Sari la conținut

„555. Bucureștiul meu”. București, orașul în care s-a practicat comerțul cu afurisenii

În 2014, când se împlinesc 555 de ani de la înființarea Bucureștilor, vă propunem o călătorie prin veacuri, care dezleagă tainele unei istorii zbuciumate. Parcurgem împreună epoci, înțelegem episoadele dramatice pe care le-a trăit orașul, aflăm detalii despre perioadele lui de mărire și decădere. Un proiect special Digicult.

Știm multe - sau credem că știm multe - despre București. Dar Capitala are, încă, multe mistere, multe enigme neelucidate. Cea dintâi se leagă chiar de paternitatea sa. Cine este, până la urmă, părintele orașului: ciobanul Bucur, cel de la care și-ar fi primit numele, sau Mircea cel Bătrân, despre care s-a spus că ar fi adevăratul întemeietor, la sfârșitul secolului al XIV-lea?

BUCUREȘTI, cu un „tată incert”

Aș folosi sintagma latină "Pater semper incertus". Adică tatăl este incert. Nu era bine, în epoca romană, să fie așa ceva, dar pentru București mai multe moașe nu strică să aibă. Noi știm de ciobanul Bucur, dincolo de asta, avem o realitate economică care vine foarte aproape de noi, până în perioada interbelică: transhumanța oierilor ardeleni, care aveau foarte multe târle în zona Bărăganului și a Burnazului, deci și în zona Bucureștiului, de fapt. Obișnuiau, până în vremurile moderne, să închirieze aceste spații, cu pășuni cu tot, și veneau primăvara. Pentru a le merge bine, ridicau și-o troiță, pe care o găseau, la întoarcere, următorul an. O astfel de troiță a existat și în București, o posibilă târlă a lui Bucur a existat pe dealul Radu Vodă, numit, în vechime, dealul de la Sfânta Troiță. Și prima biserică tot așa s-a numit: Sfânta Troiță”, a spus istoricul Adrian Majuru.

La 14 octombrie, Bucureștii sunt aleși, de către Radu cel Frumos, drept reședință domnească. Peste aproape 200 de ani, sub domnia lui Gheorghe Ghica, din ordinul otomanilor se stabilește aici capitala Țării Românești. Nu calitățile, ci minusurile orașului au determinat această decizie: situat în zonă de câmpie, aproape de Dunăre, era mai simplu de controlat de către turci decât fosta capitală, Târgoviște.

Dan C. Mihăilescu: Orașul acesta n-a fost gândit de capitală

Orașul acesta n-a fost gândit de capitală. Nu este un oraș cu proiect, cu strategie. Era o simplă trecere între două drumuri. Era un loc în care se schimbau caii de poștalion. Era un loc de trecere între Giurgiu și Curtea de Argeș, între Mogoșoaia și Târgoviște. Mai jos de Patriarhie erau o barieră, se schimbau caii, lumea mergea la Hanul lui Manuc, se mânca. Nu era un loc de fortificație, se știa că suntem pe o mlaștină, era un teren mișcător și la propriu, nu doar la figurat. În al treilea rând, a fost un oraș bătut de Dumnezeu îngrozitor: oricând se închega ceva, venea un cutremur, oricând se ridicau niște case - e drept, mai din lemn, mai ca la Istanbulul vechi -, venea un incendiu care rădea un sfert de oraș”, a spus Dan C. Mihăilescu, critic literar și scriitor.

Orașul în care s-a practicat comerțul cu afurisenii

Orașul a trecut prin numeroase catastrofe naturale, răzmerițe ori ocupații. Soartă crudă a fost pusă pe seama... blestemelor. Vreme de 6 secole, în zonă s-a practicat comerțul cu afurisenii, ceea ce ar fi dus la șirul de ghinioane pe care și le-a trecut în cont. Chiar și așa, Bucureștii și-au câștigat statutul privilegiat: a condus la acest fapt poziționarea sa, extrem de profitabilă din punct de vedere economic.

Culoarul de mijloc al Dâmboviței, unde este Piața Unirii de astăzi, a fost punctul de răspântie a unor drumuri comerciale care legau mai multe părți ale Europei: Bizanțul de zona baltică, unde se exploata chihlimbar, Europa Centrală de cea răsăriteană. O tramă stradală încă păstrată și foarte legată de un transfer de idei, de mărfuri, de bani, care l-au determinat pe Vodă, la un moment dat, iată, Mircea cel Bătrân, să așeze aici o garnizoană. Care însemna vamă. Vama nu era la frontieră, în Evul Mediu, nicăieri în Europa, frontierele fiind volatile și deloc foarte salubre din punctul de vedere al siguranței”, a spus istoricul Adrian Majuru.

Stabilirea, la București, a unei garnizoane însemna că domnitorul venea aici, câteva luni pe an, să judece pricinile țării. Pe de altă parte, înființarea unei vămi pe aceste locuri însemna siguranță pentru familiile cu situații financiare foarte bune, care deschid aici filiale ale afacerilor lor răspândite în Balcani sau în Peninsula Italică.

