Sari la conținut
News Alert

Cine investighează ororile din „abatoarele sufletelor”?

În anul 1990, trauma copiilor abandonați din România a scandalizat o lume întreagă. Jurnaliștii străini, veniți pentru un reportaj, au ajuns să facă din acest subiect un proiect de-o viață. Mike Carroll și Elisabeth Blanchet sunt doi dintre fotoreporterii care nu doar vorbesc, dar chiar ajută orfanii României.   

Orfelinatele groazei

Elisabeth Blanchet, fotograf: „Mirosea urât, era oribil, murdar - aceste condiţii erau foarte şocante.”

Mike Carroll, fotograf: „Era o lume tristă şi cenuşie. Nu exista niciun fel de speranţă, chiar şi în rândul celor mai dedicaţi profesionişti din lumea medicală pe care i-am întâlnit se simţea disperarea. Nu putea fi depăşită. Sistemul era atât de greşit, încât părea că nu o să se schimbe niciodată.”

În 1990, pentru jurnaliştii străini, România era o sursă de reportaje cu subiecte șocante, de primă pagină. O ţară închisă ermetic timp de aproape 50 de ani, îşi arăta o faţă nebănuită. Chipurile copiilor din orfelinatele lui Ceaușescu făceau înconjurul lumii. Erau niște umbre, imagini ale suferinței extreme.

Mike Carroll, un fotograf american, a fost unul dintre primii jurnalişti care au venit în România în 1990. După mai mult de 25 de ani îşi aminteşte cu exactitate tot ce a văzut şi a simțit în acele zile.

Mike Carroll, fotograf: „Orfelinatele erau pline, aveau capacitatea depăşită, era o situaţie extrem de deprimantă pentru că aceşti copii trăiau în condiţii de nesuportat. Cei mai mulţi dintre ei erau malnutriţi.

Elisabeth Blanchet este şi ea fotograf. A venit prima dată în România în 1993, împreună cu o organizaţie umanitară. Ştia de la televizor care era situaţia copiilor, şi totuşi realitatea a șocat-o.

Elisabeth Blanchet, fotograf: „Acei copii erau foarte murdari, n-arătau prea sănătos, mulţi dintre ei aveau părul ras, cred că din cauza păduchilor. În plus, nu erau obişnuiţi să fie atinşi, aşa că îşi doreau foarte mult apropierea, le lipsea mult afecţiunea. Aşa că îmi amintesc că acei copii mă înconjurau şi încercau să capete afecţiune, iar asta mă speria puţin.

După ce au vazut orfelinatele groazei, jurnaliștii s-au atașat de copii și au încercat să îi ajute.

Mike Carroll, fotograf: „Ne-am dat seama că problemele erau mult mai mari şi că nu puteau fi rezolvate aducând nişte ajutoare în ţară - trebuia să schimbi, de fapt, toată structura socială, tot sistemul de îngrijire a copiilor. Noi am creat această organizaţie, numită Romanian's Children Relief, iar acuma suntem activi în România de 25 de ani.”

Elisabeth Blanchet, fotograf: „Acest lucru a devenit o parte importantă a vieţii mele. Pentru că am făcut asta de când aveam doar 22-23 de ani şi până acum, când am 45 de ani - este un proiect al vieţii mele. Iar copiii, pentru că îi cunosc de peste 20 de ani, mi-au devenit foarte apropiaţi. Da, am păstrat legătura cu ei şi i-am fotografiat constant. Unii dintre cei cu care am păstrat legătura s-au descurcat foarte bine, din nefericire nu pot să spun acelaşi lucru despre unul dintre ei. Din păcate, acesta a murit în 1996. Şi cred, de fapt sunt sigură, că a murit din cauza neglijenţelor medicale.

Copilul despre care vorbeşte Elisabeth este fata de care a fost cea mai apropiată. I-a asigurat toate cele necesare şi plănuia să îi plătească studiile în Europa. Din păcate, copila a murit când medicii i-au pus un diagnostic greşit. Uimitor este că şi Mike Carroll a trăit aceeași suferință când s-a atașat de un băieţel pe care se hotărâse să îl adopte.

Mike Carroll, fotograf: „În a patra zi m-am întors şi am zis că vreau să îl adopt, să demarez procedura. M-am întors şi nu mai era... Am fost să vorbesc cu un doctor pe care îl cunoşteam şi i-am spus: „Ionuţ era în pătuţ aici, în camera asta..." A zis: „A! A fost diagnosticat cu SIDA" .... Nu mi-a venit să cred, ştiam că nu mai puteam să îl adopt, nu mai era adoptabil...

