Sari la conținut

Cum au fost înăbuşite protestele din ianuarie 1990 împotriva FSN

La câteva săptămâni de la Revoluţia din decembrie 1989, România a trecut printr-un moment critic al cărui deznodământ a avut un impact decisiv asupra evoluţiei post-comuniste a ţării. Confruntată cu contestarea în stradă a abuzurilor pe care le făcea, puterea nou-instalată a reuşit în ianuarie-februarie 1990 să scape de competitori şi să frâneze marşul României spre Europa. Ţări vecine, precum Polonia, Ungaria, Cehoslovacia (încă exista la vremea respectivă) nu au trecut prin aşa ceva, iar asta s-a putut vedea în parcursul pe care l-au avut.

ion-iliescu

 

„Dar nu ne puneţi sula-n coaste, dom'le, cu propuneri pă care să le acceptăm necondiţionat”. Astfel li s-a adresat Ion Iliescu liderilor opoziţiei, într-o discuţie televizată din 28 ianuarie 1990, pe fondul protestelor anti-FSN din Piaţa Victoriei.

Manifestaţia fusese declanşată de anunţul, făcut câteva zile mai devreme, privind transformarea Frontului Salvării Naţionale în partid politic şi intrarea acestuia în prima cursă electorală de după căderea regimului comunist.

Din punctul de vedere al opoziţiei, dar şi al şanselor reale pentru democratizare într-o ţară abia ieşită din comunism, situaţia atinsese un punct critic. FSN, care fusese înfiinţat în zilele Revoluţiei din decembrie 1989, era practic organul de conducere care controla totul: armata, forţele de ordine, economia, mass-media, justiţia, pârghiile politice existente. Or, transformarea acestuia în partid, deşi Ion Iliescu promisese anterior că aşa ceva nu avea să se întâmple, făcea tot mai actual riscul ca România să plonjeze în zona gri. O zonă a statelor cu un partid mare şi dominant şi cu o opoziţie de faţadă.

Pe acest fond, ţărănişii, liberalii, social-democraţii (vorbim aici de cele trei partide istorice reînfiinţate în zilele Revoluţiei) au tras un semnal de alarmă, alertând publicul şi declanşând proteste de stradă.

În 28 ianuarie 1990 a avut loc o mare manifestaţie anti-FSN, în Piaţa Victoriei, la care au participat membri ai acestor partide, dar şi studenţi sau alte categorii sociale. Cu toate că liderii opoziţiei au fost deschişi la discuţii şi negocieri cu puterea, reprezentată de Ion Iliescu, Petre Roman şi ceilalţi lideri ai FSN, aceştia din urmă au indus opiniei publice senzaţia că se pregăteşte o lovitură de stat, că forţe oculte pun în pericol stabilitatea socială şi politică a ţării, că dezordinea în România e iminentă.

Acest tip de comunicare a fost amplificat de modul în care televiziunea publică, auto-declarată liberă în timpul Revoluţiei, a reflectat evenimentele.

De exemplu, în 28 şi 29 ianuarie 1990, TVR a refuzat să transmită imagini de la manifestaţia anti-FSN din Piaţa Victoriei, pretextând că este ceaţă. Era o dovadă în plus că principalul canal media al României intrase definitiv sub controlul politic al puterii de la acea vreme şi că era folosit, din nou, nu pentru a informa opinia publică, ci pentru a distorsiona realitatea.

E drept, TVR a transmis, în 28 ianuarie, o dezbatere la care, printre alţii, au participat Ion Iliescu şi Corneliu Coposu. Tonul liderilor FSN a fost însă unul agresiv, ideile vehiculate şi cu ocazia acelei transmisiuni fiind cele binecunoscute şi încadrându-se în linia generală a unei tentative de lovitură de stat.

„Moarte intelectualilor!”

Ce a urmat? În 29 ianuarie, manifestaţia anti-FSN a fost deturnată de conducerea politică de la acea vreme prin manevre subterane specifice epocii pe care România părea că o va lăsa în urmă odată cu dărâmarea regimului ceauşist.

