să citească. Am avut persoane care au început să plângă atunci când au reuşit să citească singure sau să scrie primele cuvinte”, povestește Dumitru Mihaela, învăţătoare la Penitenciarul de Femei Târgşor.

Credința trece de ziduri

Singura care poate trece zidurile penitenciarului este credinţa. Aşa că femeile de la Penitenciarul Târgşor îşi umplu dimineţile cu rugăciuni. Multe din enoriaşe au învăţat „Tatăl nostru” abia după gratii.

„Mersul timpului, la noi aici, în penitenciar, e altul. Putem face sărbătoare din zi de marţi, putem să facem sărbătoare din ziua de joi, pentru că biserica noastră, mai ales într-o închisoare şi mai ales într-o închisoare de femei, are un alt rost şi atunci ea trebuie să asigure liniştea şi partea duhovnicească pe care putem să o sporim în fiecare dintre zile. Nu rămân fără credincioase la biserică, chiar dacă ele pleacă în partea cealaltă, însă sigur ceva pentru biserica aceasta unde au crescut o să rămână în sufletul lor”, spune Ion Marin, preot la Penitenciarul de Femei Târgşor.

„Ce înseamnă a te pocăi? Înseamnă a recunoaşte înaintea lui Dumnezeu, Doamne sunt un păcătos, să îţi mărturiseşti toate păcatele, să le mărturiseşti cu gura ta, Să zici, Doamne, am făcut asta, am făcut asta, am făcut asta... Le mărturiseşti pe toate şi îl rogi: Doamne, iartă aceste păcate şi mântuieşte-mi sufletul”, așa le explică preotul enoriașelor sale.

Poliţiştii creştini merg în fiecare săptămână prin penitenciare pentru a le arăta deţinuţilor că există iertare. Chiar şi atunci când n-o primesc de la semeni, o pot afla la Dumnezeu. Poliţistul Costel Ivaşcu a băgat după gratii sute de hoţi. Creştinul Costel Ivaşcu a pus Biblia în mâna infractorilor ajunşi după gratii. De câteva ori, a fost vorba despre una şi aceeaşi persoană.

„Ne întâlneam la secţie, atunci când băieţii mei aduceau câte unul care fura sau era un tâlhar, smulgere de lănţic sau ghiul, şi ne întâlneam la secţie şi culmea ştiţi culmea care era? Că le vorbeam de Dumnezeu, că nu este bine şi l-am întâlnit la Jilava. Cred că au fost în decursul a 20 de ani, cam şapte cazuri, ne-am întâlnit”, povestește Costel Ivaşcu, preşedintele Asociaţiei Poliţiştilor Creştini.

Reporter: Şi care este reacţia când vă văd în celălalt mediu?

Costel Ivașcu: Reacţia este că am avut la două persoane, la doi bărbaţi, a început să plângă. Mi-au zis: aţi avut dreptate, domnule comisar, am ajuns aici, dar am ajuns ca să aud şi eu Cuvântul! Şi chiar unii erau mari, ceafa lată şi când îi ziceam de domnul nostru Isus Hristos, se îndoia ca lumânarea, s-a înmuiat. Zic, Doamne, mare putere ai asupra lor. Dar aşa, vedeţi dumneavoastră, în libertate putea să mă lovească, dar aici e altă ipostază.

Azi au fost 60 de fete. Dacă una singură a înţeles rostul, că a păcătuit, că nu va mai face când va ieşi de aicea, e bine. E bine, zicem noi... Prea puţin 1%, dar asta e. Să intru în sociologie să spun ce-i recidiva? Recidiva este într-adevăr un lucru mare.

Din pușcăriaș, activist

munte zapada soare rasare

Serafim Nistor a primit şi el o vizită când era în puşcărie. Chiar când se hotărâse să îşi ia viaţa. Un grup de creştini i-au arătat că poate fi iertat, că are o şansă. Aşa că şi-a dedicat viaţa unei alte cauze. Imediat după ce s-a eliberat a început să-i ajute pe cei cărora nu li se dădea nicio şansă: foşti deţinuţi sau săraci. Aşa a ridicat pe groapa de gunoi din Zărneşti, Braşov, un cartier al celor marginalizați.

Serafim Nistor, activist: „Noi nu am venit aici să construim nişte locuinţe şi să le dăm oamenilor nişte locuinţe şi apoi să le aducem de mâncare, să le dăm haine, nu! Am vrut să îi ajutăm pe oameni să îşi găsească drumul în viaţă. Pentru că ei au lucrat la propriile case şi ceea ce dumneavoastră vedeţi nu este meritul lui Serafim, este meritul lor. Ei au lucrat la propriile case, atât cât au putut, aţi văzut, unii mai mult, alţii mai puţin, dar au casa lor. Şi asta e mare lucru, să îi dai omului încrederea că el este valoros”.