Naţiunile Unite au estimat că, în anul 1990, sistemul de protecţie socială avea în grijă 160.000 de copii. Cifre exacte nu există, însă calculele aproximative arată că în anii comunismului, prin orfelinate au trecute mai bine de jumătate de milion de copii. Înfometați, bolnavi, neglijați. Imaginile impresionante şi poveştile spuse de jurnaliştii străini au declanșat un val de cereri pentru adopţii internaţionale. Însă pentru cei mai mulți dintre copii, statul nu a găsit nicio rezolvare.

Supraviețuitorii din abatorul sufletelor

Pentru cei mai mulți dintre noi, coșmarul orfanilor români este o poveste tristă din trecut, ba chiar un subiect necunoscut. Numai cei care au trăit în centrele de plasament și au supraviețuit, își păstreaza intacte amintirile dureroase. Puțini au astăzi o viață normală, însă unii au reușit să depășească trecutul și... vorbesc. Cum trăiesc astăzi orfanii de ieri?

După mai bine de 26 de ani de la Revoluție, jurnaliştii străini încă mai spun poveştile orfanilor români. Se fac documentare despre oameni care s-au dedicat acestei cauze, reportaje despre cei adoptaţi în străinătate, se scriu articole despre cei care au reuşit in România şi, se aud, în sfârşit, vocile celor care în 1990 nu puteau să vorbească.

Mirela Oprea, activist pentru drepturile copilului: „După anii 2010, când trecuseră deja 20, 25 de ani de la Revoluţie, faptul că nu exista nicio organizaţie care să unească vocile celor care au trecut prin experienţa instituţionalizării în mod direct, mie mi s-a părut puţin ciudat. E ca şi cum nu am recunoaşte că ei înşişi, ajunşi la vârsta adulţilor, nu ar putea să se autoreprezinte.”

Daniel Rucăreanu, fondator al asociaţiei „Federeii”: „Oamenii suportă cu greu adevărul, dar el trebuie cunoscut aşa cum a fost.”

Daniel Rucăreanu a copilărit la o casă de copii în care a ajuns în 1985. Primul lucru pe care l-a cunoscut în orfelinat a fost violenţa.

Daniel Rucăreanu, fondator al asociaţiei „Federeii”: „De foarte multe ori mi-am zis că sistemul a fost un abator al sufletelor, foarte multe sensibilităţi au dispărut pur şi simplu acolo. Îmi amintesc situaţiile unor colegi, oameni de o mare frumuseţe interioară care s-au pierdut din cauza celor îndurate în aceste instituţii. ”

Printr-o minune, Daniel nu s-a pierdut, în ciuda bătăilor care l-au adus în comă sau a ţigărilor stinse pe trupul lui. A avut noroc ca mai târziu, o familie să îl iubească şi să îl ajute. Astăzi este expert în politici de educație. Cum a fost posibil ceea ce a trăit?

Daniel Rucăreanu, fondator al asociaţiei „Federeii”: „În epoca comunistă nu exista noţiunea de proprietate, acei copii ajunşi în situaţia abandonului erau copiii statului, erau într-un fel parte a proprietăţii, parte a instituţiei. Nu îşi aparţineau, nici măcar trupurile lor nu le aparţineau. Şi atunci, când totul este impersonal, când proprietatea este aşa colectivă, când noţiunea este vagă, fiecare face ce vrea. Şi de obicei, ştim asta, există o îndârjire a celor puternici de a-i face pe cei slabi să sufere.”

Daniel Rucăreanu a înfiinţat Asociaţia Adulţilor din Casele de Copii „Federeii", alături de Vişinel Bălan, un alt supravieţuitor al orfelinatelor comuniste, a cărui poveste a făcut deja înconjurul lumii printr-un articol publicat de The Guardian. Este licenţiat în drept şi teatru şi e pe cale de a termina un master în psihologie la Universitatea din Bucureşti. El a reușit, a ieșit la lumină, cei mai mulți, nu.

Vişinel Bălan, fondator „Federeii” și „Desenăm viitorul tău”: „Efectele traumei se văd. Şi de aia nu reuşesc să se integreze. Colegul meu de cameră, care a ales să se sinucidă anul trecut, ăsta a fost motivul: n-a putut să accepte noua viaţă. I-a fost foarte greu.

Vişinel Bălan a ajuns la casa de copii pe când avea două luni. Formal, a rămas în sistem până la 26 de ani, când a terminat prima facultate. În realitate a fugit deseori din centru şi a avut şansa de a întâlni şi oameni care l-au ajutat. Astăzi, dă ceea ce a primit mai departe şi este implicat în mai multe proiecte dedicate copiilor instituţionalizaţi. În timp ce cifrele oficiale arată progrese si succese, lui Vişinel realitatea i se pare alarmantă.