Și apare Mahalaua Târgului, care anvelopează garnizoana și reședința domnească și iacătă cum se naște orașul București. Un oraș deschis pentru oricare și-ar fi dorit o schimbare de destin. Până târziu, în anii 30, orașul acesta a primit oameni din felurite zone ale Europei și de variate profesii. Care șomau în zonele lor. Și au putut lua viața de la capăt aici. Asta înseamnă că este, în continuare, o piață economică viabilă și disponibilă pentru adaptare”, a povestit istoricul Adrian Majuru.

Este un oraș al contrastelor, oraș al bisericilor - înfiorător de multe -, de cât sunt păcatele noastre mai multe, de aia bisericile sunt la fiecare colț de stradă. Este un "melting pot" etnic extraordinar, în care sunt chiar cartiere sârbești, grecești, bulgarii din sud, avem moschee, avem biserică anglicană. Oraș de toleranță religioasă - nu casă de toleranță, un oraș de contraste și care știe să facă întotdeauna alchimia răului. Toate răzmerițele, toate trădările, toate iresponsabilitatea, care este născută în histrionismul nostru, această plăcere narcisiacă de a ne autodistruge și de a dansa ca ursul pe cărbuni încinși - că asta facem noi în istorie: dansăm pe ruine, toate astea scot din noi și ce e mai bun, și ce e mai rău. De-aia toți străinii care vin, culminând cu Paul Morand, în 36, care spune "Veniți la București, să facem o cură de nepăsare!”, a spus Dan C. Mihăilescu.

Nu doar o cură de nepăsare se putea face la București: puteai face și contrabandă cu alcool, prin metode extrem de inventive, așa cum le descria Constantin Bacalbașa, în "Bucureștii de altădată". Puteai face o partidă de biliard, adus în România de neamțul Stiefler, cel în a cărui cafenea s-ar fi adăpostit însuși Eminescu, în zilele friguroase de iarnă. Și, din 1857, te puteai plimba pe străzi iluminate cu petrol lampant: București a fost primul oraș din lume care a beneficiat de acest sistem.

Totuși, până să ajungă o urbe civilizată, acest loc a stârnit printre vizitatorii săi... fiori. Călătorii ajunși aici în prima ajumătate a secolului XIX au rămas cu impresii pe cât de puternice, pe atât de neplăcute.

„Eşti surprins să găseşti în acest pustiu un oraş ca Bucureştii, cu aproape 100.000 de locuitori. La Bucureşti sunt palate, societăţi şi vizite, teatre, modiste, ziare şi trăsuri de lux. Dar cum ai pus piciorul afară din oraş recazi în barbarie”, Helmuth von Moltke (viitor mareşal al armatei prusace), 1835.

„De la Mitropolie, unde ruşii au deschis un loc de plimbare, sau de pe altă înălţime, Bucureştii fac o impresie cu adevărat frumoasă şi îmbucurătoare. Însă orice iluzie de plăcere şi curăţenie dispare pe îndată ce intri în străzile strâmbe, înguste şi murdare. (...) Niciun oraş nu poate face o impresie mai deprimantă, deznădăjduită şi mizerabilă ca Bucureştii”, James Baillie Fraser (publicist scoțian), 1836.

„La Bucureşti se văd cele mai păcătoase cocioabe pe lângă palatele în stilul cel mai modern şi bisericile cu arhitectură bizantină; cea mai amarnică sărăcie domneşte alături de luxul cel mai extravagant. Asia şi Europa par să se întâlnească în acest oraş”, Helmuth von Moltke (viitor mareşal al armatei prusace), 1835

„La nivel de 2-3 străzi, aveai diferență de un veac”, a spus Dan C. Mihăilescu.

La sfârșit de secol XIX și început de secol XX, Bucureștii au înflorit.

Cosmopolitismul și faptul că orașul a primit în organismul său demografii urbane din alte culturi similare ale Europei. Și, de obicei, vârfuri, liber profesioniști temeinic specializați în profesia lor - de la muncitori cum ar fi mozaicari sau strungari din zona Italiei, pietrari, până la medici, opticieni, avocați, guvernante, profesori de limbi străine”, a spus istoricul Adrian Majuru.

Odată cu venirea pe tronul României a regelui Carol I, a început un proces de modernizare a întregii țări, iar Bucureștii au căpătat coerență și valoare. Pe lângă clădirile-simbol ale orașului - Ateneul, Teatrul Național, Universitatea sau Banca Națională, opere ale școlii franceze de arhitectură -, chiar locuințele bucureștenilor au reprezentat adevărate mostre de stil.