În perioada în care eram arestat, fratele meu muncea aici, muncea, punea rigipsul ca atunci când scap să mă pot muta cu soţia şi copiii. Şi într-o perioadă foarte scurtă, m-am eliberat în 2013, pe 15 mai. În luna iunie, în termen de o lună de zile, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al lui Serafim pentru că ni s-au dat materiale pentru case, locuinţă, am ajuns să am ce se vede”, povestește unul dintre foștii deținuți ajutați de Serafim.

„Era un proverb indian: nu judeca niciodată pe nimeni dacă n-ai umblat în mocasinii lui. Cred că nici eu n-aş fi putut să îi înţeleg pe oamenii ăştia dacă eu nu aveam un parcurs de genul acesta. Şi eu la vârsta de 14 ani, mi-am croit propriul drum în viaţă, mi-am făcut prieteni, am dus o viaţă de stradă, credeam că trebuie să îmi trăiesc viaţa liber şi am avut prieteni care majoritatea făceau parte din lumea interlopă. Şi de atunci drumul meu a luat-o către un lucru deosebit de periculos. Practic, la 18 ani şi o lună a fost primul moment în care puteam să fiu condamnat pentru faptele mele şi am ajuns în penitenciar. Îmi aduc aminte când judecătorul meu mi-a spus următorul lucru: Tinere, ştii care este viitorul tău? Nu ştiu, dar poate ştiţi dumneavoastră. Eu ştiu, pentru că am judecat mii ca tine. Tu mă scoţi pe mine la pensie. Şi avea dreptate”, spune Serafim.

Reporter: V-ar fi ajutat dacă acel judecător v-ar fi spus: tu poţi să îşi schimbi viaţa şi poţi să nu mai ajungi aici?

Serafim Nistor: Bineînţeles, pentru că în momentele acelea aştepţi din partea cuiva ceva, măcar să îţi spună că eşti preţios, nu contează ce s-a întâmplat cu tine, tu eşti preţios, ai valoare şi poţi altceva.

Ei, când m-am eliberat a patra oară, mă liberam cu altă perspectivă, pentru că deja aveam o altă viziune despre viaţă. Dacă te duci astăzi în închisoare şi stai de vorbă cu 40-50 dintre ei, ştii câţi îţi vor spune că sunt vinovaţi? Niciunul! Întotdeauna vor găsi să nu-şi asume responsabilitatea. Nu! Am ajuns acolo din consecinţa faptelor mele, am ajuns în situaţia ca lumea să mă stigmatizeze aşa pentru că au dreptate. Dar asta nu justifică mie atitudinea ca să vin în societate şi să spun eşti dator să îmi faci”.

Serafim Nistor n-ar fi ajuns niciodată în grija serviciului de probaţiune, dacă ar fi existat pe vremea aceea. Pentru că este recidivist. Şi nimic nu s-a schimbat. Birourile consilierilor de probaţiune sunt aglomerate de dosare simple, cum sunt cele de încălcare a codului rutier, dar nu le intră în atribuţie cazurile care ar avea într-adevăr nevoie de îndrumarea lor. Aşa că recidiviştii sunt condamnaţi în România la recidivă veşnică. Sau... să-şi găsească de capul lor un drum. Cum a făcut Serafim. Primul lucru pe care l-a făcut când a ieşit din închisoare a fost să-şi caute victimele...

„Unii se mutaseră, am mers pe fir să vedem pe unde sunt şi imaginaţi-vă. Primul lucru se întâmplă undeva la Ploieşti, merg la casa omului, bat la uşă, iese omul, mă întreabă cine sunt şi eu să îi spun că în urmă cu ani de zile eu i-am luat maşina, i-am făcut-o praf şi am venit să îi spun că îmi pare rău şi că vreau să îl despăgubesc”, povestește Serafim.

- Cum a reacţionat?

- Omul a rămas blocat. Nu i-a venit să creadă şi a spus: chiar tu eşti? Da, eu sunt. Şi mă aşteptam acum să înceapă că na!, te iei la bătaie cu omul, că aşa e. N-a fost deloc lucrul acesta. Omul mi-a spus că n-are nicio pretenţie. M-a luat în braţe şi am început amândoi să plângem ca doi copii, parcă eram prieteni de-o viaţă. Eu vă spun, din aproape 20 de cazuri, nu a fost nicio persoană care să refuze gestul acesta şi nimeni nu mi-a cerut ceva înapoi. Şi mă simt liber”.