Vişinel Bălan, fondator „Federeii” și ”Desenăm viitorul tău”: „Ai 1,4 milioane de copii care trăiesc la limita de subzistenţă şi atunci când ai astfel de cifre te gândeşti că cei 1,4 milioane de copii în orice moment pot deveni copii instituţionalizaţi. În contextul în care astăzi ai 60.000 efectiv instituţionalizaţi.”

Aceste cifre capătă însemnătate doar dacă realizăm că în spatele lor există destine, vieţi, suflete.

Daniel Rucareanu, fondator al asociaţiei „Federeii”: „Cred că cei mai mulţi dintre colegii mei de instituţie, de sistem, au eşuat. Nu ştiu dacă s-a făcut vreodată un studiu, dar dacă s-a făcut ar fi bine să fie cunoscut, să fie public, asupra destinelor acestor copii, ar fi bine de ştiut, de exemplu, câţi dintre cei care au cunoscut experienţa instituţionalizării au avut probleme cu legea, ar fi chiar foarte bine de ştiut, la modul serios, statistic, câţi dintre cei care au crescut în instituţii au finalizat studiile terţiare, adică au terminat o facultate. Câţi au un loc de muncă?

Daniel Rucăreanu şi Vişinel Bălan cer puțină recunoaștere și demnitate, în numele fraților lor de suferință. Le este greu să înţeleagă de ce, dacă există o comisie de investigare a crimelor comunismului, nu există și una care să cerceteze ororile întâmplate în orfelinate?

Reporter: „De ce este important să se ceară scuze şi să se recunoască?”

Daniel Rucăreanu, fondator al asociaţiei „Federeii”: „Pentru că lucrurile de genul acesta nu trebuie ignorate, nu trebuie să ne facem că lucrurile astea nu s-au petrecut, lucrurile rele, suferinţele pe care le-au suportat cei trecuţi prin instituţii, pentru că ignorându-le ele se vor repeta. Într-un context istoric complicat, se pot repeta.”

Vişinel Bălan, fondator „Federeii” și „Desenăm viitorul tău”: „S-a întâmplat, se întâmplă şi se va întâmpla până nu ne vom asuma. E sistemul ăla în care arunci gunoiul sub preş.”

Mirela Oprea, activist pentru drepturile copilului: „În continuare, după 25 de ani, avem orfelinate în care se întâmplă abuzuri. Autorităţile noastre de foarte multe ori neagă existenţa acestor abuzuri, după cum am văzut că este negată şi sărăcia extremă din ţara noastră. ”

Când vom ști să avem grijă de cei mai puțin norocoși, când vom cerceta trecutul și vom face tot ce ne stă în putere ca să nu se repete, atunci vom fi o țară care a scăpat de fantomele perioadei comuniste. Până atunci însă martorii continuă să vorbească și acuză. Pentru că până acum nimeni nu a căutat vinovaţii, nimeni nu a fost interesat de adevar şi nimeni nu şi-a cerut vreodată iertare.

Orfanii de astăzi

În iunie 1997 începea reforma în domeniul protecției copilului. A apărut meseria de asistent maternal, casele de tip familial. Statul își propunea să ajute familiile defavorizate să își păstreze copiii și să închidă instituțiile de tip vechi. Însă, până la atingerea acestor obiective, istoria copiilor care cresc în centrele de plasament pare că se repetă de 25 de ani încoace.

Anul 2020 este termenul limită până la care România a promis să închidă toate centrele de plasament de tip vechi. Până acum au fost desfiinţate 300, dar cu toate acestea aproape 60000 de copii se află încă în sistemul de protecţie, fie în servicii publice sau private, fie la asistenți maternali, la rude sau în grija altor familii.

Mirela Oprea, activist drepturile copilului: „Cred că este absolut inacceptabil ca la un sfert de secol după ce am trăit acea traumă noi să mai avem astfel de probleme. Este ruşinos. Iar faptul că rata abandonului nu a scăzut aproape deloc în aceşti 25 de ani, arată că este mare nevoie să discutăm despre acest lucru şi să discutăm şi în alt fel. Respectiv să dăm o voce celor care au fost în linia întâi, care au avut această experienţă pe pielea lor.”

Ionuţ Ursu: „Îmi aduc aminte că, nu ştiu, parcă era un fel de închisoare. O zic aşa, pot să o spun liber, înainte mi-era foarte greu: era ca o închisoare.”