Au existat voci din cercurile puterii care au cerut condamnarea la moarte a celor care „subminau” ordinea politică instalată după decembrie 1989. Mai mult, au fost mobilizaţi muncitori, din Valea Jiului au fost aduşi la Bucureşti circa 5.000 de mineri, cu scopul de a „restabili ordinea”, iar sediile unor partide precum PNŢCD au fost înconjurate de manifestanţi pro-FSN şi bande muncitoreşti cu comportament violent.

De altfel, în acele zile, sediile partidelor istorice au făcut inclusiv obiectul unor razii de amploare, conduse de forţe care nu aveau nicio autoritate în acest sens.

România trecea practic prin prima mineriadă, următoarea având loc câteva luni mai târziu, în 13-15 iunie 1990.

De semnalat un moment cu totul halucinant, acela în care Corneliu Coposu, care trecuse prin aproape două decenii de detenţie cumplită în anii comunismului, s-a mai văzut umilit o dată şi ameninţat cu moartea: A trebuit să fie scos din sediul partidului chiar de primul ministru de la acea vreme, Petre Roman, şi transportat cu o tanchetă pentru a fi salvat din ghearele susţinătorilor FSN, veniţi să facă ordine la PNŢCD şi, în general, în toată Capitala.

De altfel, ca o nouă ilustrare a ferocităţii cu care regimul Iliescu a înăbuşit manifestaţiile anti-FSN din acele zile trebuie reamintit faptul operaţiunile de „restabilire a ordinii” s-au soldat cu câteva zeci de răniţi.

În acele zile au curs pe străzile Capitalei sloganuri care au transmis unde de şoc în toată Europa: „Moarte intelectualilor!”, „Noi muncim, nu gândim!”.

Ceea ce a rezultat pe fondul situaţiei tensionate din acele zile a fost o nouă structură, Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională. Decretul de înfiinţare arată, însă, cât de disproporţionată avea să fie de aici încolo viaţa politică din România: jumătate din locuri au revenit FSN, cealaltă jumătate s-a împărţit între nici mai mult nici mai puţin de 30 de partide, iar Guvernul a rămas tot sub controlul Frontului Salvării Naţionale.

Nu a mai fost, aşasar, o surpriză faptul că FSN a putut câştiga alegerile din luna mai a aceluiaşi an la un scor mai mult decât categoric, circa 85%.

12 ianuarie

Acea lună ianuarie nu fusese deloc una liniştită. Trecuseră doar câteva săptămâni de la căderea regimului Ceauşescu, populaţia se afla încă sub şocul imaginilor cu oameni împuşcaţi „la liber” pe străzile Bucureştiului, Timişoarei, Clujului ori la Sibiu, iar noile figuri din zona puterii, în frunte cu Ion Iliescu, dădeau semne tot mai numeroase că au de gând să menţină România într-o zonă gri. Ca atare, în 12 ianuarie 1990, are loc o demonstraţie în care câteva zeci de mii de oameni se adună în Piaţa Victoriei. Au ajuns în faţa Guvernului de pe Calea Victoriei, bulevardul Ana Ipătescu şi dinspre zona Aviatorilor.

La Palatul Victoria, mulţimea a cerut aflarea adevărului despre cei peste o mie de morţi de la Revoluţie, au scandat împotriva comunismului. Situaţia devenise sensibilă pentru putere, ca atare Gelu Voican Voiculescu, Petre Roman şi chiar Ion Iliescu s-au adresat mulţii, încercând să o liniştească. Un moment semnificativ a fost acela în care, revenit de la Timişoara unde fusese în acea zi pentru a comemora eroii de la Revoluţie, Dumitru Mazilu a venit în piaţă, a urcat pe un tanc şi a luat cuvântul. Fost director al Şcolii de la Bănseasa, fost diplomat, acesta preia unul din solganurile manifestanţilor: „Moarte securiştilor”. În acele zile, Mazilu a mai cerut şi retragerea comuniştilor din conducerea FSN. După două săptămâni, Dumitru Mazilu, care era vicepreşedinte al CFSN, demisionează.

Citeşte şi: Ce îi leagă pe Dragnea şi Iliescu