Sari la conținut

„The New York Times” publică un articol despre „mania anticorupţie a României”


Patrick Basham este directorul Democracy Institute, o organizație de cercetare în domeniul politicilor publice cu sedii la Washingon și Londra. Institutul a fost fondat în 2006, iar Patrick Basham este și colaborator al Institutului Cato și director fondator al Centrului pentru Afaceri Sociale de la Institutul Fraser din Canada.

Articolul pe care îl semnează în The New York Times se numește „Mania anticorupție a României”. Redăm mai jos pasaje ample din acest articol. Sublinierile ne aparțin:

Cu bulevardele sale largi, mărginite de copaci și de clădiri în stil Belle Epoque, acest oraș era cunoscut cândva ca Micul Paris. Astăzi, capitala României amintește mai degrabă de Revoluția Franceză, pentru că e în fierberea unei domnii legale a terorii.

În noiembrie, liderul Partidului Național Liberal (centru-dreapta), Klaus Iohannis, a fost ales președinte grație unei platforme populiste anticorupție, succedându-i în funcție lui Traian Băsescu de la Partidul Democrat Liberal, mai conservator.

Lunga luptă anticorupție a lui Traian Băsescu a fost relativ lipsită de rezultate. Pentru Băsescu a fost un instrument politic util pentru a-și ataca oponenții, dar și pentru a-i calma pe criticii americani și europeni ai modului în care era condusă România, mai scrie expertul. 

Odată cu victoria lui Klaus Iohannis, efortul anticorupție a intrat în vrie. Dacă autoritatea executivă rămâne la prim-ministru, Victor Ponta, liderul PSD, Președinția poate fi o platformă puternică de luptă anticorupție.

Li s-a negat dreptul la justiție zeci de ani, întâi de către dictatură, apoi de niște democrați ineficienți, iar acum românii sprijină entuziaști cauza anticorupție. După ce o „măturare” judiciară care a început sub Băsescu a dus la peste 1.000 de condamnări ale politicienilor și oamenilor de afaceri numai anul trecut, în campanie aceasta s-a dovedit o temă electorală-cheie.

Acum totul s-a transformat într-un populism brut. Canalele de televiziune relatează fără încetare despre orice mișcare greșită. Cu instanțele care pronunță condamnări în cazul a peste 90 la sută din cazuri, zeci de politicieni din toate partidele principale au intrat în dizgrație.

România nu mai are loc în închisori. Cu condamnări la CEDO, închisorile Bucureștiului sunt disperat de supraaglomerate. Ministerul Justiției a anunțat recent că încearcă să obțină finanțare europeană pentru a deschide câteva noi închisori. Aproape nimic altceva nu se mai construiește zilele astea.

Oameni de afaceri cu care autorul articolului susține că a stat de vorbă au devenit îngrijorați de parteneriatele public-privat, pentru că văd aceste aranjamente ca fiind posibile premise pentru eventuale acuzații de corupție.

Corupția este, de fapt, endemică în viața României: politica oglindește pur și simplu normele sociale. Toată lumea în politică și afaceri este un presupus vinovat de ceva. Majoritatea românilor admit că le pasă prea puțin de neajunsurile proceselor, fie că e vorba de dovezi rizibil de șubrede, fie de o tutelă a procurorilor asupra judecătorilor atunci când e vorba de verdicte.

Ridicarea unui stat al procurorilor îi amenință pe procurorii înșiși, mai spune autorul articolului, dând exemplul Alinei Bica, cea care, cândva, a participat la elaborarea noului Cod penal. Autorul îl citează pe fostul președinte Băsescu: „Nimeni nu este mai presus de lege”.

De asemenea, autorul remarcă și practica denunțurilor. E o obișnuință ca suspecții să fie presați să dea nume în schimbul unei posibile clemențe. E, de asemenea, o rutină ca membrii aceleiași familii să fie arestați, ca o pârghie suplimentară în mâna procurorilor.

Patrick Basham menționează măsura „orwell-iană” a arestului preventiv, pentru a-i închide pe suspecții de rang înalt pentru a nu mai comite fapte similare pe viitor.

În ciuda negărilor de la nivel oficial, toată lumea știe că instanțele nu sunt din punct de vedere politic atât de independente pe cât ar trebui să fie. Autorul articolului susține că i s-a spus că unii dintre cei arestați au legături cu interesele financiare ruse – ceea ce înlesnește portretizarea lor de oameni care servesc o putere străină, ceea ce, în ochii multor români, constituie o amenințare.

Autorul articolului amintește și că Victor Ponta a spus înainte de campanie că DNA este versiunea modernă a Securității ceaușiste, iar când opinia publică a fost favorabilă DNA-ului, și prim-ministrul a schimbat tonul. Acum este în primul rând al celor care susțin lupta anticorupție, ceea ce îi permite să-și țintească adversarii incomozi din media, spune Patrick Basham și dă exemplul lui Adrian Sârbu și al lui Dan Adamescu. Aparenta motivație politică din spatele cazurilor lui Sârbu și Adamescu demonstrează cum efortul de a reduce relația dintre bani și politică a servit, în schimb, intensificării unei reglări de conturi și a unei supraestimări judiciare.

O altă consecință neintenționată a campaniei anticorupție este că a alimentat sentimentul antiamerican. Pentru că Departamentul de Stat a exprimat temerea că o Românie coruptă ar putea deveni următoarea Ucraină, cu o furie populară și o oligarhie conducătoare ce ar duce la dezordine, unii români privesc acum legiunea condamnaților în grabă ca o încercare nefericită de a impresiona America.

În timp ce Bruxelles-ul nu a amenințat niciodată România cu suspendarea finanțării, la București a existat temerea că un eșec al reformei justiției ar putea duce la suspendarea dreptului de vot al României. Ca arbitri ai bunei guvernări, nici Statele Unite, nici Uniunea Europeană nu ar trebui să tacă în privința abuzului guvernamental asupra puterii de punere sub acuzare. Sigur, o Românie mai puțin coruptă ar fi o membră mai bună a Uniunii Europene și un aliat NATO mai de încredere, dar ar fi o greșeală să fie acceptat volumul mare de acte de justiție în locul calității acestora ca o unitate măsurabilă a succesului.

Campania anticorupție a României s-a metastazat imediat într-o cruciadă meschină. Apetitul insațiabil al publicului pentru justiție nu face decât să exacerbeze amenințarea la adresa viitorului democratic al țării. Guvernele american și european ar trebui să-i felicite pe români pentru noua lor determinare de a combate corupția, dar acum încurajează o schimbare în modul de abordare a guvernării.

Dezvoltarea democratică a României ar fi mai bine servită de un proces public în care faptele greșite din trecut să fie recunoscute, documentate și apoi iertate. Numai un proces comprehensiv ce recompensează dezvăluirile cu amnistia va permite românilor să înceteze să mai privească în spate, figurativ și literal. Sub o monitorizare media internațională, o comisie a adevărului ar afișa o poziție puternică – o Românie democratică va pedepsi ferm viitori pași greșiți, dar într-o manieră transparentă, nepartizană și judicioasă.