Ionuţ Ursu a părăsit acum doi ani centrul de plasament. Este unul dintre cazurile rare care au terminat o facultate. Acum este voluntar pe Ambulanță. Nu a uitat de unde a plecat şi luptă pentru copiii care trăiesc în orfelinate.

Ionuţ Ursu: „Am iubit mult munca de voluntariat pentru că m-am autoconstruit, m-am echilibrat, m-am resemnat uneori, mi-am asumat responsabilităţi, am fost pedepsit. Eu eram la cămin, am fost împins de o educatoare, că facusem pe mine. Mi-a tras un picior în spate şi am venit cu piciorul într-un calorifer, într-un robinet din ăla ascuţit. Şi mi-a fost rupt piciorul şi a venit o Salvare, doctoriţă. Şi aveam 15 ani pe atunci, 14 ani...A avut foarte mare grija de mine. Și am început să fac de la 15 ani voluntariat la spital. Şi de aici a pornit voluntariatul medical, pentru că am fost ocrotit în spital, sincer, şi mi s-a oferit iubire, respect, şi multă, multă căldură părintească.

Gabriela Coman, directorul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului: „Deși începând să fie dotate, nu numai cu dotări materiale, ci și cu personal de specialitate, aceste case de copii, foste case de copii și leagăne, care au început să se numească centre de plasament începând cu 97, s-a constatat, ceea ce se vede și acum, că nu oferă o îngrijire personalizată fiecărui copil și că aia nu este în niciun caz o familie și în niciun caz nu este acasă.”

Ionuţ Ursu este acum un om în toată firea. Îşi aminteşte că multă vreme cei din jur i-au spus că este un copil cu probleme.

Ionuţ Ursu: „Pe mine şi încă o colegă ne făceau „pocitanii”, învăţătoarea din şcoala de masă. A zis că suntem nişte resturi ale societăţii şi că nu avem ce căuta într-o şcoală de masă. Şi cel mai urât şi penibil, acum mi-am dat seama că era penibil. Când am ajuns să mănânc resturi de mâncare de la copii, de la colegi de sub bănci. Dar eu luam pentru că îmi era foame şi vedeam că toţi copiii au părinţi, au bani să îşi cumpere ce vor, erau îmbrăcaţi ca lumea, eu eram cu pantaloni rupţi. Simţeam că... ştiţi cum mă simţeam, ca un câine din ăla când îşi caută... un câine din ăla slăbit. Un câine vagabont, care îşi caută culcuşul undeva, să-l ia un stăpân. Era o luptă cu mine.”

Conform statisticilor, România este una dintre cele mai sărace ţări din Uniunea Europeană. Numărul celor care trăiesc din ajutoarele sociale este dublu față de statele din vest.

Gabriela Coman, directorul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului: „Din statisticile pe care le întocmim noi anual, pe baza cifrelor pe care le primim de la Direcțiile de Protecție a Copilului din teritoriu reiese că undeva sunt 50%, 48-49% din motivele ajungerii acestor copii în instituții este sărăcia.”

Este și cazul lui Constantin Plumb, un tânăr în vârstă de 25 de ani, care a intrat în sistemul de protecție după moartea tatălui, când avea 5 ani. Mama sa nu a reușit sa îl crească singură.

Constantin Plumb: „Când am fost acolo am fost întâmpinat mai rău ca un pușcăriaș. Un pușcăriaș ați văzut, îl încuiați în celulă și îl lași acolo. Ei, în schimb acolo m-au întâmpinat cu... era ditamai bara de fier și lacătul pus. Și acum sunt unele centre care au rămas tot în sistemul comunist.

Situația părea că se schimbă pentru Constantin după ce a fost transferat la o casă de tip familial.

Constantin Plumb: „Acel centru e stil familial, mamă și tată, care are grijă de opt copii și în primul rând are și un educator inclus. Adică acel educator te îndrumă, te învață și părinții respectivi îți oferă cuvântul societate, termenul. Să știi ceea ce înseamnă societate. Ce te așteaptă în societate în ziua de astăzi.”

Au urmat ani în care Constantin a simțit cu adevarat că aparține unei familii. Din păcate însă, după terminarea clasei a VIII-a i s-a spus că va fi nevoit să se întoarcă la casa de copii. S-a simţit abandonat a doua oară.

Constantin Plumb: „În interiorul meu s-au întâmplat foarte multe. Schimbări bruște, care nu le-am înțeles momentan.”

