Sari la conținut

DIGIPEDIA. Emil Hurezeanu, despre documentarul britanic „Vin românii”: Problemele oamenilor din film n-au fost inventate

Poveştile vesele, triste, amare, dramatice ale unor cetăţeni români în Marea Britanie, în primul an al liberului acces pentru noi pe piaţa muncii din această ţară, este tema filmului documentar „Vin românii”, difuzat de Channel 4 în februarie și prezentat de Digi24 la „Digipedia” pe parcursul a trei episoade.

Vin românii” este un film documentar despre oameni simpli şi necăjiţi, aflaţi în situaţii-limită. Îşi părăsesc casele şi familiile din România - cei mai mulți trăind aici în mizerie sau sărăcie - pentru a-şi încerca norocul în Marea Britanie. Cei mai puţini reuşesc. Au parte de încercări dureroase, dorm sub poduri sau în parcări, se izbesc de indiferenţa sau răceala autorităţilor. Cei care eşuează au ceva în comun: nu vobesc bine sau deloc limba engleză. Apoi, nu au o calificare. În sfârşit, trăiesc printre străini, în timp ce familiile lor sunt în România, deci sentimentul de alienare este puternic şi justificat. Filmul îşi însoţeşte personajele şi acasă, în România. Câţiva, de origine romă, la Cluj sau Lupeni, trăiesc în condiţii mizerabile, dar acasă sunt cel puţin înconjuraţi de copii şi prieteni.

Descoperim în acest film britanic o faţă a Românei pe care chiar dacă o cunoaştem, o ocolim. Faptul că străinii văd acestă faţă nu-i învinovăţeşte nici pe ei, nici pe noi, din oficiu. Dar e faţa noastră, nu a lor, chiar dacă nu ne convine. Reacţia celor mai mulţi privitori ai filmului, în diaspora şi acasă, a fost de iritare şi chiar revoltă: Chiar aşa de rău am ajuns noi, încât, pornind de la trei-patru cazuri critice şi nu neapărat reprezentative pentru întreaga comunitate, să creăm impresia că românii, ca atare, sunt pericolul mortal care ameninţă Marea Britanie?

Respectăm acest punct de vedere care, de altfel, a fost formulat răspicat şi bine auzit în Marea Britanie şi în România, după difuzarea iniţială a filmului, la Channel 4, în februarie. Cred, însă, că e bine să vedem şi partea întunecată a Lunii. Problemele oamenilor din film n-au fost inventate. Nici cele de acasă, nici cele din Marea Britanie. Aceşti oameni au acelaşi drept la atenţie, înţelegere, milostenie şi chiar simpatie, poate chiar un drept sporit, precum majorităţile vrednice şi ignorate de film.

Nu sunt aşa puţini oamenii săraci în România. Şi statistica le dă un drept, poate doar ea. Orgoliul naţional legitim, patriotismul operativ, nu de operetă, ar trebui să ne deschidă ochii în faţa tuturor problemelor Romaniei, oricât ar fi ele uneori de respingătoare sau ruşinoase. Ele nu ne fac de ruşine, atâta vreme cât sunt cunoscute şi numite, înainte de a fi rezolvate. Bineînţeles că sunt mulţi românii - în termeni statistici, majoritatea - care în Italia, Spania, Germania sau Marea Britanie muncesc şi trăiesc onorabil, spre mulţumirea lor şi a noilor ţări de adopţie.

Bineînţeles că în Marea Britanie Alina Cojocaru este considerată cea mai mare şi fermecătoare balerină a Regatului, că Sir George Iacobescu este admirat şi preţuit ca unul dintre cei mai importanţi manageri şi constructori de infrastructură modernă, Cavaler al Imperiului Britanic, la fel ca Nicolas Raţiu, fiul marelui poilitician ţărănist sau regretatul Mihai Cârciog, prin grija financiară a căruia s-au pus bazele Muzeului de la Sighet, prin marea vrednicie a Anei Blandiana şi Romulus Rusan.

Bineîneles că Prinţul Charles, urmaşul la tron, vine de câteva ori pe an în România, încântat de frumuseţea peisajelor naturale, umane şi istorice. La St. James Palace, reşedinţa sa londoneză, când îşi primeşte colaboratoarele prietene din Transilvania care-i aduc spre degustare suc de măr de la Malâncrav, dulceaţă de gutui din Viscri sau ciorapi împletiţi de femeile rome din Buneşti, România, aşa cum este ea, nu mai doarme sub poduri, ci stă cu Moştenitorul Coaranei Britanice la masă.

Am deschis întâmplător Financial Times, marele ziar britanic, zilele trecute. Ediţia din 25 mai, mai exact. Dau aici de un interviu de aproape o pagină cu doamna Aniela Ungureșan. Numele mi-era necunoscut. D-na Ungureşan a studiat în România şi Elveția, trăieşte la Zurich, vine deseori la Londra şi este considerată expert mondial în management prin omisiune şi cultura egalităţii sexelor şi şanselor. La sfârşitul interviului, dna Ungureşan este întrebată în legătură cu temerile sau fricile ei. Iată răspunsul: „Mi-ar fi mult mai puţin teamă de eşec, pentru că asta se întâmplă în mod inevitabil mai devreme sau mai târziu şi el poate fi mai mare sau mai mic. Cineva mi-a spus odată că experienţa nu înseamnă suma tuturor lucrurilor care ni se întâmplă, ci lucrurile pe care le facem într-adevăr”. Doamna Aniela Ungureşan mai este întrebată de FT dacă are un plan B, în viaţă sau carieră. De mult n-am auzit un răspuns mai interesant: „Da, aş vrea să fiu moaşă, pentru că mă fascinează amestecul de viaţă şi de moarte al acestei ocupaţii”.

Fără să vrea, d-na Aniela Ungureșan a ilustrat şi alinat pe o pagină din Financial Times câteva din poveştile frânte ale personajelor din „Vin românii”. 

Să nu ne întristeze faptul că suntem văzuţi critic, prea critic, şi, uneori, nedrept de către ceilalţi. Şi noi îi vedem la fel pe alţii.

Să nu uităm, în sfârşit, deviza de sute de ani a ziarului francez Le Figaro, împrumutată de la Beaumarchais, cred. „Fără libertatea de a blama, nu există elogiul care flatează”.