Deciziile unitare în urbanism apar după Focul cel mare din martie 1847. Aliniament, materiale de construcții, regim de înălțime, retragere de la stradă, perfecționate în decursul timpului, în ultima sută de ani, mai ales. Însă dorința comanditarului de a avea o reședință cât mai apropiată de ceea ce avea pe retină, din anii studenției la Viena, Berlin, Paris îl dorea și acasă, fragmentar. Și se spunea, chiar: ce dacă ești din Focșani, aduci orașele astea la tine acasă!”, a mai spus Adrian Majuru.

Dezvoltarea orașului li s-a datorat și celor care au avut pe mâini soarta lui: primarii. Pache Protopopescu, părintele modernizării orașului, sau Dem I. Dobrescu, cel care a salubrizat urbea, au dat, prin viziunea lor, dimensiuni noi Bucureștilor. Explicația istoricilor pentru acest succes este simplă.

„Un fenomen care, pentru perioada interbelică, dar și antebelică, era foarte puternic ancorat, nici nu intra în discuție: întâi profesia, după aia cariera politică. Trebuia să fii lider în profesia ta. Primarii orașului București au fost, întâi de toate, foarte buni avocați, medici, profesori universitari. Și miniștrii, la fel. După care reveneau în profesia lor. Și era foarte important să rămână în același cadru de moralitate, pentru că revenirea în profesie depindea de ce-ai făcut înainte”, a completat istoricul Adrian Majuru.

Începutul secolului XX a adus, în întreaga Europă, trauma Primului Război Mondial. Bucureștii au ieșit zdruncinați din acest episod tragic. Orașul a fost ocupat de trupele germane pe 6 decembrie 1916. Nu atât construcțiile sale au suferit - așa cum avea să se întâmple în urma bombardamentelor din Cel De-al Doilea Război Mondial, ci oamenii care-l populau.

„Oamenii, e-adevărat, au fost prinși, cu toate vârstele și cu toate profesiile, în aceste schimbări. Au fost mutații foarte puternice mai ales după Primul Război Mondial, cu prăbușirea monedei și adaptarea la o viață nouă, adusă de votul universal. Devalorizarea unor profesii, ridicarea altora. Cum se întâmplă și astăzi. Au fost generații care n-au putut ține pasul și s-au prăbușit în depresii, în inadaptare, într-o rulare continuă în zadar”, a spus Majuru.

„Profesiile liberale, evident, s-au înălțat foarte mult, însă foarte puțini deveneau buni profesioniști, pentru că rigorile erau foarte puternice și ele se cam risipesc după Primul Război Mondial, dar și moneda se prăbușește. Din acel moment, viața politică devine o profesie, în sensul că se transformă într-un lanț trofic de fabricat bani și de legat afaceri”.

Afacerile au înflorit în București și în afara spectrului politic. Bucureștenii au avut, pe timp de pace, un cult al distracției, iar localurile cu ștaif au creat în jurul lor adevărate legende. Restaurante și cafenele de lux erau cartierul general al lumii bune și al mondenilor de tot felul. Scriitorii celebri, oamenii de teatru, oricine voia să fie văzut trebuia să semneze condica la Capșa. Își plănuiau viitorul profesional, dar se ocupau îndeaproape de prezentul... intim.

Scriitorii, artiștii, pictorii se sleiau, se vlăguiau, mâncau mult, iubeau mult, bârfeau îngrozitor, conspirau. Veneau actrițele cu cronicarii de teatru, regizorii, străinii... Spionajul, era acolo la locul lui!”, a spus Dan C. Mihăilescu.

Interbelicul a reprezentat epoca de glorie a Bucureștilor, la care mulți visează și astăzi. Progresul economic, social și cultural a adus orașului celebrul supranume "Micul Paris". Bucureștenii au importat oameni și deprinderi și s-au adaptat la tendinețele dictate de Occident. De la vestimentație la obiceiuri de consum, de la artă la practicile din politică, modele vestice și-au găsit corespondent pe malul Dâmboviței.

Cel mai interesant lucru este în ce măsură am fost noi adaptabili, asimilabili, și am știut să importăm. Marghiloman, șeful Partidului Conservator, își dădea, săptămână de săptămână, lenjeria la spălat, la Londra. Asta nu era neapărat o fiță, un snobism, era ceva de bonton. Stăteau la Capșa, pe trotuar, vara, doamnele. Doamnele, nu neapărat damele de companie. Și, după cum își puneau mănușile, încrucișate sau sub farfurie, era un semnal că sunt disponibile sau nu. Erau, după cum bine știți, bătăi cu flori”, a spus Dan C. Mihăilescu.

„Interbelicul a fost o soluție de armonizare a unor realități noi pentru România mare, într-un oraș cosmopolit. Armonizarea era în curs de derulare, nu a fost împlinită și a fost oprită de Al Doilea Război Mondial. Soluția de armonizare, tot pe formule economice, reușise să scoată societatea urbană din recesiune și urma chiar să construiască ceva foarte solid, dacă n-ar fi urmat Al Doilea Război Mondial. Însă lovitura sistemului economic interbelic n-a fost Al Doilea Război Mondial, ci ceea ce a urmat după 1947”, a spus Adrian Majuru.