Vişinel Bălan, fondator „Federeii” și „Desenăm viitorul tău”: „E pe principiul: ştii, ai părinţi, dar îi ai pe o perioadă determinată. Adică este ipocrizie. Fiindcă copilul ăla creşte, evoluează într-un fel, şi la 14-15 ani tu îl aduci înapoi în sistem.”

Gabriela Coman, directorul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului: „E ușor să zici pe dosar: l-am luat de aici și l-am dus dincolo, însă trebuie să te gândești care este urmarea? Ce i se întâmplă acestui copil dacă eu îl duc de colo-colo. Există uneori scuza supraîncărcării, poate să fie un motiv, dar nu e suficient.”

Aceeaşi a fost și soarta lui Gheorghe Huțanu. A ajuns la orfelinat în anul 1998. De acolo a fost trimis la o casă familială, iar după câțiva ani s-a întors la orfelinat.

Gheorghe Huțanu: „Mi-a schimbat viața în totalitate, nici nu mai știam dacă eu sunt sau e altcineva. Deci nu mai știam, eram confuz, ca să pot să zic. Ne băteau, ne pedepseau, nu ne dădeau mâncarea de la prânz, făceau ei, găseau ei modalități, încât să nu fie nici descoperită de director.

Pentru cei aproape 60000 de copii aflați în grija statului, Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului are peste 32 000 de angajaţi. Iar peste 60% dintre cei care ar trebui să desfăşoare programe de prevenire nu sunt specialişti în domeniu. Toate aceste nereguli ale sistemului lasă urme vizibile asupra tinerilor care ies din orfelinate.

Daniel Rucăreanu, fondator al asociaţiei „Federeii”: „Nu pot vorbi cum trebuie, nu se pot comporta cum trebuie, au nevoie de o perioadă de readaptare la ceea ce înseamnă societatea normală, tipică, pentru că spaţiul instituţional nu e un spaţiu natural.”

Gheorghe Huțanu: „Dacă ne duceam la psiholog, zicea: da. Dădea din cap ca și cum nu le păsa. Stătea două-trei minute, gata. Următorul. Păi în două-trei minute nici nu asculți ce se întâmplă în ziua respectivă, dar să-i zici ce s-a întâmplat în restul timpului.”

Constantin Plumb: „A rămas tot sistemul stil comunist. Venim, ne luăm banii și plecăm și nu facem nimic.”

Constantin și Gheorghe au terminat liceul şi au fost nevoiţi să ia totul de la zero.

Vişinel Bălan, fondator „Federeii” și „Desenăm viitorul tău”: „Din 100% dintre tinerii care părăsesc sistemul de protecţie a copilului anual, adică aproximativ 2500, nu există nici astăzi un mecanism de monitorizare, adică nimeni nu ştie încotro se îndreaptă aceşti tineri. Ştim doar că a existat un raport al Comisiei Europene care arată că 10% dintre tinerii post-instituţionalizaţi se sinucid... Ştim că marea majoritate sunt integraţi forţat în familie sau în societate, merg în străinătate şi nu ştim nimic, de fapt.

Acolo unde autoritățile văd dosare, cei trecuți prin această experiență înțeleg că sunt la mijloc vieți. Și tot ei se gândesc la soluții. Vasile Porumbaru, crescut și el în orfelinat a înființat o asociație pentru tineri. Îi ajută să își găsească locuri de muncă, să-și facă un rost.

Vasile Porumbaru - coordonatorul Asociației Viitorul Tinerilor: „Știu că se lucrează la descentralizare și la desființarea acelor centre mari, dar nu prea există soluții, adică tinerii ăia când părăsesc sistemul fie se duc în detenție, fie în stradă, depinde ce anturaj găsesc, depinde ce prieteni au sau depinde de organizații, ce organizații găsesc, dar și la organizații, noi ne punem problema cât să-i ținem și uite că n-avem soluții. Am tineri de 6-7 ani în programul nostru și n-am găsit soluții la autorități să le facă casă sau să le dea o prioritate în acordarea de case, de locuințe sau o cameră undeva.”

Gabriela Coman, directorul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului: „Odată plecat de la ei este greu să-i spui unui tânăr: ce te sfătuiesc eu pe tine să faci atâta vreme cât ești dintr-o dată în fața unei lumi care dintr-o dată îți este ostilă, în fața unei lumi pentru care poate nu ești pregătit suficient și în fața unei lumi în care de acum încolo vei merge singur.”

Articolul 49 din Constituţie spune clar: „Copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă”. La 26 de ani după ce românii au redevenit liberi, copiii instituţionalizaţi încă se luptă pentru a beneficia de un drept garantat de legea fundamentală: demnitatea.